Am revenit, în sfârșit, pe baricadele cronicilor de tenis, după o toamnă și o iarnă în care ne-am luat ochii de pe terenul de joc, dar am păstrat privirea periferică bine antrenată pe tot ce-a mișcat în sportul ăsta care nu doarme nici când e noapte-n Australia, nici când e zi-n Europa.
Așa am aflat, deunăzi, că Tsitsipas și Badosa au pus punct telenovelei lor cu aer mediteraneean, deși n-a fost o despărțire care să rupă inimi sau să tulbure feng shui-ul tenisului, așa cum a făcut-o, cu un aer de tăietură în rădăcină, separarea dintre Alcaraz și Juan Carlos Ferrero. Care, dincolo de date, cifre și rezultate, a semănat mai mult cu o ruptură de familie decât cu o decizie sportivă.
Bine ai venit, așadar, la Australian Open, ediția 2026. Turneul de la care scriem cronici pentru al nouălea an consecutiv sub umbrela elegantă a celor de la Porsche. Ceea ce înseamnă, dacă e să tragem o linie imaginară sub motivație și fidelitate, că fie noi scriem suficient de bine cât să merităm continuitatea, fie voi, cititorii, v-ați cumpărat între timp câte un Cayenne sau un Macan electric și v-ați gândit, într-o clipă de recunoștință, să rămâneți aici, unde literele transpiră a tenis.
Apropo de litere. Nu că ne lăudăm, dar chiar ne lăudăm puțin, mai ales că a început să fie o virtute greu de găsit: cronica asta, la fel ca cele dinaintea erei AI, e scrisă de oameni reali, cu sinapse din ce în ce mai prăjite de știrile de zi cu zi, dar încă destul de vii încât să lege două metafore care descriu lungul de linie și să adauge o virgulă acolo unde inteligența artificială ar pune un emoji. Că tot suntem aici, nu uitați ce-a zis Noica pe vremuri: un text scris de AI pe care ți-l laudă prietenii pe Facebook nu e cu nimic mai valoros decât un cal sculptat din ardei căruia i se plânge la copită după vremurile demult apuse. Suntem trei cronicari, trăim din cafea, nervi și tenis și din fericire ne apreciază îndeajuns de multă lume pentru asta.
Australian Open a început oficial în această noapte, dar veștile de la Melbourne vin cu cisterna de vreo săptămână. Ba cu One Point Slam-uri unde s-a râs copios, ba cu Roger Federer care a trecut prin zonă și mai că s-au rugat oamenii de el să intre așa, la oha, pe tablou la câtă lume s-a adunat să-l vadă bătându-l pe Casper Ruud într-un tiebreak amical. Ocazie cu care am aflat vizual că gemenii lui au ajuns la înălțimea la care plătesc bilet întreg în parcurile de distracții și că, în timp ce fetele joacă tenis mai mult de gura părinților, Leo Federer a deprins tainele reverului cu o mână de la ăl’ bătrân. Deci probabil că dacă vă concentrați și vă mai cumpărați niște Cayenne-uri în următorii ani, vom ajunge să scriem iar despre Federer ăsta în cronici.
Și-acum, să trecem la ce ne arde: Gabriela Ruse, care ne-a livrat un meci cu emoții la patru dimineața, ora românului nedormit și îndrăgostit de tenis. Într-un fel de omagiu involuntar adus Simonei și maratoanelor ei nocturne de la Melbourne. În loc de Halep am avut-o pe Gabi, și în loc de Lauren Davis (chiar, ce-o mai face Lauren Davis?) am avut o Dayana Yastremska încordată ca un elastic de prășitoare, încruntată, cu fălcile blocate într-un rictus permanent, genul de expresie facială pe care o are o profesoară de fizică în a doua tinerețe care n-a dat niciodată peste șapte și care pare că n-a mai zâmbit de la serbarea de la grupa mică. Fostă semifinalistă la Melbourne, apropo, că știu că uităm repede orice nume care nu-i scris pe cupe și farfurii în tenisul cu sclipici.
