Cum ieși de la metrou la Estrecho și faci stânga pe Calle Avila îi vezi colțul rotunjit și rumenit în soare ca un cozonac pe care-l verifici vizual în cuptor. Telefonul zice că ai de mers pe jos vreo 22 de minute de la metrou până la stadion, care e așezat fix între centrul Madridului, plin de culoare și de tipi negricioși cu veste verzi care țipă toată ziua că achiziționează aur, și zona de nord, în care patru turnuri cu peste 50 de etaje fiecare îți oferă o panoramă care îți aduce aminte de mai cunoscutul cartier de business La Defense, situat din capitala vecinilor mâncători de croissante.

Sandvișul cel de toate meciurile

Mai e o oră și jumătate până la meci și te gândești că ai ajuns ușor cam repede după standardele pe care le știi din România, acolo unde portarul stadionului nici măcar nu e treaz cu atât timp înainte de primul fluier al arbitrului. Te oprești, deci, la o cafeteria și comanzi două sandvișuri cu jamon și un suc de portocale. Zumo de naranja, cum îi spun spaniolii, exagerând fiecare accent și mușcând cu poftă din h-ul sănătos în care se tranformă j-ul scris. Unul dintre sandvișuri merge cu tine la meci, deci Rosalia îl pune la pachet, învelindu-l aproape religios într-o folie de aluminiu și vârându-l apoi într-o pungă de hârtie. Aveai să afli mai târziu, în pauza meciului, că gustarea pe care o iau spaniolii între reprize e formată dintr-un astfel de sandviș pus în scutece din aluminiu, deci tot stadionul se transformă pentru câteva minute într-o mare de baghete înfulecate cu poftă de cei care au trăit la intensitate prima jumătate a meciului dintre Real Madrid și Granada, o partidă aparent seacă și foarte puțin importantă jucată în etapa a 21-a a campionatului spaniol.

Pentru că nu ai talentul spaniolilor de a nu face nimic la masă cu atât de multă pasiune, o caracteristică pe care o observi cu ochiul liber la orice colț de stradă în care madrilenii își desfată papilele cu felii de carne afumată care ți se topesc în gură și despre care s-au scris și se vor mai scrie cărți întregi, îți mănânci sandvișul cu avântul foamei de prânz, îți bei sucul în același ritm impus și îți continui drumul spre stadion. Nu înainte de a-i duce tava înapoi la tejghea fetei care te-a servit, făcând slalom printre privirile pe jumătate mirate, pe de altă jumătate acuzatoare și răscolitoare ale celor care-și omoară timpul în localul aflat la câteva sute de metri de Santiago Bernabeu. Până și Rosalia se uită ciudat la faptul că nu lași farfuriile să zacă pe masă între firimituri, dar scapă un Gracias sâsâit printre dinți și un zâmbet surprins.

Mesaje din altă dimensiune

E ora 15 și mai sunt fix 60 de minute până la meci, iar tu mai ai de traversat trei străzi și ești acolo. Bine, dacă vrei să vii la Bernabeu vei vedea pe hartă că există stație de metrou omonimă și fix lângă stadion, dar experiența îți spune că în zecile de minute dinaintea meciului și în perioada imediat următoare finalului stația asta și cele din amonte și aval de pe aceeași linie se aglomerează ca porțile țarcului unei stâni la întoarcerea cirezii de la păscut. Așa că, pentru a rămâne cu mintea limpede, vei găsi alternative studiind puțin harta metroului și cea a orașului înainte de a veni la meci. Fiecare nerv economisit poate fi folosit la lucruri mai bune ulterior.

La poalele stadionului, pâlcurile rare de spanioli care poartă toate generațiile și tipurile de fulare în care singurul element comun este stema Realului se transformă într-un grup pestriț care nu mai ține cont de semafoare și de mașinile care vin pe bulevarde. Tot acum dai și de chioșcurile ad-hoc care-ți oferă de la fulare la suzete și de la eșarfe la scrumiere. Predomină albul, culoarea tradițională a echipei, deși zvâcnirile de marketing din ultimii ani și dorința cu valențe consumeriste a celor de la Adidas de a schimba anual echipamentul transformă punctele astea de vânzare dominate de vânzători cu tendințe asiatice în curcubee textile.

