Au trecut și zile, au trecut și (mai ales) nopți, iar maratonul US Open se apropie zornic de linia de sosire. A rămas doar ultima turnantă, etalarea deznodământului, când vom afla cine ia cupa și laudele, precum și cine pleacă acasă cu farfuria și regretele. Dar deja putem trage, la cald, câteva concluzii.
Una ar fi că, cel puțin atunci când în tribune nu eșuează apostolii sudați de podea ai Gretei Thunberg, publicul newyorkez tratează tenisul cu o eleganță pe care francezii ar putea să o catalogheze drept jignire. Alta ar fi că Jon Bon Jovi, interpret de muzică vocal-instrumentală care a inspirat generații întregi de pletoși, a îmbătrânit teribil și acum arată ca un italian de 60+ aterizat în Timișoara ca să cunoască fete tinere.
Altă concluzie e că, într-adevăr, PR-ul s-a născut la un fast-food și o Cola. US Open ne-a certificat că americanii știu mai bine decât oricine să construiască vedete. Când ai un pic de talent și scoți capul afară, țara aia te convertește până dimineață în star absolut, exact ca-n producțiile de la Hollywood.
Ben Shelton – Novak Djokovic: 3-6, 2-6, 6-7
Asta nu înseamnă că toate megastarurile proiectate pe fugă de americani și merită ce li se întâmplă. Să-l luăm, de exemplu, pe voinicul Ben Shelton, cu alura lui de băiat popular în colegiu, șef de frăție și notoriu pentru problemele de la cursuri, unde oricum ajunge doar când nu joacă în echipa de fotbal a universității.
Despre junele din Atlanta s-a dus vestea că dă în minge până o face plată și unele voci insistau chiar că Benny îi va face curând concurență colegului de generație Carlitos Alcaraz. O blasfemie în toată regulă, când te uiți la ce prestează Shelton pe teren. Dacă îi iei serviciul mitralieră, americanul rămâne un tenismen de duzină, unul pe care poate să-l bată până și nepriceputul de Stefanos Tsitsipas.
Sigur, nu suntem aici să dărâmăm sensibila generație Z, că señor Alcaraz chiar ne place, dar Ben Shelton emană vedetism care arde repede. E ca și cum echipa de PR ne-ar fi „vândut” un erou pasionat de fitness și etalon de viață sănătoasă, dar noi l-am prins cum fumează mahorcă pe balcon în timp ce-i saltă pântecele dintr-o parte într-alta.
Nu e mai puțin adevărat că suntem și sub efectul Djokovic. Nole e înzestrat cu harul ăsta de a-i face pe ceilalți flăcăi din ATP să pară niște amatori autentici. Meciul de pe Arthur Ashe s-a rupt pe la mijlocul primului set, în al șaselea game, când sârbul a luat pisica de coadă și a pișcat primul break. De acolo, știa până și vorbă lungă de tată al lui Ben Shelton cine va câștiga.
Am rămas pe frecvență doar ca să admirăm profesionalismul fără cusur al lui Nole și să ne crucim la gesturile de puști necopt ale lui Ben Shelton, potrivite în contextul unui concurs de băut bere, nu și atunci când te cam ciopârțește Djokovic. Belgrădeanul s-a impus și mai autoritar în manșa a doua: singura șansă reală a americanului ar fi fost să bage organizatorii ad-hoc un vaccin obligatoriu pentru cei prezenți în arenă, ca să o șteargă Nole în parcare.
Până la urmă, Ben Shelton și-a dres un pic imaginea șifonată, deși poate că nici asta n-ar fi meritat. În setul al treilea, americanul a avut un soi de revenire care l-a surprins pe Nole, pentru că sârbul s-a trezit deodată cu un adversar în carne și oase, venit în locul mașinăriei de anii ‘90 programată să servească zdravăn și atât.
La 5-4 pentru american, Djokovic a fost la un pas să piardă setul, ceea ce ar fi însemnat o dublă lovitură. Ar fi fost pus în situația să ia cina un pic prea târziu pentru organismul său, dar și să găsească un răspuns la întrebarea „Cum le explic eu copiilor mei că Ben Shelton mi-a luat un set?”.
Sârbul a servit însă impecabil și a anulat încurcătura. Apoi a mai câștigat o dată pe tura americanului, a schimbat tabela la 6-5 și a servit pentru meci. În continuare buimăcit să descopere că Ben nu e totuși un robot care știe numai să dea cu bâzdoaca, Nole n-a reușit să închidă jocul. Setul s-a dus în tie-break, unde Djoko și-a definitivat în sfârșit opera, cu mici emoții.
Altfel, deși știm că Nole e pământean, că are pitici ca noi toți, cariera lui sună extraterestru: a mers la 72 de Grand Slamuri de când joacă tenis, a prins 36 de finale și de 23 de ori a înhățat trofeul. Impresionat și suprarealist. Echivalentul vorbei „omul ăsta are fapte”, cum ar zice galeria FCSB-ului.
