Ajla maica să te joace

---

Dacă ieșiți azi și priviți în depărtare spre est, pe după troienele de 75 de metri din Kamceatka, veți vedea un punct portocaliu fericit care încă mai dă autografe pe John Cain Arena. E Gabriela Ruse, care din a treia încercare a carierei ajunge în turul trei de la Australian Open, o chestie pentru care sunt sigur că de ani de zile mănâncă de revelion saci de struguri sub orice masă îi iese în cale. Iar acum strânge recolta. 

E la fel de adevărat că dacă pui urechea pe sol, îl auzi pe Eminescu recitând teoria relativității restrânse și, la intervale de 40 de secunde, un „out” mecanic din boxele stadionului. După ce în primul tur a înnămolit-o pe Yastremska, scoțând din programul TV un cap de serie, Gabi a primit invitație pe una dintre arenele principale ale complexului.

Nu am studiat problema în ultimii ani, pentru că nici Ajla nu a mai prea intrat în bibliografia pentru cronici, dar nu părea că publicul australian e foarte fiert să o vadă pe Ajla. Par a fi acolo niște crize de identitate care mocnesc și oricum i-au adus beneficii fetei noastre, care nu a avut de-și bătut capul cu vreo presiune pusă pe ea în momentele în care săpa la temelia adversarei. 

E la fel de adevărat că și Tomljanovic a tras serios la căruța tricoloră. Gabi a jucat agresiv, tare și lung, iar asta a făcut-o pe Ajla să aibă o singură poziție pe teren. În stilul Constantin Enceanu adaptat pentru tenis, Ajla a fost lungită pe toate axele de mingile catapulatate adânc în terenul advers de Gabi.

Asta a produs o cantitate semnificativă de erori de toate felurile, plus presiune pe Ajla, care a alergat și a alergat, însă fără să aibă și perspectiva unei destinații care găzduiește soluții reale. 

De altfel, primul break făcut de Ruse a venit încă din game-ul al treilea, după ce Ajla a făcut o dublă și a predat cheile către adversară. Tensiune în meci a fost doar în măsura în care Gabi a mai slăbit menghina din când în când, iar adversara a putut să și facă niște puncte, doar că nu i s-au adunat cu rost și, oricum, nu în situații care să pună în pericol destinația primului set.

În partea doua, în schimb, povestea era cât pe ce să alunge într-un început de dramă. Deși a avut trei mingi de break pe serviciul australiencei, Gabi și-a pierdut serva și scorul a devenit la un moment dat 1-3. Aici a intervenit Ruse, a pus locomotiva înapoi pe șine și a pornit cu mingile către fundul terenului, împingând-o pe Ajla departe de orice formă de inițiativă.

Și dacă e nevoie de vreo concluzie preliminară, avem și așa ceva, că e la îndemână și evidentă de pe vremea când la marginea terenului nu erau bănci care se pliază la venirea jucătorului: o Gabi care, indiferent de mișcările adversarei, răcnește poezia tactică pregătită prin fiecare lovitură, e o Gabi care câștigă meciuri și produce tenisul ăla zdravăn ce ține în loc rezervarea pe cameră de la orice hotel, din orice oraș-gazdă de turneu.

---

Noul Porsche Cayenne electric îți oferă cronicile de la AO.

---

Un meci cu un jucător de după borna Top 100 poate fi greu în turul doi de la Australian Open chiar și când ești numărul 1 ATP. Noi, cronicarii, știm asta. Ne lovim de genul ăsta de problemă mascată într-o aparent formalitate de fiecare dată când cineva comentează la texte că am folosit prea multe cuvinte ca să facem o analiză tactică mai slabă ca a lui CTP, noi credem că rezistăm tentației de a răspunde și imediat sfârșim prin a ne bloca singuri propriile conturi. 

Ceea ce e la suprafață simplu, nu întotdeauna curge din sticlă direct în pahar. Dacă Hanfmann nu ar fi avut acele probleme abdominale, poate am fi avut un meci cu mai mult din tenisul prestat în primul set și mai puțin din al doilea și al treilea. E la fel de adevărat că Alcaraz le-a câștigat pe toate. 

Însă Hanfmann nu e vreun moș aflat pe tabloul principal doar pentru că are nepoți care l-au băgat în competiție peste rând. Da, e drept că se afișează de parcă a fost sărutat la naștere de fiecare pagină din catalogul Neckermann și se îmbracă de parcă trebuie să se asorteze cu mobilierul dintr-un service de tractoare, însă, spre deosebire de astăzi,  Yannick a avut vremuri bune care au durat mai mult de câteva game-uri. 

Prin 2023 a avut un sezon de primăvară-vară în care a jucat semifinală la Houston, iar după câteva săptămâni, la Madrid și Roma, bifa victorii cu Musetti, Fritz și Rublev și – chiar dacă nu avem confirmarea – putem spune cu destul de multă certitudine că unul dintre ăștia trei s-a enervat foarte tare, a făcut ca toate alea și îl chema Rublev. Aia fost și perioada în care neamțul a urcat aproape de Top 50, doar că să faci asta când ai 32 de ani și mânjii din circuit galopează pe lângă tine de parcă ar avea potcoave făcute pe banda de producție de la Porsche, da, nu prea mai arată a proiect de viitor.