Lintao Zhang/Getty Images
Pe partea îndepărtată a terenului, serviciul a fost o aventură pentru amândouă. Soarele li s-a înfipt enervant de des în cornee (ehehe, unde-i iarna când ai nevoie de ea?), iar la cât de mult s-au chinuit să nimerească primul serviciu, te așteptai să scoată ochelari de soare din prosop, ca la plajă. Dar nu. Niciuna n-a avut inspirația. Și mă întreb de ce, până la urmă o pereche de ochelari sport de la Decathlon costă cât o jumătate de cafea la Melbourne. Nu mai zic că devin și mai ieftini dacă te gândești cât mai e darul la un tur al doilea de Grand Slam.
Când prinde o zi bună, Yastremska te lovește de nu-nțelegi ce te-a bătut, cu un forehand care se prăvălește de peste fileu ca un upercut. Dar când forehandul nu ascultă, Dayana devine un soi de kamikaze tactic care sare fără parașută și apoi se miră că aterizarea doare. Gabi a intuit rapid acest dezechilibru emoțional și tehnic, și-a calibrat ritmul și a început să lovească calculat, cu marjă de eroare cerebrală, fără să forțeze marginea tușei, dar fără să-i dea spațiu adversarei să respire. În felul ăsta, a transformat-o pe Yastremska într-un muncitor neglijent care-și dă repetat cu ciocanul peste degete, sperând că redundanța mișcării va anula durerea.
Lintao Zhang/Getty Images
Meciul a părut închis devreme când Găbița s-a cocoțat vremelnic pe un 6-4, 5-1 cinstit. Dar cum în tenis nu se rezolvă totul atunci când crezi tu apăsat în mintea ta că s-a rezolvat, ca la biserică, Yastremska s-a trezit într-un moment rar de luciditate și a început să salveze mingi de meci (vreo patru la număr) cu bastârci ostapenkiene care au mușcat milimetric din tușe. Așa s-a făcut 5-5 și mi s-a cam strâns pielea pe ceafă, pentru că simțeam că ne atinge viforul și ne ajung din urmă amintirile.
Dar Gabriela n-a cedat, semn că revenirea Dayanei n-a fost cauzată de vreun picaj al lui Gabi. A închis meciul la a cincea minge de meci și a părut că e la curent cu faptul că, dacă mai zăbovește puțin prin întreprindere, se dezintegrează totul. Așa a urcat scorul la 4-0 în meciurile directe cu Yastremska. Ceea ce nu e doar un palmares unilateral drăguț, ci o lecție despre cum, în tenis, contează (bineînțeles) clasamentul, dar și mai mult contează să știi că ai cheia potrivită pentru broasca pe care o întâlnești dincolo de fileu. No offence.
Gabi a lovit în special cu reverul în cross, insistent, agresiv, până când Dayana s-a prins singură în plasa propriilor intenții, s-a încurcat în elan și s-a dus în jos ca o dronă care și-a pierdut semnalul. Iar noi am rămas cu victoria, cu cafeaua rece pe care n-am mai apucat s-o beau pentru că scriu textul ăsta, cu pulsul ridicat și cu senzația că Gabi a făcut exact ce trebuia să facă: a câștigat un meci în două seturi, dar nu înainte de a ne lăsa puțin în aer, cât să simțim că încă ne pasă de tenis.
