Nu știu dacă ați observat, dar Iga Swiatek are ceva probleme cu sinusurile. Nu-ncepe meci și nu se termină pauză de schimb de terenuri fără să apeleze la batistă pentru a-și decongestiona căile nazale. Iar asta, oameni buni, este cam singurul defect pe care-l are fata asta între momentul în care pășește pe teren și cel în care-l părăsește, lăsând în spate dezastre și explozii ca-n filmele cu Banderas.
În rest, tenisul pare foarte simplu când îl vezi jucat de Iga. Cu eficiența cu care ChatGPT te anunță câte nevertebrate au dinți dacă știi să-l întrebi, poloneza descuamează tenisul de pe adversare nu doar complet, ci și rapid.
Coco Gauff este, în oricare dintre lumile pe care le cunoaștem, un copil-minune. Dacă ar fi făcut matematică așa cum joacă tenis, ar fi rezolvat până la ora conjectura Hodge și inventa geometria în 6 dimensiuni, ajutând la dezvoltarea unor noi direcții aehitecturale. Dar Coco joacă tenis, iar în tenis face fix echivalentul lucrurilor de mai sus, doar că aici dă mereu de Iga Swiatek, care-i șterge tabla cu buretele și se-apucă să le rezolve pe toate în fața ei în jumătate din timp și spațiu. 10 la 1 era scorul la meciuri directe înaintea partidei de azi, iar finalul semifinalei de la Roland-Garros nu a rezolvat cu absolut nimic handicapul de palmares, de prestanță și de joc pe care Iga-l are în fața colegei de generații. Ba din contra.
Tim Goode/Getty Images
E adevărat că Iga joacă la Roland-Garros pe zgură, suprafață pe care, vorba lui McEnroe, se mișcă mai repede și mai eficient decât mulți dintre băieții din circuit. Te uiți pe rezultatele fetei pe zgura de la Paris și îți dai seama c-a luat bătaie de mai puține ori decât a făcut-o ditamai Nadalul: de la Simona (în 2019, când culorile erau culori și roșiile aveau gust) și de la Sakkari (în 2021). În rest, a lui Swiatek a executat mai multe bagel-uri decât victorii, iar anul ăsta a transpirat o singură dată, când Naomi Osaka a fost la un punct de a opta Minune a Lumii, singura contemporană. În rest, nu doar că Iga a călărit fluturașii pe care i-a găsit pe drum, dar a făcut-o și-n ditamai luminișul căscat după ce Rybakina și Sabalenka, singurele nume care par că-i provoacă un amărât de rictus, au evacuat încăperea din motive personale și impersonale în sferturi.
Apăsată de istoria meciurilor directe, Coco începe să intre-n meciurile cu Iga cu speranțele pe care le are Naționala României să ia Europeanul care stă să-nceapă. Nu doar apăsată de propriile așteptări, ci chircită de o durere incertă care vine de peste tot și de nicăieri și nu e deloc una fizică. Răspunsul tactic al lui Gauff este, în aceste condiții, un tenis fără nuanțe de gri, după modelul Ostapenko: dă-n ele și speră ca ziua, providența și eventual fileul și tușele s-o ajute să treacă cu bine peste această greutate care unora nu li se ivește niciodată în viață, dar care pe ea o cam dereglează cel puțin o dată lunar mai ceva decât crampele abdominale. Azi, această tactică a dus la un prim set în care Coco a făcut 18 greșeli neforțate, număr pe care Iga nu l-a adunat încă în total în tot turneul. A jucat Cocuța cu autul de parcă terenul era în afara tușelor și-ncerca s-o bată la zero pe Iga.
Clive Brunskill/Getty Images
Apropo: Iga nu greșește. Asta sapă crevase cât albia Dunării în mintea adversarelor, revelând un amestec de furie, frustrare și deznădejde. Am văzut asta când arbitra de scaun i-a dat Igăi un punct pe propriul serviciu după ce arbitrul de linie urlase-a aut. Coco și-a cerut pe bună dreptate drepturile, arbitra a rămas neclintită și arogantă, ca orice arbitru care greșește și n-are curaj să-și asume eroarea, iar momentul a șters milimetrul de mască de pe fața americancei, care a început să plângă în văzul planetei și a devoalat tona de presiune pe care o ducea-n cârcă până la acel moment. Alimentată de năduf, Coco a intrat all-in în următoarele puncte, a luat singurul ei break din meci și-a jucat în sfârșit luminos, coerent, legat, cu un dram de răbdare și de încredere că timpul nu-i acolo ca s-o joace pe acele ceasului.
Însă a durat fix cinci minute până când efectul damblalelor să se estompeze.
Iar când Coco n-a mai jucat din nervi, revenind la tactica inițială, Iga a accelerat și-a plecat în a patra sa finală de la Roland-Garros în 6 ediții disputate. Chiar dacă Rafa Nadal pare că și-a găsit jumătatea în viața personală, pare că societății îi lipsește posibilitatea de a uni profesional pe viață, cu acte, doi oameni care par făcuți unul pentru reverul celuilalt.