Și așa ajungem la meciul cu Alcaraz, în care cele 80 de minute ale primului set au arătat că, undeva, cândva, potențial a existat. Dar ne-au arătat și că undeva, cândva, există certitudine și confirmare. Undeva-ul e Alcaraz, cândva-ul e acum. După ce și-a pierdut serviciul și s-a făcut 3-1 pentru adversarul său, Alcaraz a revenit cu celeritate la jocul ăla simplu și țapăn care produce puncte. 

Era mijloc de zi în Australia, nu îi pasă nimănui dacă scoți faze de show de care să se bucure oamenii care fac aftermovie-ul zilei. A fost muncă pe brânci, în tranșee de secol 21 și Hanfmann care părea că pune în tigaie toată rezerva de hrană a satului, plus pensiile bătrânilor pentru un ultim pariu: all in peste prinț. Doar că de unde jocul era complicat pe serviciul lui Carlos la început de meci, finalul de set l-a prins pe Hanfmann numărându-și paralele în zgomot de tropăieli neliniștite din partea lui Alcaraz, care câștiga pe serva lui și forța la retur. 

Într-un final primul set l-a câștigat spaniolul la tiebreak și a doua parte i-a adus lui Yannick un nou adversar: propriul corp. În setul 3, neamțul a cerut timeout medical și erau vizibile niște probleme abdominale. A fost genul ăla de situație în care știm cu toții că nu ar fi contat nici dacă avea sănătatea unui urs adolescent din Anzi, dar măcar testul lui Carlos nu ar fi fost o lucrare de control la care, după jumătatea orei, profesorul pleacă din sală și toată lumea scoate cărțile pe masă ca își exerseze talentele de grefier.

Meciul Mirrei Andreeva cu Maria Sakkari trebuia să fie ceva care să funcționeze ca genul ăla de cafea în care pui atât de multă materie primă încât stă lingurța dreaptă în cană. A fost nimic de felul ăsta și ceva mai puțin. Mi-a fost sincer teamă pentru Sakkari când primul set s-a terminat cu 6-0 pentru Andreeva. Niciun cronicar nu vrea să fie el cel care dă internetului vestea că un destin din tenis a mai fost frânt încă puțin. 

Sakkari, din punct de vedere fizic, arată în continuare ca o jucătoare ce-și poate lua locul în spate și să se cațere în clasamente și pe tablouri oriunde simte ea. Totul se frânge când începe efectiv să joace, pentru că ăla e momentul în care, aproape simultan, începe să și greșească. 

Și e ciudat, dacă te gândești că fata asta a fost numărul 9 în clasamentul WTA și câștiga în 2023 un masters la Guadalajara. Între timp, la Guadalajara nu mai e niciun masters de jucat, Sakkari s-a accidentat, a revenit și a căzut din nou, iar acum pare că și-a pierdut pinul de pe hartă și doar hălăduiește a pagubă prin lume, trăgând măcar spre un statut de piedică în circuit. 

Însă Andreeva a intrat în meciul ăsta după niște zile bune de încălzire în care a pus gheara și pe un titlu, cel de la Adelaide. Statistica spune că jucătoarele care câștigă acolo și apoi merg la masa mare din Melbourne reușesc să ridice multe scaune pe terenurile de la AO. Au făcut-o Keys, Sabalenka și Barty în trecut, iar când Jelena Ostapenko a ajuns în postura de a completa linia asta frumoasă, nu a ratat oportunitatea de a-și face dușmani și printre statisticieni: a câștigat titlul la Adelaide și a ieșit din primul tur la AO. Just Nănașa things…

Revenind însă la meci, în primul set nu a existat unul. Andreeva a intrat pe teren și a jucat de parcă era singura persoană din arenă care s-a antrenat vreodată în domeniul ăsta. A prăjit orice i-a venit dinspre Sakkari și a dus-o la o stare în care primul serviciu al adversarei a produs doar două puncte. Măcar nu a durat mult, dar s-a și terminat 6-0, cu game-uri întregi în care Maria nu a reacționat la perspectiva de a fi izibită de asteroid. 

Andreeva a continuat să urce dealul în liniște și nu a plecat capul nici măcar la mijlocul setului doi, când Sakkari s-a trezit cu un break în brațe și un context în care legase niște puncte între ele. Un fapt ciudat, nespecific scriptului care deja fusese trimis către imprimerie, dar e la fel de adevărat că minunea nici nu a prea durat.

De la 4-3 pentru ea, Sakkari s-a întors la vechile obiceiuri și a mai făcut un singur punct în următoarele două game-uri. Ar fi putut fi probabil mai multe, dar s-a terminat meciul. Iar asta a fost de departe singura veste bună pe care Andreeva i-a putut-o livra astăzi adversarei. 

