Rune Uscate

Wimbledonul de anul ăsta e organizat ireproșabil, dar trebuie remarcat că englezii nu cunosc noțiunea de „cuplaj”. Dacă ar fi știut ce tumult naște un Dinamo cu Sportul Studențesc, urmat imediat de un strașnic Rapid – Steaua, briții ar fi luat în calcul să programeze meciurile din sferturi unul după altul, pe aceeași arenă. Ce-i drept, în ritmul ăsta exista riscul să se treacă de orele 23, acest „nu înseamnă nu” de la Londra.

Așa, cu sferturile de finală bătute în cuie la aceeași oră, parcă am simțit nevoia de un „Tenis minut cu minut” cinstit, ca pe vremuri, cu alde maeștrii Sebastian Domozină și Teoharie Coca-Cozma. Să primim cinci minute de statistici fade din studio, apoi să se presteze un tur regulamentar al arenelor, cu minutul și scorul. 

Din când în când să mai răzbată un elegant „Terenul Central! S-a făcut break chiar acum!” și comentatorul de acolo să primească pe loc legătura. Evident, spre nemulțumirea celui de pe terenul 1, al cărui vis de-o viață e că prinde un break în direct, pe tura lui. În fine, vise și pentru noi. Trebuie să ne mulțumim cu transmisiuni HD, statistici în timp real și reluări din toate unghiurile posibile.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE

Carlos Alcaraz – Holger Rune: 7-6, 6-4, 6-4

Băieți tineri, care în trecut probabil că au dat share aceluiași clip pe TikTok, Alcaraz și Rune au pornit sfertul de finală cu un pact de neagresiune. „Eu îmi iau serviciul, tu ți-l iei pe al tău!”, și-au zis cei doi juni bine crescuți, cum făceau Jean Pădureanu și Gheorghe Ștefan pe timpuri. Punctele au curs cu o rapiditate electrizantă, de nu înțelegeai mare lucru dacă te-a făcut mama ta ardelean. 

Murcianul a fost totuși mai activ în cele 66 de minute din primul set. Cu ceva mai multă inițiativă, cu mai mult apetit pentru risc, însă Rune s-a ținut de el ca un scai. Danezul a intrat pe Central croit să se agațe de Alcaraz cu orice preț și să nu-i dea drumul nici dacă spaniolul își iese din minți, pleacă de la arenă, se urcă pe un bloc și se aruncă. Diferența s-a făcut în Sfântul Tiebreak, unde Carlitos a executat profesionist trei mini break-uri și s-a impus la trei.

Oameni de omenie, cu obraz subțire, cei doi au pornit manșa a doua în același stil cooperativist. Fiecare și-a încordat eficient mușchii pe propriul serviciu, de se uitau fetele din WTA și nu înțelegeau ce se întâmplă, că la ele se joacă altfel. 

Spaniolul e însă din alt aluat, cu tot respectul pentru danezul născut în suburbiile din Copenhaga. Starea de echilibru a persistat câtă vreme Carlitos nici nu a înțepat accelerația, în timp ce lui Holger îi ieșea vârful adidasului prin podeaua mașinii, ca-n „Familia Flintstone”.

Deși amant al spectacolului și al loviturilor care îi provoacă și pe cei mai leneși din tribune, ăia care au venit pe invitații, să se ridice în picioare, murcianul poate opera și ca un chirurg la nevoie. Precis și matur, Alcaraz a concretizat o șansă de break ivită în setul al doilea, la 4-4, cu o directă în lung de linie, una menită să încheie setul și să reteze speranțele nordicului. Ibericul a lăsat apoi serviciul să lucreze pentru el, cum ar zice Iancu Guda la emisiunea „Tenis în mișcare”, și la 2-0, treaba era ca și rezolvată.

Rune era deja obosit, mai ales mental, în actul al treilea. Când îți dai seama că ai stat lipit de adversar și tot degeaba, n-ai cum să nu fii afectat nici dacă ești yoghin din ăla popular pe Instagram și organizator de retreaturi exotice. Oarecum în oglindă cu precedentul, ultimul set s-a încheiat cu 6-4. Un meci care, ca să mai aruncăm o referință la fotbal, a fost pe modul italian: doar patru mingi de break tot jocul, din care numai două concretizate.

