Bună ziua, tot cu enervantele conferințe de presă vă deranjăm. După ce Naomi Osaka s-a lăsat de zgură din cauza jurnaliștilor, Petra Kvitova s-a retras oficial de la Roland-Garros după ce-a căzut și și-a scrântit glezna la conferința de presă de după victoria din primul tur. Nu e o glumă.
Semn că or fi adversarii buni, or veni generațiile noi din spate, or cânta arhanghelii, s-or răsuci rușii în clasament și s-o agita Nole, da’ singurul care-l poate bate pe Nadal la Roland-Garros este vreun banal cablu de microfon lăsat aiurea printr-un colț de press room.
Conferințele de presă mai au puțin de lucru, dar au potențial să devină singurul adversar de care se sperie toți jucătorii de tenis, indiferent de sex, religie sau orientare politică. Cu excepția lui Venus Williams, care a trecut prin viață îndeajuns de apăsat încât să știe că treaba e, de fapt, mult mai simplă.
Dar Parisul a fost astăzi despre cu totul altceva.
Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de:
Irina Bara – Astra Sharma: 6-7, 2-6
Indiferent de ce credeți când îi vedeți pe băieții din Big Three colorând pereții cu sânge proaspăt sau când vedeți că Simona Halep e în Top 10 WTA de pe vremea în care velociraptorii se scăldau în Mureș, în tenis nu-i totul despre talent și valoare, ci e indicat să ai și-un dram de noroc. Mai ales la tragerile la sorți, unde un pic de brânci în karma te poate trimite într-o poiană însorită, iar o cracă așezată prost te poate trimite în junglă.
În cazul Irinei Bara, ajunsă pe tabloul principal de la Roland-Garros plină de zgârieturile aspirantelor din calificări, adversara care i-a căzut la tragerea la sorți ar fi fost perfectă dacă meciul se juca înainte de luna aprilie. Asta pentru că Astra Sharma, exponentă pură a globalizării – fata e o australiancă născută-n Singapore din părinți de origine indiano-chineză, și-a găsit să câștige primul ei turneu fix la Charleston, pe zgură, în preliminariile Roland-Garros-ului. Și o fi zgura de culoare incertă la Cherleston, dar când o bați pe Ons Jabeur în finală, poți s-o bați și pe Bara în primul tur de la Paris.
Observați, vă rog, că am evitat cu insistență orice referire la Astra Zeneca și la Astra Giurgiu. Asta chiar dacă Astra a lovit Bara ar fi fost cel mai facil titlu de cronică din istoria acestui site.
Horia Tecău / Kevin Krawietz – Ariel Behar / Gonzalo Escobar: 6-3, 3-6, 7-6
Spre deosebire de momentele în care se bătea pentru titluri, Horică se bate la Paris, de data asta, și pentru a se califica la Jocurile Olimpice. Nu-i deloc ușor, pentru că-i cam musai să câștige turneul ca să intre în Top 10 al clasamentului ATP de dublu. Acum e pe 23, dar vestea bună e că-l ajută neamțul Krawietz, pe care Horia l-a pescuit prin februarie, după ce mariajul cu Marcelo Melo n-a funcționat cum zicea teoria.
Primul pas a fost făcut, pentru că duetul româno-german a eliminat cuplul sud-american format din Behar și Escobar. Unde nici Escobar nu e cine ar putea părea că e, nici „eliminat” nu înseamnă ce ne-au învățat băieții din Narcos.
Mergem, deci, mai departe și sperăm că Horia și Kevin – care au făcut deja două finale la Rotterdam și la Barcelona – vor pedala în continuare întru mântuirea lui Florin Mergea, care ar putea să ajungă să joace la dublu Tokyo fără să-și fi propus neapărat asta.
