Carlos Alcaraz – Jannik Sinner: 2-6, 6-3, 3-6, 6-4, 6-3

Au sosit.

Poate mă aflu sub influența prafului de zgură ridicat până-n eșapamentul telescopului Hubble, dar aș zice că au sosit. „Alții” și „următorii” pe care i-am tot cerut de pe canapele, în timp ce fixam cu privirea potențiale ultime zile ale unor bătrâni cocoșați de trofee, îi împleteam în diverse combinații și îi storceam pe pragurile peste care treci ca să intri în arene.

Dar uite că în urma lor nu a rămas levigat, cum ne-am tot temut. Sămânța s-a plantat singură, iar acum puieții au crescut mari și bat în geamuri de cad pereții. Tremură zgura sub ei, copiii de mingi își pierd inocența sportivă și fileul se apleacă de mijloc. S-a scuturat sita noi generații până când, azi, la un Roland Garros la care copacii seculari au fost trecuți în rezervă și transformați în coli albe pe care să scriem alte pagini, am rămas oficial cu Carlos și Jannik.

Unul dintre ei urmează să fie număr 1 mondial, celălalt a fost și va mai fi. Mai știm povești care au început așa, nu? Rețeta era deasupra aragazului și ingredientele așezate-n oale. Ășta doi există doar pentru tenis. Dacă te uiți la Jannik, omul pare a fi rezultatul iubirii dintre un sac de zgură și o tușă de pe Chatrier. Dacă îi închizi pe un teren de tenis pe Carlos și Jannik, te întorci peste două luni și afli că scorul e 986234-986234. Și o să te roage să îi mai lași două ore, că vine tie break-ul.

Dacă nu cauți în mod special, habar nu ai ce fac ei în afara turneelor de tenis. Asta și pentru că le cam joacă pe toate. Amândoi apar pe teren, pleacă de pe teren și apar câteva zile mai târziu pe un alt teren. Din ianuarie până în decembrie. Și asta ne trebuia nouă: doi obsedați care arată de parcă rostesc 15 cuvinte pe an și care există doar pentru tenis. Deci pentru noi. Ne obișnuiserăm să vedem echivalentul sportiv al ultimelor secvențe din ultimul episod al sezonului din serialul preferat, iar acum nu mai acceptăm pauze de publicitate.

Și este că am primit? Am cam primit. Când un meci conține Paris, zgură, terenul central și o minge trimisă cu forehandul pe lângă fileu și în terenul advers, atunci simți. E acel sentiment pe care îl mai experimentezi doar când, într-un final, vine apa caldă și e bună nu doar ca să speli oale, ci și pentru un ceai în mijlocul verii. E ceva înălțător și reconfortant să stai cu ochii lipiți de un ecran și să știi că setul unu e urmat de setul doi, apoi de setul trei și decisivul e doar o chestiune de timp. Să știi că opera are toate actele din definiție și nu e doar un trailer împachetat în film de Cannes.

Alcaraz nu joacă pe scor, așa că soarta primului set a contat doar la statistică. Cu umărul beteag adus la parametrii de funcționare, Carlos a liniștit apele în care Jannik a tot bătut cu picioarele și a egalat la 1. În setul trei ai fi putut crede cu multă naivitate că cineva accelerează, dar maratonul abia ieșea din zona cu public amator și, de fapt, se îndrepta către adâncurile pădurilor, acolo unde nu se mai aud aplauze, ci doar scrâșnit de dinți ori mâini care zgâtuie mânerul rachetei. Acolo se întâmplă tenisul adevărat.

Setul patru a fost poate cea mai bună oră de tenis masculin de anul ăsta. Jannik e în același timp matematică și lumina din elicopter care cade peste cartier și oprește orice petrecere. E ordine și linii drepte care taie prin pâine, om și speranțe. Carlos e poezia ce îi bucură deopotrivă pe încuiați, academicieni și porumbeii aflați în trecere pe lângă arenă. E urmașul dreptaci al unui stângaci care și-a făcut fanii să creadă cu adevărat că tenisul s-ar putea să fie o carte ce-a avut început și sigur are un sfârșit pe care îl trăim pe viu.

La 4-4 în setul patru, Carlos a înmuiat racheta în nori și a tunat în direcția lui Sinner. Care a avut sau nu niște probleme aproximativ musculare, în măsura în care el e făcut din mușchi și nu doar din segmente de metal și elastic. Minunea e să îi vezi cum se transformă unul pe celălalt. Cum Jannik pune scurte care îi ies de parcă-și aude numele la fiecare ediție la care se dă Nobelul pentru Literatură și Carlos care trasează cu rigla diagonala pe care trimite serviciul. Încă o dată: mai știm noi pe unii care deveneau mai buni în măsura în care se întâlneau?

În finalul decisivului, în ultimul game, la egalitate, Carlos i-a servit lui Sinner de trei ori pe dreapta, a provocat trei mingi pierdute în out și într-un final a câștigat. El – un loc pentru prima lui finală la Roland Garros. Noi – restul care rămâne din tenis. Adică tot ce pe lumea asta nu înseamnă puncte și bani și merită să fie câștigat. E business bun tenisul ăsta.

Te anunțăm când publicăm o cronică nouă?

Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de noul Porsche Taycan.