Daniil Medvedev – Christopher Eubanks: 6-4, 1-6, 4-6, 7-6, 6-1

Primul set al partidei a fost energizant pur pentru vânătorii de expresii banale, dar înțelepte. Rusul l-a dominat categoric pe Eubanks, adică „și-a respectat statutul de favorit”, și a oferit momente de tenis splendid, practic „a demonstrat de ce se află de atâta timp în galeria marilor jucători ai lumii”. Daniil a încheiat actul întâi cu o singură greșeală neforțată, ceea ce a fost un șoc pentru Eubanks, venit după întâlnirea cu risipitorul Stefanos Tsitsipas, care oferise o lecție deschisă de cum să faci eroare după eroare.

Dar cum tenisul nu e știință exactă, câtă vreme nu joacă Nole (scuze, sârbule, pentru cuvântul știință), Rafa sau Roger, continuarea a fost neașteptată. Eubanks a ieșit la atac, a dat tare în minge, vorba lui Halagian, iar metronomul Medvedev s-a transformat brusc în actor secundar. Americanul a adunat șapte game-uri consecutive, a câștigat două seturi și, ca bonus, câteva sute de inimi ale spectatorilor de pe terenul 1. 

Dar Daniil Medvedev are câteva super puteri. Una dintre ele este să fie anost și când meciul e spectaculos, dar n-o să insist pe asta. Adevărul e că rusul are psihic și nervi de pilot, indiferent de suprafața de zbor. Când a fost timpul să zică „gata, de acum mă concentrez”, Medvedev nu a mai fost deranjat nici de entuziasmul adolescentin al lui Eubanks, nici de cei câțiva spectatori londonezi care i-au făcut „câș”, amorezați ad-hoc de american.

Și pare că Daniil are și mai multe vieți, nu una singură. În manșa a patra, Medvedev și-a regăsit stoicismul și, ca un vulpoi bătrân, a așteptat greșeala adversarului. Eubanks s-a ținut tare, doar că în tie-break l-a lăsat inspirația. După un voleu ratat de băiatul din Georgia, s-a intrat în decisiv.

Un decisiv în care admirabilul Christopher putea să fie lejer analist TV, că nu a mai ridicat pretenții în fața rusului trecut la butoanele de comandă. Sigur, isprava americanului la Wimbledon rămâne inspirațională. De aici învățăm, dragi cititori, că se poate jongla cu joburile, că reorientarea profesională nu e un mit. Dacă ai un aprozar, de exemplu, nimeni și nimic nu te oprește să te apuci de cultivat castraveți și roșii. Și e de bine, mai ales în contextul în care AI-ul vrea să te deposedeze de job, doar la asta se gândește nemernicul toată ziua.

Americanul mai lasă pentru posteritate și imaginile în care se lovește în cap, amical, cu racheta, după câte o dublă greșeală. Partea bună e că nici racheta, nici capul fiului de predicator nu au cedat, ceea ce înseamnă că-i multă calitate în ambele tabere. Pentru Eubanks urmează epopeea de la US Open, unde va juca acasă, în țara care se mândrește că îndeplinește vise. Oricum, sfatul cronicarilor meșteriți e să se țină de tenis. Din două motive: pentru că e bun și pentru că analiștii TV sunt în pericol. Cu dezvoltarea asta furibundă a inteligenței artificiale, primii pe lista celor dispensabili sunt tocmai emițătorii de platitudini.

Madison Keys – Aryna Sabalenka: 2-6, 4-6

Văzută din perspectiva subiectivă a lui Madison Keys, Aryna Sabalenka a pornit meciul exact ca un dascăl de provincie arogant care ține morțiș să-și impună autoritatea în fața discipolilor încă din prima zi de școală. Bielorusa a făcut un break chiar în primul game, cu intenția de a lămuri din start că nu se trage de șireturi cu americanca, deși împart același hotel, aceeași sală de mese și același turneu. Bașca același stat american, că ambele sunt rezidente în Florida.