Carla Suarez-Navarro – Sloane Stephens: 6-3, 6-7, 4-6
Când treci prin cancer și-l bați pe nenorocit până-i cad gradele, orice alt meci din viața ta devine doar o joacă din care de acum nu mai merită să extragi decât sensurile curate. Se duce orice presiune, orice încrâncenare, orice canin scrâșnit, orice demon care-ți toarce creierul și inima pe fus. Îți rămân lucruri aparent banale care se transformă brusc în fericiri esențiale. Cum ar fi momentul în care ții din nou racheta în mână, momentul în care servești din nou un as, momentul în care le demonstrezi tuturor din nou că ai rămas un munte de pasiune și momentul în care-ți câștigi punctul, game-ul, setul și meciul.
Într-o lume normală, Carla Suarez-Navarro ar fi trebuit să-și petreacă acest Roland-Garros pe o plajă, în liniște, sorbind relaxată dintr-o nucă de cocos, contemplând la distanță apreciabilă de praf și de șosete roșii o carieră în care a demonstrat că sportul nu dă doi bani pe unghiuțe perfecte și bucle aurii dacă nu-s dublate de efort ca la balamuc și de muncă în cel mai atletic sens al termenului. Dar a venit boala asta tâmpită și prioritățile profesionale și umane au început să-i îndoaie acul busolei. Așa că 2020 nu a fost anul retragerii, așa cum apucase să anunțe Carlita, ci anul celui mai dificil meci din viața ei.
Ce nu știa obositul ăla de limfom Hodgkin este că o jucătoare de tenis care se încăpățânează să trăznească reverul cu o mână într-o lume a siguranței și liniarității nu doar că te bate, dar te bate cu stil. Așa că nu doar că a noastră i-a băgat mingea printre picioare cancerului după o luptă corp la corp care a avut loc în paralel cu momentele în care lumea se concentra pe pangolini, ci a decis să sărbătorească momentul revenind la rachetă. La Roland-Garros, pe cea mai fină zgură a lumii, în praful căreia și-a găsit mereu inspirația.
Poți să te uiți și la scor, dacă vrei. Pentru că a fost un meci plin de miez și delicios ca o pâine reușită. Dar, pentru Carla, tabela și-a pierdut metafora și e acum doar o grămadă ordonată de cabluri, LED-uri și metal. Iar cifrele sunt doar dovada că a regăsit viața așa cum a lăsat-o: imperfectă, complicată, crudă, dureroasă, uneori desfigurată de efort, dar colorată și plină de sens.
Foto: Rob Prange / Shutterstock / IMAGO
Rafael Nadal – Alexei Popyrin: 6-3, 6-2, 7-5
Există lucruri mai complicate decât să cazi cu Nadal în primul tur la Roland-Garros. De exemplu, să fii nevoit să scrii mereu despre asta. Indiferent de potențialul poantelor pe care le poți spune despre un anumit subiect, când vine vorba de Nadal și Roland-Garros ar trebui nu doar să se construiască statui, ci să se dea Pulitzer-ul pentru cei care reușesc să aducă un damf proaspăt la nivel stilistic.
Revenind la tenis, imaginează-ți ce-nseamnă să afli că ai nimerit cu Nadal în primul tur de la Roland-Garros. Îi și văd pe colegii de generație ai lui Popyrin râzând pe sub tuleie în timp ce omul trăgea drill-uri pe vreun teren dosit de la Paris.
– Ce faci, Alexei, te antrenezi, este?
Acu’ treaba e că nu prea știm ce-au turnat ăia de la Apă și Canal Moscova în țevi acum vreo două-trei decenii, dar e evident că toată generația de jucători de tenis care a fost livrată acum fo’ douăzeci și-un pic de ani în Rusia are puf de minge în ADN și racordaj în loc de artere. O să spuneți că Popyrin e australian pur născut la Sydney din părinți ruși și veți avea dreptate. Doar că ce naște din pisică ași la T toarnă, iar tenisul nu știe geografie. Iar Popyrin este, printre altele, fost campion de juniori la Roland-Garros în 2017, an în care și noi ne-am bucurat de trofeu preț de un set și jumătate, până când s-a activat Nănașa și-a furat mireasa.
