Duminică seară, în fața Gării de Nord. Unul dintre locurile din București care miroase a jeg cleios și a pestilență, a metal plin de clei morbid și scârbos care oglindește țara în a cărei capitală tocmai ai ajuns cu trenul. În fața clădirii dinspre Grivița, primăria a terminat de înfrumusețat locurile de parcare. În sensul că le-a asfaltat și marcat independent. Ajung, pun mașina într-unul dintre locurile goale. Nu ies bine din trotinetă, că în spatele meu se înființează una dintre femeile de etnie zbuciumată cu care eram obișnuit deja din vremurile parcării vechi. Vremuri noi, aceleași metehne, deci, îmi zic în cap, urmărind cum femeia ia o poziție umilă, aproape subumană, demnă de o cauză mult mai bună. Știu că banii nu ajung oricum la săracii ăștia care sar pe tine ca hienele cărora le-au căzut dinții și care-au rămas cu gingiile sângerânde rânjind amenințător spre tine. Deci nu, urăsc să-i îmbogățesc pe terți.
– Băiatu’, ‘mdaaaai și mie…
– Ești de la parcare, de aici? întreb eu cu ochii încordați în riduri, oprind introducerea. Aceeași introducere.
– Nu!, răspunde ea sincer și luată parcă pe nepregătite.
– Păi și atunci? Care-i problema?
– Păi noi păzim mașinile de aicea din cauza la aurolacii de aici, îmi spune femeia, arătând cu capul înspre… o “colegă” din comitetul de primire.
– Fii atentă, zic eu, apăsând simțitor pe cuvinte și luând o atitudine serioasă. Eu sunt de la Ministerul Transporturilor. În cazul în care se întâmplă ceva, orice, cât de mic cu mașina asta, ați pus-o cu toții. Am încheiat discuția.
Am spus-o pe un ton răstit, clar, fără să mai aștept vreo replică sau întrebare. Probabil că am avut un moment de inspirație. În secunda următoare, ca la un semnal de alarmă pe care nu l-am putut auzi, femeia s-a îndepărtat cu fața încă înspre mine, a luat-o pe colega sa, i-a șoptit ceva la ureche și s-au pierdut undeva după coloanele Gării de Nord. M-am uitat în jur, iar mașinile rămăseseră parcate, liniștite, ca-ntr-o parcare gratuită civilizată. Șoferul unui BMW X3 care tocmai sosise a ieșit din mașină, s-a uitat în jur și – ușor contrariat, dar fără a pune întrebări – s-a îndreptat înspre scările gării.
Vă povestesc întreaga istorie pentru a vă ruga să schimbați măcar ministerul când încercați jongleria asta. Vă mulțumesc.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
