În 1911, Dorothea Lambert Chambers câștiga cu 6-0, 6-0 finala de la Wimbledon cu Dora Boothby. Se juca în rochii cu care azi nici la banchet nu se merge, că te vede Maurice Munteanu și praf te face, iar oamenii își cumpărau case crezând naiv că sunt conduși de oameni care niciodată nu le-ar periclita existența cu conflicte globale năroade. 114 de ani mai târziu, într-o arenă de lângă Londra, Iga pune în scenă un atac de o oră care îi aduce trofeul de la Wimbledon mai repede decât au putut angajații clubului să se apuce de-i gravat numele pe trofeu.
Meciul ăsta a arătat într-un așa mare fel încât Simona Halep, din tribună, din spatele Prințesei Kate, probabil s-a gândit măcar o dată în timpul partidei că iată, mai sunt multe jucătoare cu care s-ar descurca dacă ar pune la o parte planurile de retragere.
Foto: Hannah Peters/Getty Images
Planuri de retragere pe care le avea și Iga. Cel puțin în privința sezonului de iarbă. Că Igăi nu prea i-au ieșit niciodată calculele cu suprafața asta. Abia în 2025 a ajuns în prima ei finală pe iarbă , dar în primăvară părea că perioada de nici două luni alocată tenisului conectat deplin cu natura nu are sens pentru ea.
Din fericire pentru Iga, se confirmă faptul că nu suntem noi atunci când vorbim la supărare. La fel cum eu nu îl pot crede pe Meșter când mă vede coborând in mașină și îmi spune că nu mai suportă să nu mă vadă într-un Porsche Cayenne, nici Iga nu e genul care să lase oportunitatea pe raft, în timp ce ea stă în parcare și caută fise pentru cărucior.
Din respect pentru inteligența cititorilor acestei cronici, nu o să încep să etalez pe ecranele voastre o încercare de amplă analiză a unui double bagel. E aproape obscen să vorbim despre ce nu a mers în jocul Anisimovei, atâta timp cât jocul ei s-a terminat în semifinale și la ora ultimul meci din turneu era deja gâtuit de spaimele ce vor fi înțelese abia de la ședința de terapie cu numărul 50.
Foto: Julian Finney/Getty Images
Amanda a început strânsă în menghina mentală a finalei și a intrat pe teren pe stilul chelner, ducând sub nasul Igăi o tavă cu trei mingi de break din care poloneza a înfulecat instant, mai ales că adversara i-a cam și turnat pe gât oportunitatea asta. E lucru rar să vezi atâta constanță în degradarea șanselor și a capacității de a juca tenis de-a lungul unui meci, dar a făcut-o Anisimova.
În timp ce Iga s-a urcat cu ambele picioare pe pedala de accelerație, Amanda s-a făcut tot mai mică, așteptând să i se facă un ultim favor și să fie lăsată să dispară pentru a-și începe revenirea. Aici, tenisul ne arată cât e de dur și de meschin: o zi proastă în sportul ăsta e o zi în care jumătate din cadrele de la televizor te vizează în mod direct. Între trei și șase camere sunt acolo doar pentru a așeza pe ecrane filmul unui atac de panică cu tribunele pline. Nu e nimeni după care să te ascunzi, niciun timeout la care să fii schimbat ori vreo mască sau cască pentru propria protecție față de imaginile ce vor constitui judecata de apoi pentru următoarele zile, săptămâni și luni.
Dar în timp ce tenisul era pentru Amanda un lac de durere, Iga trăia la foc neîntrerupt conexiunea cu absolutul sportiv. A avut un lucru de făcut și l-a făcut fără pauză, timp de o oră, cu toată energia pe care a avut-o și de care a fost nevoie. Câteodată, trofeul vine în fața ta și trebuie doar să îl vezi, să te întinzi și să îl iei din mâinile unei Prințese cu titlu și acte-n regulă. Iar în cealaltă parte, unde zero stătea scris și zero rămâne, ajunge o farfurie ciudată în care să cadă lacrimi încărcate cu tot soiul de dileme existențiale și dureri.
Foto: Hannah Peters/Getty Images
Și poate și niște rușine, că e greu de crezut că în mintea Amandei nu a existat niciun moment de „băi, dar chiar mă fac de circ în față la oamenii ăștia”. Doar că rușinea asta e și ea un tip de combustibil care pune corpuri în mișcare. Nu are vreun miros frumos, nu unge sistemele într-un mod sănătos, dar te poate duce măcar până la stația din care să o iei de la capăt.
E un trofeu care trebuia să ajungă undeva, iar undeva-ul a fost Iga. Unele lucruri bune de pe lume sunt făcute pentru cei prezenți, treji, cu ochii larg deschiși și eliberați măcar pentru moment de funiile propriilor minți. Câteodată e suficient.
Foto: Julian Finney/Getty Images
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la Wimbledon îți sunt oferite de Porsche.
Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.