Deși există aplicații care fac aplicații care te învață cum să faci o aplicație care face aplicații, deși punem senzori în și pe jucători, deși avem camere care cartografiază la milimetru amprenta la sol a unei mingi pufoase și verzi, deși vedem totul și auzim orice de pe, de sub și deasupra terenului, în continuare există tenis. Nu știu dacă înțelegeți cât e de extraordinar faptul că meciuri precum cel dintre Tiafoe și Comesana, cu oameni precum Tiafoe și Comesana încă există și în 2026.

Ar fi fost normal să dispară în timp. Să vezi un atlet blindat cu pachete de mușchi stând cu mutră de serbare în prezența lui Moș Crăciun pe tot parcursul unui meci în care joacă cu un argentinian cu cercei și bandană căptușită, calmat de pe margine de nebuni mai simplu de diagnosticat decât el – asta nu e ceva ce se mai pune în meniu cam de pe vremea când Nalbandian a fost invitat de toate brandurile de rachete să se retragă și să fie plătit tot restul vieții cu contravaloarea uneltelor pe care le spărgea constant de teren. 

Și totuși, i-am văzut. Tiafoe joacă de parcă numai victoria îi e scăpare în cazul în care mai vrea vreodată să deschidă gura și să vorbească. Intră pe teren și, oricât zgomot ar fi în tribune ori în gura adversarului, pe lângă el e liniște cum nu găsești nici în tribunele stadionului celor de la CFR Cluj, în zi de meci. Așa și joacă Frances: merge apăsat, ușor legănat, ca orice baschetbalist pe care l-ai văzut vreodată. Mai icnește la câte-un punct, dar tace cu o constanță greu de reprodus. 

În schimb, Comesana trăiește în propriul high school musical. Toate serialele din anii `80 au prin campus un student-atlet cu apucăturile lui Comesana. Are și un fel de început de chică, e ceva delirant. Țopăie și zburdă peste tot. Ia cele mai nebunești decizii și nu ai nicio șansă să intuitești „de ce”-urile. A devenit destul de cunoscut în 2025, dar nu pentru victoria cu Alexander Zverev, de la Rio, ci pentru că la Miami, aparent a fumat o țigară pe teren, la pauza dintre seturi. A revenit apoi și a explicat că așa consumă el pastilele cu săruri. 

În primele două seturi, Tiafoe nu i-a dat nicio șansă. De fiecare dată când americanul îl trimitea în defensivă, Comesana pierdea punctul. Aproape cu religiozitate. Trebuie să fii un jucător special ca să ai cu 11 winnere mai mult decât adversarul și acesta să aibă 2-0 la seturi și avantaj în setul 3. Și totuși, asta era statistica. Iar apropo de decizii demente, nu există detașament de medici, preoți și profeți care să explice de ce ai încerca un tweener în locul unui forehand simplu când ești în acest punct al meciului. Comesana a făcut-o și a pierdut punctul. 

Și apoi a câștigat setul. Cu tot cu o scurtă din game–ul în care a servit pentru set și scorul era 30-30. Cu tot efortul pe care părea să îl depună pentru a lua fiecare punct, dar și pentru a-l culca la pământ, ca un tractor pierdut prin mălăiște. Rar vezi ca tenisul contemporan să să tolereze în așa fel un jucător care merge all-in la fiecare punct. Comesana a câștigat setul trei de-o manieră care, dacă ar fi aplicată tactic în Formula 1, ai găsit mașina pilotului în 7 zări, plus trei râuri și două căpițe de fân. A izbit fiecare minge și a jucat luând riscul în brațe. 

Meritul lui Tiafoe a fost că s-a baricadat în castel. Un atacator care vine peste tine scuipând flăcări se va lovi inevitabil de o ploaie. Una metaforică, nu aia care a întrerupt meciul în primul set. Tiafoe a tăcut și a răbdat ca un corporatist ce știe că vine ziua bilantului trimestrial. Și-a făcut serviciul la începutul setului patru și a afișat suficientă ofensivă cât să nu simtă adversarul că în spatele zidului s-au dat zile libere la capitolul inspirație și energie. 

Într-un final, break-ul izbăvitor putea să vină într-un singur fel, similar cu hârtoapele pline de flori și artificii prin care toate partida s-a scurs către final: Tiafoe a avut 40-0 pe serviciul adversarului, Comesana a egalat și Frances a transformat abia a patra minge de break, după ce a sărit ca o antilopă pe încă minge care se ducea teleghidată în colțul terenului. De-acolo, Frances Tiafoe a prins din nou glas, a început să fac semne mingilor să iasă din teren și a strigat până a făcut inimile ghemelor verzi să vibreze pe frecvența lui. Iar la capătul unui meci de trei ore și vreo 18 tricouri schimbate, Tiafoe a câștigat.

---

Ofertă specială: cronici pe gratis direct la tine-n bătătură

---