Și mesajele care pot fi citite pe fulare sunt amestecate precum rufele-ntr-o mașină de spălat. De la cele simple, în care ai sigla și numele clubului, la cele produse special pentru meciul de astăzi, în care jumătate de fular este luată de numele și sigla Granadei. Te scarpini în cap și nu înțelegi de ce ar cumpăra madrilenii așa ceva, dar apoi vezi doi suporteri ai echipei din sudul Spaniei care negociază la sânge achiziția unei amintiri de pe Bernabeu. Peste toate, însă, îți atrag atenția tot felul de mesaje contextuale, concepute parcă de un Google al fularelor. De exemplu, “Cristiano Comandante”, cu referire la gestul de frondă al portughezului după ce șeful fotbalului european a recunoscut că-l place mai mult pe Messi pentru că Ronaldo e mai dur, asemănându-l cu un comandant de armată. Apropo de Messi, nici argentinianul nu scapă de mesaje, fiecare fan al Madridului având la dispoziție o selecție vastă de eșarfe care au rolul de a-și exprima – îndeajuns de pueril încât să te lase rece, de altfel – sentimentele față de rivalii catalani. Cel mai vânat fular este însă cel care anunță că noul Balon de Aur al lumii este Cristiano Ronaldo, filaturile și fabricile de profil lucrând probabil la foc continuu pentru a scoate la timp pe tarabe fulare dedicate celui mai important eveniment din ultimul timp pentru orice Madridista.

Momentul Balonului de Aur

De altfel, aparent liniștitul meci cu Granada a primit între timp două vârfuri de cuțit de ingrediente picante. În primul rând, este primul meci pe care Ronaldo în joacă în fața suporterilor după ce a primit trofeul dedicat celui mai bun jucător al lumii în 2013, iar orgoliile întregului stadion și nu numai trebuie să fie gâdilate până la paroxism pe tema asta. Apoi, Real se apropiase în etapa trecută la doar un punct de echipele care-și împart primele două locuri ale clasamentului spaniol, Barcelona și Atletico Madrid, astfel că madrilenii se puteau cocoța pe prima poziție în cazul unei victorii, profitând de faptul că celelalte două echipe urmau să joace abia a doua zi.

Locul pe care îl alesesem, pe inelul mijlociu al peluzei sud, m-a pus, cu ajutorul tipului de la casa de bilete care a colaborat excelent când l-am rugat să-mi dea loc pe primul rând, într-o poziție perfectă pentru a vedea meciul. Nici prea sus, pentru că deasupra mea puteam să văd tribunele înălțate în zone care l-ar speria chiar și pe Felix Baumgartner, nici prea jos, așa cum alesesem la anterioara mea vizită pe Bernabeu. Atunci am stat în primul rând, ceea ce m-a făcut să-i văd de aproape pe jucători, dar să nu înțeleg aproape nimic din meci. În măsura în care trebuie înțeles ceva dintr-un 5-1 sec cu Racing Santander.

Pe măsură ce tribunele se umpleau, am observat că spaniolii iubesc punctualitatea și mai mult decât atât. Un stadion pe jumătate gol cu cinci minute înainte de start îți poate da emoții legate de faptul că coregrafia pregătită de organizatori pentru Ronaldo cu ocazia prezentării Balonului de Aur în fața propriilor suporteri va fi inutilă. Nu și în Spania, acolo unde cele cinci minute de grație până la începerea meciului sunt poartă intergalactică de teleportare, astfel că toate scaunele se umplu cu oameni de toate vârstele.

După ce am ascultat la boxele stadionului consecutiv Thunderstruck-ul celor de la AC/DC și un Pavarotti cu a lui Nessun dorma, o explicație pentru care magazinele de electronice de prin Madrid au etaje întregi dedicate muzicii, Ronaldo și-a prezentat trofeul individual într-o atmosferă pur și simplu emoționantă, cu imnul echipei cântat de Placido Domingo pe fundal și cu tribune transformate în auriu cu ajutorul unor hârtii pe care fiecare spectator le-a găsit pe scaun. Fan al Barcelonei să fi fost și tot rămâneai mișcat de atmosfera aproape eclectică din momentele astea. Așa cum nu poți să rămâi indiferent la profunzimea și respectul pe care le impune o orgă într-o biserică imensă, chiar dacă ești ateu convins. A fost pentru prima dată când am simțit un nod în gât și lacrimi în ochi pe un stadion, semn că puterea unui mesaj sincer concentrat în același timp în 85.000 de oameni îți dezvăluie părți neștiute din tine însuți.