Ofertă specială: cronici pe gratis direct la tine-n bătătură
Dacă ai încercat vreodată să asamblezi un dulap de la IKEA fără instrucțiuni, doar ca să realizezi la final că ți-a rămas în mână un șurub vital și că întreaga structură se clatină când calci pe lângă dânsa,, înțelegi perfect starea de spirit a lui Alexander Zverev în debutul acestui Australian Open. Germanul, aflat la a 40-a tentativă (aș îndrăzni să spun de pe acum că e nereușită) de a câștiga un turneu de Grand Slam, a intrat pe Rod Laver Arena cu aerul unui om care a uitat nenorocitul ăla de șurub și s-a prins de asta cu 5 minute înainte să-i vină în vizită musafirii. Poate și mai grav, a uitat (sau poate n-a auzit din cauza zdrăngănelelor de la gât) că în spatele lui suflă greu Novak Djokovic și Lorenzo Musetti, gata să-i fure locul 3 mondial. Sascha a venit după un United Cup unde a reușit contraperformanța de a pierde în fața unui Hubert Hurkacz care nu mai jucase tenis de jumătate de an, semn că motorul german are nevoie de o revizie serioasă înainte de a se lua la trântă cu dragonii Alcaraz și Sinner.
Gabriel Diallo, un canadian deșirat de 24 de ani care pare să fi crescut cu vreo trei capete peste limita admisă de fizică, a intrat în meci cu dezinvoltura unui student care n-a învățat nimic, deci n-are nimic de pierdut dacă scrie un rând sau 15 pagini la examen. Mai ales că palmaresul lui împotriva jucătorilor de top 10 era mulțime vidă, un 0-7 sec care ar fi trebuit să-l facă să tremure pe orice teren normal. În aceste condiții, canadianul s-a așezat tacticos să scrie, tată. A umplut pagină după pagină și a zburat la un 4-1 rapid în primul set, profitând de jocul defensiv și prăfuit al lui Zverev, și a închis actul într-un tiebreak în care germanul a fost pur și simplu spectator neplătitor, încasând un 1-7 care a ridicat sprâncenele tribunelor și chiar și pe ale noastre, chit că la ora respectivă tocmai termina meciul Gabi Ruse și ochii ne erau pironiți în altă parte a complexului de la Melbourne.
Joel Carrett/ IMAGO Images
Din fericire pentru fanii germani, Zverev s-a trezit la timp din somnul rațiunii și a realizat că dacă mai continuă în halul ăsta, va putea să bată un singur record în restul carierei sale: cel al lui Goran Ivanisevic, care a avut nevoie de 48 de fise până să ridice un trofeu la un Slam. Sascha a început să servească cu precizia pumn în arcadă, adunând 15 ași și statistici înfiorătoare pentru orice adversar: 84% din punctele jucate pe prima minge, o cifră care l-a lăsat pe Diallo să se întrebe dacă nu cumva au mutat nemernicii ăia de la Melbourne fileul mai sus doar pentru el. În timp ce canadianul a început să înșire erorile neforțate, ajungând la un total de 46 față de cele doar 22 ale lui Zverev, meciul s-a transformat dintr-o potențială surpriză într-o execuție publică derulată în trei acte secunde: 6-1, 6-4, 6-2.
Zverev trece în turul al doilea pentru al zecelea an consecutiv, dar rămâne cu gustul amar al unui prim set în care a arătat ca un amator scos la tablă la o materie pe care n-a învățat-o. Dacă vrea să devină primul german care câștigă la Melbourne de la Boris Becker în 1996 încoace, va trebui să renunțe la momentele de introspecție inutilă de la începutul meciurilor, pentru că Alcaraz și Sinner nu sunt Gabriel Diallo și nici nu au existat semne c-ar dori să devină, în ciuda înălțimii canadianului.
Meciul dintre Elina Svitolina și Cristina Bucsa a avut aerul unei reuniuni de familie organizate într-o sâmbătă seară, unde toată lumea vrea să pară amabilă și prietenoasă până când cineva trebuie să spele vasele.
Din perspectiva noastră echilibrată și cerebrală, a fost vorba de o întâlnire între o vecină ucraineancă de încredere și o rudă de gradul al doilea care pare că s-a rătăcit prin tabloul principal de la Melbourne. Dar ne aflăm în situația fericită în care tenisul nu permite egalul, salvându-ne astfel de o prelungire inutilă a politeților de fațadă. Svitolina, așezată confortabil pe locul 12 mondial și venită după un titlu proaspăt la Auckland, a intrat pe teren cu siguranța doamnei care știe că prima rundă la Australian Open este o simplă formalitate administrativă pe care o bifează cu succes de peste un deceniu fără întrerupere.