Dan Istitene/Getty Images
Te anunțăm când publicăm o cronică nouă?
Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de noul Porsche Taycan.
Jasmine Paolini – Mirra Andreeva: 6-3, 6-1
Răspunsurile la marile întrebări ale vieții vin de obicei fie din cărți bune, fie odată cu experiența. Fie deloc, dar aici nu ne băgăm, pentru că e evident că noi le cam știm pe toate. Însă în unele cazuri, rar, răspunsurile vin în următorul tur al turneului. Iar de azi, știm extrem de clar că italianca Paolini s-a calificat în semifinala de la Roland-Garros pentru că a fost mai bună decât Rybakina, în timp ce Mirra Andreeva s-a calificat în aceeași fază a turneului pentru că Sabalenka a fost beteagă.
Bineînțeles că flashscore sau wikipedia nu vor reține aceste finețuri, iar copiii copiilor noștri îți vor aduce aminte, săpând în anale, că 2024 a fost anul în care Mirra Andreeva, multiplă câștigătoare de Slam, a ajuns în primul ei sfert de turneu cu ștaif pe când avea doar 17 ani și călătorea prin lume doar cu aprobare la notar ca să bată rivale cu șorici gros. Aceleași statistici reci le vor arăta generațiilor care vor veni după noi că Jasmine Paolini va juca finala de la Roland-Garros în 2024, confirmând clar un detaliu pe care l-am tot observat în ultimii ani: nu contează ce-ai făcut până acum în viață dacă prinzi două săptămâni mârâinde la Paris. Ba chiar avem și-o completare: nu contează cât de lung ai corpul, important e cât și cum te concentrezi să domesticești zgura de pe Chatrier.
Salutări Jelenei Ostapenko pe această cale, oriunde s-ar afla. Fie și-n dressing, unde alege o nuanță proprie de alb pentru Wimbledon.
Și dacă tot suntem la capitolul salutări, să nu uităm de acei clujenii și de acei vecini ai lor din județele apropiate care au strâmbat arogant din nas în 2022 că finala de la Transylvania Open s-a jucat între „mediocrele” Blinkova și Paolini. De-acum trebuie să plătiți sute de euro bune s-o vedeți pe copila asta jucând tenis, dacă nu v-a plăcut s-o atingeți când mirosea a Someș și afluenții dânsului.
Tim Clayton/Corbis via Getty Images
Așa, despre semifinală, că înțeleg că avem cititori care vor să afle din cronici cum s-a derulat meciul. Doar suntem cronicari, nu?
Nu știu cum se amestecă ingredientele în bucătăria italiană, dar îmi vine greu să cred că Paolini a apărut din senin în finala de la Roland-Garros fără să se inspire din aventurile lui Ață Roș în circuitul băieților. Când vezi că păsări-lăți-lungilă poate să ajungă pe locul 1 ATP, parcă nu mai găsești niciun defect în înălțimi reduse și alte mofturi fizice care-ți flexează mintea de când colegele au început să se cațere pe ele însele prin adolescență, în timp ce tu a trebuit să înoți printre manechine și surate sculptate.
Cert e că astăzi am văzut un meci de tenis între o jucătoare care a părut mereu la manșă, în control, un acrobat aerian gata să-și satisfacă publicul cu tonouri și loop-uri spectaculoase, și un învățăcel amorțit de propriile performanțe care a părut depășit atât de situație, cât mai ales de adversară. Nu știu dacă ați văzut-o pe Mirra pe tunelul care dă-n teren, dar fata noastră arăta fix ca un licean căruia i-a picat explicația anacolutului la proba orală de Limba Română de la Bac. Ai învățat lirica eminesciană, ai deslușit Baltagul, ai băgat Bacovia intramuscular, iar în marele Examen al vieții tale te apasă cu bocancul pe gât un subiect despre care n-ai auzit în viața ta. Sau oi fi auzit, dar erai prea ocupat cu alea cerești ca să te ocupi de cele terestre.
Tim Goode/Getty Images
În primul set, Mirra a jucat cu frică, iar Jasmine cu tupeu și controlat. În al doilea set, Mirra n-a mai jucat deloc și-a tăiat și ceapă din cauza frustrării, în timp ce Jasmine nici nu mai contează cum a jucat, pentru că o bătea pe Andreeva și dacă-și lăsa poza pe fileu. Un rezumat sec, cinic, dar cam asta s-a întâmplat azi în a doua semifinală de la Roland-Garros. Ai fi tentat să zici că un Rybakina-Sabalenka ar fi fost probabil un meci mai suculent, cert mai interesant pentru hoarde, dar pe de altă parte hoardele au subestimat finalista de la Roland-Garros când a jucat sub nasul lor, mirosind a Someș și-a afluenții dânsului. Deci ce știu ele, hoardele?
Și de când contează semnalmentele fizice în tenis ca să fii cine ai vrut mereu să fii?
Tim Clayton/Corbis via Getty Images
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