Popyrin a avut 5-2 în setul al treilea și a agățat două mingi de set contra lui Nadal pe Chatrier. Dacă nu sunteți la curent cu magnitudinea situației, momentul e echivalent cu descoperirea unui mod simplu de a scoate energie electrică din apa de mare. Aproape descoperirea, pardon, pentru că lui Alexei i-a tremurat mâna pe rachetă fix când a apăsat butonul să se-ntâmple revoluția: în prima fază a făcut o dublă, apoi a moleșit un smash cu care l-ar fi răstignit încă măcar un set pe teren pe Rafa. Așa că Popyrin rămâne cu amintirea de a fi fost foarte aproape să-i ia un set lui Nadal la Roland-Garros, ceea ce este echivalentul unei medalii de bronz la Jocurile Olimpice. Argintul se dă celor care chiar îi iau set, iar aurul, Oscarul pentru întreaga activitate și un Porsche Taycan Cross Turismo din partea mea la primul salariu celor care îl și bat.
A câștigat Rafa în trei seturi. Dar Alexei a luat 11 game-uri și l-a târât pe Indescifrabil într-un tiebreak, să-i transpire un pic cămașa înainte de bal. Nu-i rău pentru un tip care cânta cu evlavie Elefantul Cici când Nadal câștiga primul său titlu la Roland-Garros.
Gael Monfils – Albert Ramos Viñolas: 1-6, 7-6, 6-4, 6-4
Dacă pentru tine o fi fost grea pandemia, imaginează-ți cum s-a simțit Monfils în toată perioada asta. Omul a intrat în pauza forțată din 2020 în vârf de formă, câștigând turnee la pas și luându-se de gulere cu greii din vârful tenisului pe la toate Slam-urile și Masters-urile din program. Apoi, din cauze încă neclare, Monfils s-a întors în toamna anului trecut cu mintea praștie și a reușit să câștige un singur meci din septembrie până astăzi: cu brazilianul Seyboth Wild, la Lyon, acum două săptămâni. În rest, accidente neforțate, daune totale, haos cumplit. Dacă nu inventau ăștia care conduc circuitele metoda actuală de calcul al poziției în topurile ATP, Monfils ar fi jucat astăzi tenis prin Antalya, fără copii de mingi.
Iar când jocul nu-i iese și se chinuie și nu crede-n ce știe să facă, Gael se transformă radical. Nu mai e jucătorul de care ne-am îndrăgostit cu toții – cel care nu joacă, ci se joacă. Adio, bucurie. Adio, zâmbete. Adio, lovituri imposibile. Monfils a ajuns atât de departe de fericire, încât a trebuit s-o ceară de soție pe Elina pentru ca prietenii să găsească motiv să-l sune și să-l felicite pentru ceva, orice.
La meciul cu Ramos Vinolas, lucrurile au părut încremenite în timp în primul set și în jumătate din cel de-al doilea ca o tibie de australopitec conservată în gheață. Același Gael fără chef, fără zeamă, fără fler. Până la 1-6, 1-4. Apoi s-a întâmplat însă declicul. Omul nostru s-a agățat cu unghiile de fiecare treaptă care ducea spre lumină și, într-o atmosferă care a semănat mai degrabă cu un meci de Cupa Davis decât cu un Roland-Garros de obicei arogant, Monfils și-a câștigat următoarele trei seturi și le-a mulțumit celor din tribune printre lacrimi despre care n-am aflat încă dacă-s de fericire sau de efort.
Nu știm dacă Gael s-a întors, dar cert e că măcar a răspuns la telefon.
Andrey Rublev – Jan-Lennard Struff: 3-6, 6-7, 6-4, 6-3, 4-6
“Am fost un pic ghinionist”, a spus Rublev la finalul meciului cu Struff, pe care îl evacuase de două ori din turnee anul ăsta până azi, când s-a întors roata. Pe de o parte are dreptate, pentru că la 2-2 la seturi se intră – cum ar zice băieții de la fotbal – la penalty-uri. Și acolo se poate întâmpla orice. Asta dacă nu ești neamț, caz în car nu se întâmplă chiar orice, ci câștigi și la revedere.
În Rusia, însă, la penalty-uri câștigă cine-i mai treaz la ora meciului. Apropo de asta:
Aceste texte îți sunt oferite de:
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