Deși a început partida cu un 1-3 care probabil i-a făcut pe pariori să caute rapid butonul de cash-out, Elina a activat modul de procesor de ultimă generație și a recuperat break-urile rapid, lăsându-i lui Gael Monfils timp suficient să se gândească la culoarea artificiilor de la propria retragere în timp ce o admira din lojă. Cristina Bucsa, care pare să descopere magia pe hard doar când simte miros de sarmale la final de an, s-a împiedicat în propriile execuții cu o perseverență demnă de o cauză mai bună, înșirând 38 de erori neforțate care au transformat terenul într-un câmp de mine pe care ea însăși le-a plantat cu o generozitate greu de explicat.
Svitolina a încasat cu drag punctele făcute cadou de adversară ca pe niște restanțe salariale plătite cu întârziere, iar setul al doilea s-a transformat rapid într-o execuție derulată cu viteza unui update de sistem efectuat pe internet de calitate: un 6-1 sec care a lăsat impresia că Cristina a venit la meci doar ca să iasă tabloul la număr.
Svitolina ajunge astfel în turul doi la Australian Open pentru al 12-lea an la rând, o performanță care sună banal doar pentru că ne-am obișnuit cu ea. Dacă mai ține ritmul ăsta și nu dă de vreo Aryna în formă cazonă, poate prinde din nou sferturile la Melbourne. Până una-alta, merge mai departe fără să fi salvat vreo minge de break. Și fără să ne fi plictisit, ceea ce, la ora la care s-a jucat, e un bonus în sine.
Corentin Moutet e genul de jucător care, dacă s-ar naște într-o carte de Jules Verne, ar fi băiatul ăla care strică busola și pune balena pe grătar înainte ca tot el să scoate cumva, nimeni nu știe cum, nava din furtună. Francezul a debutat la Australian Open cu un 6-4, 7-6, 6-3 în fața localnicului Tristan Schoolkate, un meci în care a bifat un întreg arsenal de demențe: pauză medicală când mai avea puțin și lua meciul, val de înjurături din tribune și un underarm serve pe minge de meci. Adică exact ce ne-am aștepta de la un om care joacă tenis de parcă ar picta pereții unei galerii contemporane în direct. Cu ketchup. Și-n loc de pensulă folosește o jumătate de croissant din care molfăie în timp ce stă agățat de tavan.
Schoolkate, bietul reprezentant al gazdelor care s-a nimerit să intre în luneta nebunului, a intrat în meci cu politețea de rigoare a unui localnic care nu vrea să deranjeze un musafir agitat, reușind contraperformanța de a aduna 49 de erori neforțate față de cele doar 26 ale francezului. Încă o dovadă clară că bunul simț nu ține de foame. Deși Moutet a zburat la 2-0 la seturi, distracția adevărată a început în actul al treilea, când, la scorul de 3-0 pentru el, francezul s-a oprit, s-a frecat la picior, a chemat fizioterapeutul, a făcut o plimbare în spatele scenei și s-a întors pe teren cu mobilitatea unui scaun de birou stricat.
În loc să prindă momentul și să-l alerge pe francez până la epuizare, Schoolkate a jucat de parcă afecțiunea lui Moutet era contagioasă. Aici a intervenit un soi de tragedie tactică în două acte: Schoolkate a reușit să egaleze la 3, profitând de mobilitatea redusă a lui Moutet, dar a uitat complet că tenisul se poate juca și prin chemarea adversarului la fileu. Să ai în față un adversar care abia se mișcă și să refuzi cu obstinație să folosești o scurtă este o alegere masochistă, similară cu a avea codul de la seif, dar a prefera să încerci să-l deschizi cu o linguriță de plastic. Moutet a închis conturile cu un 6-4, 7-6, 6-3, dar nu înainte de a livra cireașa de pe tortul aroganței: un serviciu underarm la minge de meci care-a declanșat huiduieli, aplauze, stupoare și o criză identitară în tribune. Moutet a ridicat mâinile și racheta, a explicat că n-a vrut să fie nesimțit, el doar încerca să câștige punctul.
