De obicei, introducerea pe care o facem la prima cronică a unui turneu de Grand Slam e ceva mai lungă. Pentru atmosferă. Dar Wimbledon-ul ăsta e ceva mai special. Noi încă nu ne-am revenit cu somnul după Roland-Garros, care s-a terminat acum două săptămâni, voi sunteți cu creierii pe la Campionatul European de fotbal și probabil tocmai vă-ntoarceți de pe stadion de la Elveția-Franța (alții au stat să vadă Murray-Basilashvili, oameni fără suflet ce sunteți), Simona nu e nici la Wimbledon, nici la Tokyo, Nadal se joacă cu para dușului pe iahtul personal pe lângă Mallorca, , Naomi Osaka mai are puțin și se apucă de antrenorat, vacanțele în Grecia duduie (salutări lui Tsitsipas din partea noastră dacă dați de el pe vreo insulă zilele astea), iar unii dintre voi au revenit la birouri și se recalibrează pentru munca în echipă.
În condițiile astea extreme, faptul că începe Wimbledon-ul poate să treacă neobservat.
Dar de-aia suntem însă aici: să vă extragem din cotidian și să vă aruncăm firimituri de tenis, în speranța că nu uitați, totuși, care-s lucrurile care merită atenție în viață.
Tot aici sunt și prietenii noștri de la Porsche, partenerii tradiționali ai cronicilor de tenis, care au promis că v-au pregătit reduceri în showroom-uri dacă le spuneți parola “Federer 21”. Tocmai au lansat Taycan Cross Turismo, o mașină electrică fabuloasă pe care am decis că o facem cadou din partea redacției unui cititor abonat la cronici pe Patreon care va reuși să-l bată pe Nadal la Jocurile Olimpice de la Tokyo.
Nu-i atât de greu, doar știm de la fanii vremelnici ai Simonei că se poate, trebuie doar să dai cum trebuie în mingea aia, nene.
Cronicile de la Wimbledon îți sunt oferite de:
Frances Tiafoe – Stefanos Tsitsipas: 6-4, 6-4, 6-3
N-au trecut decât 15 zile de la acel „Ce-ai făcut, Stefane?” pe care l-a cules colegul Crăciun în eterna înțelepciune infinită a cârciumii undeva prin Grecia, în timp ce urmărea finala de la Roland-Garros alături de localnici încălziți de ouzo și gădilați pe gâtlej de tentacule de caracatiță. Cam ăsta pare să fie și termenul de expirare al laptelui de migdale pe care generația de privighetori îl promovează ca alternativă la laptele spumos tradițional – de vacă elvețiană, spaniolă sau sârbă – pe care-l mesteci înainte să-l înghiți.
Dar înfrângerea lui Tsitsipas pe iarba reginei nu e vreo surpriză majoră decât dacă urmărești sportul ăsta de maximum o lună. Dacă ai impresia că Tsitsipas este iepurele noii generații, te asigur că el nu va paște Wimbledon decât obligat de context. Omul nostru e la a treia eliminare în turul întâi din patru participări în arealul Lorzilor cu dinții plini de căpșuni, deci priviți-l pe Ștef ca pe un fel de Nadal de rit nou care va înflori pe zgură, dar nu va reuși vreodată să câștige la Londra. ADN-ul grecesc îi spune că, atunci când se-ncalță cu crampoane și vede iarbă, e musai să bage fundul în propriul careu și să-și apere poarta, poate-poate ajunge în finală și câștigă in extremis cu 1-0, gol Charisteas.
Foto: IMAGO / Shutterstock
Mă rog, Nadal a câștigat la Londra de două ori pe vremea în care era încă acceptabil să joace cu pantaloni trei-sferturi în fața prințului William, care pe vremea aia nu plătea la întreținere pentru ditamai familia. Dar ziceți ce vreți – e clar că nici Rafa nu ar da o vacanță cinstită pe gazonul britanic, oricât de mult s-ar agita generații întregi de grădinari să pună covorul ăla perfect la picioarele jucătorilor.