Jasmine Paolini/Sara Errani – Gabriela Ruse/Marta Kostyuk: 1-6, 6-4, 6-1

A fost nevoie să mă uit la meciul Alcaraz – Sinner, să mănânc înghețată și să mituiesc pisica cu plic ca să toarcă lângă mine și să mă liniștească după meciul ăsta. Rezonez perfect cu vorbele urlate de Gabi spre tribună, undeva prin a doua parte a meciului, când își pierduse răbdarea cu toți și toate și anunța că îi vine să acționeze dincolo de tenis în privința adversarelor. Mare noroc că româna e ceva ce vorbim doar noi pe-aici, prin curte, și alții nu pricep ceea ce mister Ilie Dumitrescu ar eticheta drept „cuvinte inferioare”.

În primul set am avut impresia că Gabi Ruse e cea aflată la o zi de finala la simplu. De mână cu tovarășa Marta, fetele noastre zburdau pur și simplu. Paolini părea o furnică aruncată în mașina de spălat, iar Errani servea de parcă se chinuia să culeagă cireșe fără scară. S-a făcut 6-1 într-un context în care game-ul câștigat de italience părea o indulgență românească pentru oamenii ăia care ne-au dat cândva job-uri ca să ne mai mobilăm și noi apartamentele lăsate de părinți și bunici.

După care s-a întâmplat. Ce s-a întâmplat e greu de priceput. Deși pierduseră un game pe serviciu, Gabi și Marta au trecut prin apele adânci ale unui game patru de aproape 20 de minute în care au avut 10 mingi de break. Și l-au câștigat. Abia a zecea a fost norocoasă, după care nimic nu a mai fost norocos, normal sau plăcut. Când era 3-3 în setul secund, statistica arăta – atenție că nu e glumă! – un raport al greșelilor neforțate de 20-2. Dacă ai avea scorul ăsta la polo, arbitrul ar chema pompierii să scoată apa din piscină și ar lăsa jucătorii să treacă spre handbal.

Momentul a coincis și cu începutul și apoi prelungirea secvențelor în care Marta a ieșit din meci. De regulă respect și încurajez descărcările de tensiune pe teren. Sau măcar le tolerez. Dar jucatul de tenis e ca făcutul de bani: dacă mai mult vorbești despre asta și mai puțin execuți, o să mănânci zacuscă transparentă la final de lună. Marta s-a certat cu tribuna, cu fileul și cu fiecare atom ce i-a ieșit în cale, în timp ce Gabi făcea pe Coach Carter cu colega ei de teren. Inevitabil, prin setul trei, când Paolini și Errani navigau în pace către victorie, s-a activat și Gabi.

Un meci început cu artificii s-a încheiat cu un punct la care Marta a dat pe sub minge. Iar asta spune absolut toate informațiile despre o partidă de la care e normal să te ridici și să pleci fără să mai dai ziua bună. Aici ajută faptul că statisticile rețin chestiunile scrise în tușe groase. Ca de exemplu, faptul că asta a fost o semifinală de Grand Slam. Mâine doar asta va conta.

Alexander Zverev – Casper Ruud: 2-6, 6-2, 6-4, 6-2

Din păcate pentru el, Ruud nu e român. Dacă ar fi fost urmașul lui Iisus și al inventatorului scrisului urât cu stiloul, Ruud ar fi fost ocolit de exigențele alor lui, pentru că în seara asta noi am fost ocupați să ținem lumânarea pentru încă o plimbare în beznă a naționalei de fotbal. De data asta cu Lichtenstein, dar e știut faptul că România nu are nevoie de un anumit adversar ca să joace așa cum o face.

Nu ți-ai putea da seama că Ruud e un jucător cu două finale la Roland Garros, dar e la fel de adevărat că pe Ruud l-ai putea vedea în cantina și a-i tresări doar dacă la el pe masă e farfuria cu parmezan. Băiat cuminte și potrivit rigorilor tenisului actual, Ruud i-a luat lui Zverev primul set în doar 35 de minute, timp în care a avut timp să se și încălzească, în condițiile în care nu mai jucase meci oficial din sfânta zi de luni.

Dar apoi s-a întâmplat Zverev. Să joci transformând asta într-un moment de sine stătător e un atribut absolut necesar jucătorilor mari. E ca atunci când vezi o bifă pe o haină. Dacă vii de sub o piatră, vei spune că cineva consideră că tricoul e unul corect. Dacă ai mai existat în societate, știi că e un tricou Nike. La fel și în tenis. Poți lovi bine și să faci puncte sau poți lovi bine, să faci puncte și adversarul să priceapă că tropăitul care se aude nu e zgomot de la mașini de cusut, ci o intrare în scenă, cu alai, presă și bocitoare de curtoazie. Zverev începe să facă asta și a făcut-o în setul doi, când a câștigat 94% dintre punctele începute cu primul serviciu și a îndesat în buzunare 15 winnere.

Peste tot acest vibe de tractor scăpat în păpușoi peste Ruud care încerca să găsească umbră a venit bănuiala și apoi certitudinea că norvegianul are ceva ce nu îi e în control. Doctorul i-a dat pastile, dar stomacul (probabil) nu i-a dat pace. Iar asta a deschis porțile către o defilare continuă a lui Zverev, tăvălit de pe linia de fund peste adversar și peste speranțele noastre că vom vedea un test adevărat pentru cel ce, iată, ajunge în prima finală pe care o vede un neamț din 1996 și până azi.

Pentru că, da, asta îi lipsește de obicei Parisului: nemți.

Radu Hângănuț

Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.