Mai departe îl așteaptă americanul Michael Zheng și, apoi, probabil ditai Alcarazul. Dacă își mai păstrează un picior întreg și două gânduri coerente, Moutet poate fi un test real. Nu neapărat pentru titlu, cât pentru răbdarea adversarilor.
Dacă viața ar fi o listă de prezență la biroul de evidența populației din Antsirabe, probabil că funcționarul de serviciu și-ar fi dat demisia înainte să termine de scris numele complet al domnișoarei Tiantsoa Sarah Rakotomanga Rajaonah. Noroc că universul a inventat poreclele și ne-a lăsat cu un „Titi” mult mai prietenos pentru degetele noastre obosite de atâția ani de lovit cu sete-n taste. Această speranță franceză de origine malgașă, proaspăt sosită din Toulouse, a aterizat pe Rod Laver Arena amestecând două senzații tari în tenis. În primul rând, entuziasmul unui franțuz care crede că dacă porți un wildcard în buzunar, legile fizicii și ale puterii brute sunt doar niște sugestii opționale pe care le poți ignora la cursul de seară. În al doilea rând, resemnarea naturală la contemplarea unei locomotive diesel care vine spre tine și huruie fără să dea semne că vrea să oprească-n haltă.
Meciul cu Aryna Sabalenka a început sub auspiciile unei anomalii cosmice, Titi reușind un break rapid chiar în primul game, o situație care a ridicat sprâncenele asistenței mai ceva decât postările pe care le fac deunăzi pe Social Media președinții superputerilor economice dimineața pe veceu.
Sabalenka, proaspătă campioană la Brisbane, unde a intrat cu buldozerul în tablou și a dărâmat tot ce i-a ieșit în cale fără să piardă vreun set, a părut pentru câteva momente un supercomputer care încearcă să proceseze un fișier într-un format necunoscut, lăsând-o pe tânăra de 20 de ani să creadă că stânga ei plină de guile poate opri taifunul bielorus aflat în căutarea celui de-al treilea titlu consecutiv la Melbourne. Totuși, la 5-4 în primul set, Aryna a decis că s-a jucat destul de-a ospitalitatea și a închis povestea cu un forehand care a sunat a condamnare definitivă, exact după ce Titi ratase două ocazii de a prelungi setul la 5-5.
Fred Lee/Getty Images
Supercomputerul s-a autocalibrat în setul al doilea, Sabalenka zburând rapid la 3-0. Diferența de viteză la serviciu, unde Aryna a livrat cu 167 km/h față de cei 149 km/h ai lui Titi, a transformat retururile franțuzoaicei în simple exerciții de supraviețuire în fața unei mașinării căreia zalele-i zuruie crunte, vorba poetului. Finalul a fost de un kitsch sportiv adorabil, cu Sabalenka cerând selfie-uri cu Roger Federer și Rod Laver, aflați în tribune. E relaxată Aryna, a râs copios la interviul post-partidă, pare că trofeul e deja rezervat pe numele ei.
Bublik a decis că maturitatea este un accesoriu de lux pe care îl porți doar când intri în Top 10, demonstrându-ne tuturor că poți să te teleportezi de pe locul 80 ATP în elita mondială mai repede decât își schimbă un influencer părerea despre gluten. Kazakhul, proaspăt posesor al locului 10 și al titlului din Hong Kong, a descins pe Margaret Court Arena cu aerul unui aristocrat care a uitat să fie arogant, livrând ași cu precizia unui lunetist. Este, în mod cert, genul de jucător care fie te fascinează, fie te scoate din minți. La Melbourne, în turul 1, s-a fascinat pe el însuși și l-a scos din minți, discret, pe Jenson Brooksby.