Foto: IMAGO / Shutterstock
Dar ne-am luat cu vorba și am uitat să vorbim despre omul zilei, de fapt. Frances Tiafoe, care a bifat azi victoria carierei. Frances e un tip pe care n-ai cum să nu-l iubești atunci când vezi cât suflet pune în fiecare punct pe care-l câștigă. Omul pare că se află mereu într-un meci cu sine însuși: se ceartă, se îmbărbătează, se-njură, își dă singur palme, bate palma cu el însuși. E o echipă de Cupa Davis într-un singur jucător. L-am văzut acum doi ani la Milano, la ATP Next Gen Open, și prima impresie când îl vezi pe viu cum se contorsionează și livrează mingile e că nu prea ai cum să-l bați.
Plus că amestecă tenisul atletic, care trimite mingile în terenul advers cu viteze de TGV, cu o colecție de mișcări fine de vioară care-l recomandă ca pe un viitor membru al echipei de spirit care va colora turneele demonstrative după ce s-o retrage. Mai e însă până atunci, omul nostru are abia 23 de ani, mai are de botezat mulți neprihăniți până acolo.
Monica Niculescu – Aryna Sabalenka: 1-6, 4-6
N-a visat Monica să deschidă Wimbledon-ul. Dar, dacă o întrebi pe ea, ar fi preferat să joace în anonimitate perfectă cu d-alde Gracheva pe un teren deja mâncat de tălpile calificărilor decât să cadă cu Sabalenka și să prindă o zi ploioasă în care toți spectatorii s-adu adunat buluc sub tribunele de pe Terenul 1. Acolo unde Aryna i-a cam predat tenis de tehnologie modernă Monicăi, în ciuda multiplelor încercări ale fetei noastre de a se zbate să scape din îmbrățișarea caldă a constrictorului Sabalenka.
I s-a cam citit pe față Monicăi disconfortul. Până la 1-6, 1-4, a noastră fusese jalon cu lovituri drăcești pe care Aryna l-a călcat sub roți fără nici cea mai mică intenție de a încerca să-l dribleze în slalom. Căzută în disperarea lipsei de inspirație ca Loredana Groza în pandemie, Monica a încercat până și-un serviciu kyrgioșesc, pe sub mână, în speranța că praștia asta va face ca Arynei să-i fileze vreun bec. Serva s-a oprit în fileu, Sabalenka a râs șăgalnic pe sub fălcile alea din bazalt, iar la următoarea haltă a troznit o scatoalcă pe tușă și a trimis-o pe-a noastră-n grohotiș.
Foto: IMAGO / Shutterstock
Pentru Moni rămâne – ca de obicei – dublul. Unde se simte ceva mai confortabil, mai structurată, mai așezată, ba chiar mai finalistă la Wimbledon acum vreo 3 ani. Dincolo, Sabalenka s-a cam trezit azi dimineață cu eticheta favoritei numărul 2 pe frunte și are toate șansele să-și joace joker-ul născut din lipsa lui Naomi și a Simonei de la Wimbledon. Ne mai auzim cu Aryna ceva mai spre vărsarea turneului în mare.
Irina Begu – Katie Volynets: 6-4, 7-5
Ca de obicei, Irina livrează. Discret, fără urme, fără pretenții. Chit că pe la Wimbledon n-a mai câștigat de pe vremea în care noi abia ne apucam de cronici de tenis, Irina a profitat de faptul că i-a căzut examen la prima vedere accesibil în primul tur și trece mai departe.
Ușor n-a fost, însă. A noastră a dus muncă de lămurire cu proprii demoni în fiecare dintre cele două seturi, pentru că a întors de la 2-4 în primul set și de la 0-4 în al doilea, fiind nevoită să-și îndrepte și circuitele afectate după patru mingi de meci îndoite.
Dacă bate-n următorul meci (probabil cu Petra Martic, dar în tenisul feminin suflăm și-n mojito), ne vom ocupa serios de meciul Irinei, pentru că i se pregătește o raită prin grădina Swiatek. Nu ne plictisim nici la Wimbledon-ul ăsta, oameni buni.