Ce nu vezi la televizor

Meciul în sine a fost o poveste unidirecțională, cu Real Madrid atacând în valuri și ratând ocazii clare până la cele două goluri care aveau să facă diferența la final și care au venit abia în a doua repriză. Au fost vreo trei bare, o “foarfecă” reușită a aceluiași Ronaldo – favoritul indiscutabil al oamenilor de pe Bernabeu – la care portarul Granadei a respins și el spectaculos și multe alte șanse de gol care au putut fi văzute, de altfel, în direct la televizor.

Există însă lucruri care nu se văd pe ecran, dar pe care poți să le vezi pe stadion profitând de faptul că nu mai ai camere și cadre care să-ți dicteze ce e important pentru tine. De exemplu, îți dai seama că Luka Modric e un jucător mult mai important și util pentru Real Madrid decât se vede chiar și pe ultima generație de televizoare inteligente, pozițonarea pe teren fără minge și capacitatea de muncă a croatului fiind excepționale. Vezi un Iker Casillas evident nemulțumit de faptul că lustruiește banca de rezerve și care la încălzire preferă să îmblânzească pasiv o minge la mijlocului terenului. Observi un Marcelo mult mai volubil decât în cele 90 de minute ale unui meci și vezi cum unii dintre fanii care stau în primele rânduri se aleg, dacă au noroc, cu amintiri care merg de la bluze de antrenament la mingi.

Golurile în sine aduc, normal, o explozie de energie, mai ales că primul – înfipt de cine altul decât Cristiano Ronaldo – a venit după aproape o oră de frustrări și ocazii ratate senin. Există și asemănări frapante cu atmosfera de la noi. De exemplu, și spaniolii tind să pună șaua pe arbitru când lucrurile merg prost pentru echipa lor, tipul în negru de la centru personalizându-se pe rând în fiu de cățea, idiot, cretin și așa mai departe pe scara de invective iberice, una oricum mult mai moale și mai blândă decât a noastră. Același arbitru trece abrupt la un diminutival “arbi” când ia decizii pentru echipa ta, chit că ele sunt bune sau nu. Semn că, vorba lui Graham Poll, fostul mare arbitru englez, mulțimea nu are memorie și gândește doar punctual, în multe cazuri fără să știe regulamentul sportului pe care-l adulează.

Oamenii trăiesc din succese. Echipele lor, la fel

La finalul celor 90 de minute de chin pentru echipa Granadei, scorul a fost 2-0, dar cifrele reușesc să surprindă abia marginal diferența de joc dintre echipe. Dar asta n-a mai contat pentru nimeni, de altfel, pentru că stadionul s-a bucurat ca la revelion pentru revenirea probabil temporară a echipei pe locul întâi. În atmosfera asta pozitivă s-a și plecat de la stadion. Până la urmă, victoriile și reușitele favoriților rămân cel mai bun combustibil pentru plăcerea suporterilor.

Când ajungi la Sol – piața centrală care dictează ritmul Madridului – ești încă sub infuența valului de emoție pe care l-ai simțit la începutul meciului, când întreaga arenă a vibrat în același ritm. Și auzi încă undeva în țeastă aplauzele cu care suporterii își primesc favoriții. Chiar dacă pare ciudat, aici simți cel mai ușor diferența dintre noi și ei. La noi, aplauzele reprezintă o confirmare a unui lucru bine făcut și cam atât. La ei, aplauzele trec la un nivel superior și se simt altfel, sunt un soi de recompensă pe care suporterii au dreptul s-o utilizeze liber în schimbul onoarei de a fi lângă echipa lor. La ei, aplauzele contează și au valoare.

Foto (parțial): Real Madrid

Mircea Meșter

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.