Brooksby, un american care s-a întors din infernul accidentărilor doar ca să descopere că viața în top 50 este un șantier continuu, a încercat să transforme meciul într-o partidă de șah la sapă, lungind raliurile în setul al treilea cu speranța că Bublik se va plictisi de atâta tenis. Însă Alexander, într-o criză de profesionalism care ne sperie pe toți, a rămas disciplinat și a refuzat să mai dea cu racheta de pământ doar pentru a vedea cum sare, bifând un triplu 6-4 sec care sună la fel de monoton și eficient ca un metronom setat pe frecvența victoriei.
În realitate, diferența a fost făcută de ceea ce Bublik a învățat în ultimul an: răbdarea. A fost și-un pic de spectacol pe ecrane, dar și un soi de disciplină scenică, ca un clovn care-și face numărul, dar știe exact când trebuie și când nu să calce pe grebla din decor. Kazahul a avut 34 de lovituri direct câștigătoare și doar 26 de erori neforțate, adică o zi de muncă aproape nemțească, dar cu accent de Urali.
A fost prima victorie a lui Bublik la Melbourne în ultimii patru ani, un eveniment aproape istoric pentru un jucător care, până nu demult, trata turneele de Grand Slam ca pe niște vacanțe plătite în care trebuia, din păcate pentru oferta de la open bar, să mai și alergi puțin. Statistica ne spune că Brooksby a continuat tradiția de a se bloca în fața giganților din top 10, încasând a cincea înfrângere consecutivă în fața elitei, în timp ce Bublik și-a confirmat forma cu care a început anul 2026 și care l-a adus spre vârful clasamentul ATP.
Finalul a fost cireașa de pe tortul nonșalanței, kazahul recunoscând cu o onestitate dezarmantă că antrenamentul nu este neapărat activitatea lui preferată și că singura lui dorință arzătoare este să nu fie programat la ora 11 dimineața, o oră la care probabil geniul său încă mai caută butonul de snooze.
Bublik pleacă spre turul al doilea cu cel mai bun tenis din viața lui în rachetă, lăsându-ne să ne întrebăm dacă nu cumva această versiune responsabilă a lui Alexander este începutul unei noi ere în care nebunia e doar un instrument tactic, nu o stare de fapt. Cât despre cine este Bublik de fapt, rămâne să discutăm anul ăsta pe larg. Moutet în varianta mai puțin distrusă psihic? Kyrgios fără autosabotaj? Nu știm. Dar e spectaculos.
Carlos Alcaraz a apărut pe Rod Laver Arena cu aerul unui proaspăt absolvent care și-a cumpărat prima garsonieră pe credit ipotecar și realizează că viața fără supravegherea constantă a lui Juan Carlos Ferrero presupune să-ți gestionezi singur și zilele de salariu, dar și zilele când alegerile sunt grele: frigiderul e gol, iar tu ai de plătit întreținerea și abonamentul la Netflix. Practic, s-a marcat debutul oficial al unei ere în care spaniolul încearcă să demonstreze că este un adult funcțional independent în circuitul ATP.
Separarea de omul care i-a sculptat toate cele șase titluri de Slam a lăsat în urmă un gol pe care Carlos a încercat să-l umple cu o doză suplimentară de „Vamos!”, reușind să treacă peste un prim tur în care Adam Walton a fost distribuit în rolul de jalon australian cu ambiții de protagonist.
Walton, care începe în sfârșit să traducă succesul din turneele Challenger într-un loc stabil în Top 100 ATP, a profitat de momentele de introspecție ale liderului mondial și a condus cu un break în actul secund, amenințând să transforme debutul lui Alcaraz într-o telenovelă despre criza de identitate a geniului părăsit, însă spaniolul s-a trezit la timp din somnul rațiunii și a recuperat dezavantajul înainte ca fanii de pe Rod Laver Arena să apuce să creadă în miracole.
