Emma Răducana

Anul trecut, cam pe vremea asta, Ana Bogdan săpa în zgura umedă și rece a Roland-Garros-ului pe rit tomnatic, rașchetând-o pe Timea Babos în primul tur înainte să piardă în trei seturi enervante cu Sofia Kenin. De cealaltă parte a fileului, a Canalului Mânecii și a clasamentului WTA, Emma Răducanu, o fetișcană de 17 ani cu nume curios, pierdea la ITF-ul de la Roehampton împotriva Annei-Lena Friedsam, o jucătoare pe care probabil că Emma o privea cu ochii mari și înfometați, așa cum se uită un junior la un senior care la un moment dat bătuse la porțile primelor 50 de jucătoare ale lumii.

Tot pe vremea aia, un meci dintre Ana Bogdan și Emma Răducanu avea o favorită certă și nediscutabilă, iar vizitele Emmei în Pantelimonul natal al tatălui ei se lăsau cel mult cu sprâncenele ridicate la vizita la Mega Image-ul de la parterul blocului. „Domnișoară, cred că ați cumpărat cam mult orez pentru o singură oală de sarmale, totuși”.

Dar în tenis și-n viață lucrurile se schimbă repede și pe alocuri iremediabil. Într-un singur an, Emma e pe 26 mondial, a citit Trilogia New York-ului lui Auster de 10 ori și nu trece de controlul pașapoartelor fără selfie-uri cu toți angajații de la Poliția de Frontieră, iar la Mega Image-ul de la parterul blocului din Pantelimon e acum concept store și vinde lapte de soia și kale, nu carne tocată și orez.

Acum un an, Ana Bogdan ar fi fost favorită certă într-un meci în care astăzi Emma a intrat pe teren ca ducesa de Edinburgh călare pe un unicorn. Astăzi, Ana ar fi populat toate ziarele lumii dacă o bătea pe Emma într-o partidă despre care acum un an ar fi scris doar presa din România și două ziare locale din Beijing.

Dar lucrurile se schimbă. De exemplu, Anna-Lena Friedsam a fost deja eliminată la Cluj.

Și chiar dacă Ana și Emma n-au fost despărțite astăzi de o vitrină de trofee, ci strict de o mână de mingi care s-au ambiționat să sară-n teren în ordine cronologică, de la mic la mare. Și nici măcar nu mi-e clar că scorul n-ar fi fost invers dacă pe Ana n-o chinuia glezna în ultimele săptămâni. Când te teleportezi de la împachetări cu parafină în fața noului cub de zahăr al tenisului mondial, pe care încerci să-l dizolvi fără lichide, lucrurile tind să genereze un rezultat incert.

Cronicile de la Transylvania Open îți sunt oferite de noul Porsche Macan:

Simona Halep – Varvara Gracheva: 6-4, 6-2

Abia luase Simona primul set cu 6-4 într-un meci care a părut încă dinaintea startului un soi de seminar one-to-one în care Regina-mamă le ține discursuri motivaționale celor care vin din urmă. Simona i-a făcut atunci un semn arbitrului, care a chemat medicul, care a palpat-o pe spate pe-a noastră vreme de 20 de secunde până să decidă s-o vâre sub tribune, la vestiare, pentru analize amănunțite.

Am aflat în momentul ăla definiția reală a liniștii. Chiar dacă-n sala de la Cluj nu există spectatori și meciurile se joacă-n general într-o atmosferă vecină cu vidul, s-a auzit cum frânează planeta și cum scârțâie scaunele de la gravitație.

Chit că prin preajmă bântuie Emma, care a mai luat din timpul de emisie al turneului, Simona a rămas centrul de informare turistică de la Transylvania Open. Iar în atâția ani în care ne-a cărat în spate în vremuri de restriște, Simona a dezvolat un simț al prezenței: are o aură aparte când intră pe teren, iar pe umerii femeii de 30 de ani care-și pierde încet-încet alura de copilă pare că stau mereu meciurile alea care ne-au făcut nopți albe și dimineți lungi în timp ce-am învățat împreună geografie de-a lungul și de-a latul planetei. Simona nu-i doar o jucătoare care intră pe teren, ci și povestea jucătoarei care intră pe teren, iar asta face ca aerul să se rarefieze când pășește a noastră dinspre tunel spre tușe. Așa că atunci când o vezi apucându-se de șale, te ia și pe tine cu dureri de maleolă fără să fi aflat până acum că această parte a corpului există.