Carlos Alcaraz – Daniil Medvedev: 6-7, 1-6, 6-3, 3-6
Dacă nu-l joacă doamnele și domnișoarele, tenisul e, de regulă, oarecum predictibil. Când l-am zărit pe Daniil cum abordează serviciile lui Alcaraz, stând parcă mai mult în tribună decât în teren, tot ce ne-am întrebat a fost dacă spaniolul încheie conturile în trei seturi sau are nevoie de prelungiri. În plus, Medvedev dădea senzația că-i ușor obosit și astenic, ca după un fasting prelungit ținut fără analize la zi. Așa că nici Nostradamus, în zilele lui cu avânt, nu avea cum să prezică ce urma să se întâmple în următoarele ore pe Arthur Ashe.
Și startul distracției a părut în favoarea lui Carlitos, pentru că echilibrul din primele game-uri a fost doar aparent. În timp ce Daniil își câștiga propriul serviciu cu chinuri, peripeții și accelerarea alarmantă a calviției, murcianul defila pe tura sa. Abia spre finalul primului set a început rusul să descoasă nițel serviciul lui Alcaraz. Tot atunci au avut loc și câteva schimburi care i-au făcut pe americani să sară de pe scaune, că vorba aia, la alde Ben Shelton nu vezi așa ceva:
Cei doi au ajuns în tie-break în dispozițiii diferite. Medvedev, cu încrederea dată la volum maxim după ce a mirosit că tactica sa îl macină pe spaniol. La nerăbdătorul Alcaraz, în schimb, se adulmeca dezamăgirea că rusul n-a cedat încă și, mai mult decât atât, oponentul devine mai vânjos de la un punct la altul.
Incomodat evident de faptul că adversarul returnează tot, ca și cum ar fi jucat tenis cu un zid de ultimă generație, murcianul s-a rătăcit pe o stradă înfundată cu greșeli neforțate și decizii neinspirate. Ba chiar s-a observat la micuțul Carlos și o doză prea mare de respect pentru adversar, cum ar sublinia, la alibi, și antrenorii români după o bătaie cruntă. Daniil a câștigat tie-breakul la 3, firesc, iar de acolo a dezvoltat un joc sublim, cu accente de perfecțiune.
Manșa a doua a adus și primele break-uri, ambele pentru Medvedev, capabil să dezmembreze orice idee ofensivă a lui Alcaraz. Dacă tenisul ar fi un joc video, rusul l-a completat în setul doi. Practic, Daniil i-a servit un veritabil tratament de tip Alcaraz lui Carlitos, care astăzi a învățat pe pielea lui o lecție veche de când lumea: ce ție nu-ți place altuia nu-i face. Spaniolul a terminat setul copleșit și dezorientat, fără să-și explice cum rusul ăla lungan și anemic planează pe teren și găsește mereu unghiul mai bun ori lovitura mai precisă.
După o reprezentație pe care Alcaraz o să o țină minte măcar până se retrage, era de așteptat un recul în jocul lui Medvedev. Doar că moscovitul, fără să mai atingă excelența ca în manșa precedentă, a păstrat aceeași intensitate în setul trei și l-a forțat pe Carlitos să transpire din greu pentru fiecare punct. Calibrat de antrenorul Ferrero, altfel un monument de lipsă de expresivitate, Alcaraz a fost ceva mai tenace și a sădit sămânța unei „remontada”. Un 6-3 care nu dezvăluie însă tot adevărul. De fapt, e foarte posibil să fi fost unul dintre cele mai lucrate seturi din cariera ibericului, ce-i drept scurtă.
Murcianul a avut oportunitatea să mai crească sămânța aia de remontada, deznodământ la care visa inclusiv publicul newyorkez. Dar cele trei mingi de break de la începutul setului patru s-au dus pe apa sâmbetei când Medvedev s-a flexat din nou pe „modul expert”. Nu doar că și-a apărat cu stil serviciul, ci a și rupt definitiv balanța în al șaptelea game. Alcaraz a apăsat butonul de panică și a trecut pe un joc tip kamikaze, mereu la fileu în căutare de lovituri decisive.
Daniil a rezistat, ba a dat și impresia că îl are în buzunar pe spaniol, care își jucase deja toate cărțile. Tensiune totuși a existat și la sfârșit, cu un ultim game în care Alcaraz a avut trei șanse de break, iar rusul a comis două duble greșeli. Până la urmă, lui Carlitos i-a tremurat și mâna pe rachetă, așa că Medvedev și-a dus la capăt noaptea de grație.
Duminică, rusul se va strădui să mai facă una. Eventual să repete finala din 2021, tot de la US Open, când îl „rezolva” în trei seturi chiar pe Djokovic. Perfect am înțeles că Daniil poate să joace, rămâne de văzut dacă perfect e de ajuns și cu sârbul.
Și-a dat seama că se pricepe (și) la tenis când și-a admonestat aspru un unchi care, la 30-0 pentru Simona Halep, a strigat că urmează 45-0. În copilărie, Ionuț își imagina c-o să fie fotbalist, apoi a visat că va deveni muzician, după care a absolvit Științe Politice și a înțeles că nici măcar politician nu o să ajungă în viața asta. Și-a dat seama, până la urmă, că e mai înțelept să scrie, tăios și apăsat, despre toate astea.