Setul al doilea a fost meciul, de fapt. Dar spaniolul și-a reglat ranga: a început să urle la mingi, la boxă, la el însuși. S-a ajuns în tiebreak, unde Walton s-a dezintegrat fix când trebuia să strângă șuruburile: 7-2 pentru Carlitos, iar în tribune s-a simțit prima oară diferența între un challenger carismatic și un campion obișnuit cu greutatea trofeelor de toate mărimile.
Setul trei a fost epilogul logic. Alcaraz a dat drumul la rotații, a mutat mingea pe un traseu GPS pe care Walton n-avea semnal. Două break-uri, niște puncte la fileu jucate cu seninătate de pictor flamand și un final în care s-a simțit că spaniolul abia începe să simtă că-i în formă.
Evident, miza acestui turneu este uriașă pentru puștiul din El Palmar, deoarece Australia rămâne singurul colț de lume unde trofeul de Grand Slam refuză să se lase îmblânzit în fața șarmului iberic. Iar Alcaraz vânează recordul celui mai tânăr jucător care bifează setul complet de titluri de Slam, o performanță care i-ar cimenta locul în sauna secretă a zeilor în fața lui Jannik Sinner.
Emma Răducanu a început primul tur de la Melbourne cu energia unui angajat la stat care mai are cinci minute până la închiderea programului și niciun chef de muncă. Fata s-a plâns, pe bună dreptate, că organizatorii au tratat-o ca pe un colet rătăcit prin depozite, oferindu-i doar o zi de antrenament între sosirea la Melbourne de la anteriorul turneu la care a jucat. Bonus: au trimis-o pe teren târziu în noapte, abia după ce Bublik și Brooksby și-au împărțit scatoalcele de rigoare în night session. Norocul Emmei e că Sasha a trecut de ceva vreme pe modul profesionist, altfel probabil că și acum avea de așteptat să-și termine Bublik discuțiile cu arbitrul și servele pe sub mână.
Mananchaya Sawangkaew, o thailandeză cu un nume care ocupă mai mult spațiu pe tabelă decât numărul de game-uri câștigate, a profitat de buimăceala logistică a Emmei și a plecat în meci de la un 3-1 promițător, lăsând impresia că locul 195 mondial este doar o cifră menită să inducă în eroare adversarele care nu citesc rapoartele medicale. Sawangkaew, proaspăt revenită după o accidentare care a ținut-o pe tușă șase luni, a lovit cu o dezinvoltură care a făcut-o pe Răducanu să realizeze că, dacă nu începe să urle pe teren pentru a-și trezi sinapsele amorțite, va ajunge să scrie pe cronici.ro despre declinul propriului clasament. Asta e, suntem niște oportuniști care agață pe oricine a auzit vreodată despre cratimă.
În momentul în care totul părea că se transformă într-un dezastru de proporții, Emma a decis să lase diplomația învățată în Regat deoparte și a început să încaseze game-uri cu lăcomia cuiva care vede un bufet suedez deschis la ora închiderii. A câștigat 11 din ultimele 13 game-uri. Iar scorul final, 6-4, 6-1, a venit ca o confirmare a faptului că, în tot aerul haotic al carierei sale post-US Open, Emma refuză să piardă în primul tur la Melbourne, păstrându-și recordul intact: 5-0.
Sawangkaew, aflată la debutul ei într-un tablou principal de Slam, a fost curajoasă, talentată și în același timp total depășită. Emma, cu toate problemele de formă și încredere pe care le cunoaștem prea bine, a fost exact ce trebuia să fie: o jucătoare de Top 30 care s-a priceput să navigheze atunci când peste corabie s-au lăsat norii negri ai haosului.
În turul secund o așteaptă Anastasia Potapova, proaspăt adoptată de patria șnițelului, care a revenit miraculos de la 3-6, 1-5 și a trimis-o ulterior pe olandeza Suzan Lamens la psiholog pentru o perioadă incertă de timp. Rămâne de văzut dacă Emma și-a recuperat somnul pierdut sau dacă va mai avea nevoie de câteva cafele tari pentru a supraviețui următoarei nocturne australiene.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
