Nu-i echipă ca Oțelul și nici Cholo ca Tuchelul

Nu știu dacă în limba spaniolă (sau în germană, că tot veni vorba) există echivalent pentru ”ironia sorții”, expresie atât de dragă românilor care nu doar că atribuie hazardului o voință proprie, ci-i adaugă și-o doză substanțială de malefic care-l face pe domnul hazard dispus, dacă nu cumva chiar dornic, să râdă adesea de noi, oamenii. Domnul hazard, nu domnul Hazard, sper că e clar. Alții pasămite că-i zic mai simplu ”karma”, pentru că ce altceva înseamnă ca soarta să fie ironică dacă nu să te simți luat la mișto pentru o situație în care tu ai fost cel care a miștocărit, în trecut?

Ei bine, nu contează prea tare cum îi spunem, dar era important să știm cu toții la ce mă refer. Pentru că fix asta i s-a întâmplat lui Simeone, săracul – zici c-a lăsat niște capcane mai vechi pe la București și Londra, ascunse prin gazoanele de pe Arena Națională și Stamford Bridge, și-a picat tot el în ele, din greșeală. C-a uitat unde le-a ascuns și-a fost neatent când a avut iar drum. Sigur, adevărul e că de data asta nu soarta a fost cea care i-a copt-o bietului Diego, asta dacă nu cumva pentru Soartă lucrează, măcar part time, Thomas Tuchel.

Cronicile meciurilor din UEFA Champions League sunt susținute de cititori. Intri în rândul susținătorilor cu un abonament lunar, primești texte suplimentare și poți citi toate cronicile pe Patreon.

Chelsea – Atletico Madrid: 2-0

Dacă în meciul tur nu a fost atât de evidentă mica glumiță a lui Tuchel, la returul de la Londra m-a umflat râsul încă de când am aflat echipele de start: cu trei fundași centrali, doi laterali și-ncă doi închizători, Tuchel părea deja că îl parodiază, ba chiar într-o manieră total lipsită de gust și incorectă politic, pe Simeone. Pentru că ce anume e mai Simeone decât să bați chinuit în prima manșă, cu o foarfecă superbă, dar de mare bulan, pe final de meci, după care să joci acasă și să te baricadezi în apărare de zici că ești neajutorat precum ciobanul moldovean în fața (ați ghicit!) sorții. Sau era a morții? Mă rog, pe undeva e tot aia.

Știu, mai Simeone de-atât ar fi doar să câștigi la final cu 1-0 dintr-un gol dat pe-un contraatac absolut lipsit de orice umbra de umor ori complexitate, ceea ce a fost foarte aproape să se întâmple la Chelsea – Atletico. Asta dacă nu aveau loc aproape concomitent, înspre final de meci, două evenimente care înainte de partidă păreau improbabile spre imposibile: 1. Un fundaș de la Atletico a fost eliminat pentru un fault în atac și (mai ales) 2. Atletico a jucat ofensiv în ultimele minute.

Dar hai să le luăm pe rând.

Mai întâi a fost contraatacul ăla lipsit de umor, într-atât meci de lipsit de umor, încât Werner a scăpat singur spre poartă nu pentru c-ar fi stat prost la ofsaid spaniolii, ci pentru că s-a apucat să fugă hăăăt, de mult, pe vremea când încă era în jumătatea lui de teren și lui nea Ion Iliescu abia-i dăduseră tuleiele pe momițe. Apoi a mai fugit el ce-a fugit și-n jumatea lui Atletico, iar într-un final, când a ajuns, a pasat în fața porții, iar Ziyech doar a trecut-o strada. Dacă s-ar fi jucat cu spectatori, n-ar fi fost exclus să se audă, în loc de niște urale, un oftat prelung. Pentru că era deja clar că gata, cam ăla fusese tot meciul. 180 de minute, atâtea drumuri bătute, atâtea teste PCR făcute, atâta deranj, și totul pentru ce? Pentru trei faze de fotbal în două meciuri și toate trei făcute de aceeași echipă? Păi, dacă voiam d-astea ne uitam la meciurile lui Atletico Madrid, nu?

E drept, glumița cea mare este că jucând așa, economicos și organizată nemțește, Chelsea tot a reușit să facă 55% posesie, semn că nu mai e nici autobaza ce era. De asemenea, golul al doilea a fost o mică bijuterie a rezervelor Pulisic și Emerson, așa că na, Simeone n-a primit chiar ce merita în această seară. Dacă era să primească chiar ce cred eu că merită, ar fi pierdut cu 1-0 după un autogol într-un meci în care ar mai fi avut 20 de ocazii, posesie 70% și trei penaltiuri neacordate. Dar mai e timp să se întâmple și asta, că nu-i ăsta ultimul sezon nici pentru Atletico, doar n-or fi chiar Dinamo București.

Din partea mea, un călduros ”țineți-o tot așa!” madrilenilor mai de la țară, așadar.

Bayern – Lazio 2-1

Cel mai amuzant lucru la meciul ăsta, jucat doar pentru că ne-a obligat pe toți blestematul de regulament, a fost declarația de dinainte de retur a lui Simone Inzaghi, antrenorul lui Lazio, care a considerat că merită să le amintească jurnaliștilor că echipa lui nu a pierdut în grupe, deși în tur doar ce luase vreo 4 la el acasă. Ca să revenim la ideile de mai sus, asta e ca atunci când țăranii români de pe vremuri ar fi văzut cetele otomane apropiindu-se, de la distanță, puși pe omorât și făcut pui, iar reacția lor ar fi fost: ”A, hai bă, ce atâta frică? Că doar ai văzut ieri, când a sărit la mine câinele ăla mic, ce l-am aranjat!”.

Bine, acum sunt rău cu Lazio, pentru că probabil nu v-ați uitat la meci, așa că vă zic eu: sigur-sigur n-au jucat mai prost decât a făcut-o Atletico cu Chelsea. Ba chiar s-au mișcat decent băieții, au pasat frumușel și au luat gol în prima repriză doar dintr-un penalty dat de românul Kovacs cam ca Liga I așa, adică pentru că a căzut cineva în careu și a urlat cum și cât trebuie să nu bată la ochi. E drept, apoi au mai luat unul și gata, la 2-0 germanii s-au oprit, spre surprinderea audiențelor, semn că nu mai e nici lipsa de politețe ce era cândva.

Cronicile meciurilor din UEFA Champions League sunt susținute de cititori. Intri în rândul susținătorilor cu un abonament lunar, primești texte suplimentare și poți citi toate cronicile pe Patreon.