Văzută din perspectiva noastră, Sabalenka e mult mai simpatică de atât. Nu doar pentru că e mai echilibrată și mai asertivă de la un turneu la altul, ci și pentru că aleargă de atâta amar de vreme după primul loc în WTA. Loc unu care e mai aproape ca niciodată, după ce roboțIga a încheiat sejurul londonez și acum bate deja străzile Varșoviei întru regăsire personală.

Aryna mai are nevoie de o victorie pe iarba de la Wimbledon ca să se instaleze pe prima poziție în lume, moment în care putem revizui partea cu „simpatică”. Odată ce se risipește și ultima fărâmă din statutul de „underdog”, tentația speciei noastre e să căutăm nodul în papură, să-l găsim și apoi să batem monedă pe el.

Înapoi la meci, Aryna a avut nevoie de o oră și un pic ca să încheie conturile cu doamna Madison. În primul set, bielorusa a pus presiune pe adversara ei realmente la fiecare punct. A servit ideal și a chinuit-o pe Keys cu consecvența aceea a consultanților financiari care te sună să-ți ofere cea mai oportunitate de investiții.

Setul al doilea a avut un moment manifest al lui Madison Keys. Un fel de „Ladies and gentlemen, nu vreau să credeți că am ajuns până aici pentru că am profitat în turul anterior de naivitatea unei adolescente de 16 ani din Siberia”. O chestie care sună cel puțin bizar, dacă nu știi contextul. Americanca a făcut break, s-a dus la 4-2 și jocul părea să curgă spre un act decisiv.

Doar că în loc să relanseze duelul, Keys a arătat brusc precum un om care și-a pierdut lentilele de contact și nu mai vede nimic dincolo de fileu. Ca și cum iarba tunsă militărește de la Wimbledon ar fi fost liane din junglă. Tanc din punct de vedere psihic și montată fizic, Sabalenka a câștigat tot până la final. Încă un meci tăiat de pe listă, au mai rămas două până la trofeu.

Ons Jabeur – Elena Rybakina: 6-7, 6-4, 6-1

Ons Jabeur e impresionantă pe numeroase paliere. I-a învățat, de pildă, pe tunisieni că mingea de tenis nu servește doar la condiția fizică a animalului de companie. E perseverentă și luptă pentru fiecare petec de pământ mai ceva ca Ion al Glanetașului. Nu e de ignorat nici că între turnee se duce în Tunisia strămoșească, nu pe la Miami sau Monte Carlo pentru reduceri de impozite, ca alții. „Inginerii financiare, nu evaziune fiscală”, cum ar zice întâiul infractor al țării, Gigi Becali.

În fine, Ons e și într-un pericol. Acela de a rămâne în istoria tenisului pentru că dă chix taman în momentele importante. Se putea întâmpla și azi, pentru că Jabeur a întrezărit umba finalei pierdute anul trecut la Londra chiar cu Rybakina. La 5-5, fata din Tunisia a făcut break-ul și a servit pentru set, dar a clacat. Rybakina a rezistat, a luptat, a revenit și a încheiat primul act în tie-break.

O dezamăgire uriașă pentru emotiva Ons, care altfel e impresionantă și pentru zâmbetul acela sincer și cald, de curier din Asia de Sud-Est care primește bacșiș. Spre lauda ei, Jabeur a continuat la superlativ, fără să cedeze un centimetru de teren fără luptă în cele aproape două ore joc.

O Rybakina curajoasă și fâșneață, ca de obicei, a fost surprinsă și ea de agresivitatea și vigoarea adversarei. La un moment dat, prin setul decisiv, experții în citit pe buze parcă au detectat un „mamă, mamă, ce face asta?”, atât de intensă a fost mirarea Elenei, incapabilă să profite de puținele șanse ivite. Fără să înțeleagă până la final de ce armele ei letale nu funcționează, kazaha s-a trezit țintuită în spatele terenului și învinsă fără drept de apel.