Din fericire, Simona a ieșit de la vestiare și a continuat tacticos și aplicat s-o dezoseze pe Gracheva, care de la mijlocul setului al doilea a părut că are alte griji imediate. Cum ar fi, de exemplu, dacă poate sau nu să ia cu ea în bagajul de mână o sticlă de palincă de 100 de mililitri.

Dar Simo n-a zâmbit azi. A jucat tenis reținut și a câștigat fără să se agite major, asta fiind probabil o rămășiță a experienței abundente pe care a adunat-o în războaiele care de-acum își cer cu întârziere cicatricele. Așa a bătut-o azi pe Gracheva: cu o mină preocupată, ca și cum ar fi aflat că i-au tăiat ăștia curentul pe motiv de neplată înaintea meciului. Am dedus pe cale logică că-i de la spate. Ni s-a confirmat asta la discuția de după meci, când Simona i-a descris Alexandrei Dulgheru că i s-a blocat spatele și că doare ca dracu’. Deci bănuiesc că sora Gracheva ar trebui să se bucure că n-a plecat acasă trosnită mai rău de o Simona ceva mai puțin ciobită.

Simona ar trebui să joace mâine cu Jaqueline Cristian în sferturi. Dar poate-o lasă pe Jackie s-o bată pe Emma în semifinală.

Rebecca Peterson – Irina Bara: 6-0, 6-3

După meciul ăla nenorocit din ’94, primul și ultimul la care în care am plâns în baie, chircit într-un colț și anticipând oarecum de la înălțimea celor 10 ani pe care-i aveam epoca de succes a fotbalului românesc post-Hagi, am rămas cu o dorință acută de a vedea că Suedia ia bătaie. La producția de pepene, la vânzările de mașini, la cursul de schimb dintre coroana suedeză și euro, chiar nu contează domeniul și momentul. Am contemplat cu drag până și criza guvernamentală prin care parlamentul l-a demis pe primul ministru Stefan Löfven în vara anului ăstuia. Disneyland a fost, vă zic.

Mă rog, m-am mai potolit când am început să scriu despre mașini: am ajuns pe lacurile înghețate de la Cercul Polar și-am tras aer scandinav în piept. Aromaterapie curată: miroși scoarță de brad, mușchi reavăn, lemn ars și mult suflet în același timp. Plus că Zlatan e bun planetar, n-ai cum să nu-i iubești sminteala, e fix inversul lui Mats Wilander când îi ies prognozele la tenis.

Azi, când Rebecca Peterson a apărut în halta Irinei Bara, am sperat că vom bifa un nou moment bun de plată a facturilor restante. Doar că Becky a ținut dinadins să păstreze aprinsă candela iubirii. A prestat ca la manual, a trântit bastârci Leana-style care au intrat fără excepții notabile și a alergat-o ca hăitașii pe Irina. De la un moment dat încolo, cu moralul nimicit de canonada adversarei, Irina a dat de înțeles din ochii căzuți și bombăneala stinsă că nu-și dorește decât un duș și-un ceai cald de la restul săptămânii, deși ziua de tenis abia stătea să înceapă la Cluj.

Dar cel mai frustrant lucru când joci cu lunetiste aflate în zi de cătare e că, de obicei, pe-astea le ține talentul fix un meci-două, după care te trezești că-ți vezi călăul rindeluit un tur mai sus fără speranță. Se mai întâmplă și excepții în care iei ditai Slam-ul și te sucesc astea ca pe fussili în restul vieții, dar astea-s rare și apar o dată la 2017 ani.