Novak Djokovic – Jack Draper: 4-6, 6-1, 6-2, 6-2
Nu-i dau voie ăștia lui Nole să ia pauză. A stins luminile pe Chatrier și le-a aprins pe Central la Wimbledon. Între timp, bătrânețile se manifestă ciudat la Nole: le lasă puilor de Avicola un set-două, dă semne de reumatism, le azvârle o ciosvârtă, apoi le varsă un dos de palmă și-i părăsește în praf, lăsându-i să-și lingă rănile cu amigdalele. A făcut-o cu Musetti, cu Berrettini și cu Tsitsipas la Paris, ba chiar și cu Nadal, pe care l-a lăsat să creadă că-i duduie motoarele înainte să bage spirt în loc de kerosen în rezervoare.
Foto: IMAGO / Shutterstock
Săracu’ Draper, simțea deja mângâierea paloșului Reginei pe umăr după primul set, pe care i l-a luat lui Nole în uralele tribunelor. Care mai aveau puțin și încheiau turneul acolo, pe loc, doar să-și vadă vlăstarul ferice și mândria națională în vârful nucului. Mai e timp, lunganu’ ăsta de 19 ani va câștiga Wimbledon-ul la un moment dat. Dacă-i iei set Nolezaurului pe Central, chiar și la încălzire, poți să-l bați și pe Zverev. Rău.
Foto: IMAGO / Shutterstock
Andy Murray – Nikoloz Basilashvili: 6-4, 6-3, 5-7, 6-3
A lipsit Andy de pe teren (chit că pe Social Media e echivalentul Regelui Angliei) atât de mult, încât am uitat că au existat vremuri în care Big Three era de fapt Big Four. Andy, fost număr 1 mondial în vremuri în care Federer, Nadal și Djokovic erau tineri holtei în putere care nu-și luau vacanță în timpul Slam-urilor, a jucat ultima dată tenis la Wimbledon în 2017, așa că la intrarea sa pe terenul central de la The Championships am crezut că a înviat Freddie Mercury.
Știți povestea omului: s-a operat la șold, a asistat perplex la un clip în care toți frații de circuit își luau adio de la jucătorul Andy la Australian Open în 2019 doar pentru a confirma că n-a avut niciodată intenția să se retragă de tot din tenis, iar acum se îmbracă de la Castore și încearcă să se bucure de ultimii ani de tenis fără să-și propună neapărat să câștige turnee. Așa cum e normal de la o vârstă (cc Serena).
A primit wildcard la Wimbledon, așa cum se cade cu foștii câștigători de turneu, și a căzut cu georgianul Basilashvili, un tip abraziv ca piatra Ponce și care anul ăsta a câștigat două turnee (Doha și Munchen) care l-au cățărat în Top 30. Plus o semifinală la Halle, pe iarbă, acum o săptămână. Așa că, realist, Murray nu prea avea motive să creadă fără să cerceteze.
Foto: IMAGO / Shutterstock
Doar că Sir Andy se încarcă de parcă-i Porsche Taycan în stații ultrarapide când calcă pe iarba de la Wimbledon și lasă impresia că pauza de 4 ani n-a fost decât un fel de jumătate de deceniu sabatică în care omul nostru și-a plantat amortizoare noi prin șold, să nu-i bată suspensiile.
Classic Andy s-a întors, a avut 2-0 la seturi și, dacă nu pierdea 7 game-uri consecutive în setul al treilea, când a avut 5-0 și două mingi de meci, ne-am fi pus întrebări serioase legate de potențialul actual al britanicului. Dar acolo s-a întâmplat o eclipsă totală care l-a întors pe Basilashvili în meci. A fost și momentul în care Andy a primit ajutor de la râu și ram, pentru că meciul s-a întrerupt pentru ca organizatorii să tragă acoperișul peste arenă. Se pare că unii-și pun plafon util și pe bune pe stadioane, nu ca alții, nu dăm nume. Și a câștigat setul al patrulea și un meci cât o carieră regăsită în iarbă.
Foto: IMAGO / Shutterstock
Aceste texte îți sunt oferite de:
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
