Aceste texte îți sunt oferite de:
Pe 9 februarie 2010, în jurul orelor matinale 8, în restaurantul hotelului Arcole din Saint Moritz, un om s-a apropiat de masa unde celebrul tenisman Roger Federer își lua micul dejun și a luat loc neinvitat. Era un om înalt și slab, pe fața căruia se citeau preocupări vechi și adânci, care purta un costum de schi cu vreo trei numere mai mari.
Inițial, asul helvet a vrut să cheme paza, dar ceva din atitudinea slăbănogului l-a făcut să tacă. Și faptul că respectivul a scos din spatele numărului de concurs de pe piept un dosar cu poza lui, a lui Federer, pe care l-a pus pe masă, printre puținele firimituri rămase după micul dejun. Omul a vorbit puțin, apoi a tăcut mult; la fel și marele tenisman.
„Doar eu?” a întrebat Roger într-un târziu, când i-a revenit glasul. „Tu și cu Mick Jagger. Michael Jordan a spus pas” a precizat slăbănogul. „Atunci, pot să comand un cataif?” i-au strălucit ochii asului helvet. „Mirka niciodată nu…”. „După!” a tăiat celălalt vorba, scurt, la fileu.
O săptămână mai târziu, Roger își comanda cataiful dorit. Și-ncă trei după aceea. În același timp, 23 de clone de-ale sale începeau, fiecare în altă sală, antrenamentele. De-atunci, ce vedem noi în meciurile lui sunt acele clone. Îl zărim și pe el uneori, în tribune, când vine să se mai încurajeze, numai că nu știm că-i el. Adevăratul Federer de azi are un limbaj mai colorat față de cel din declarații (înjură spumos în retoromană), e grăsun și prezintă un început de coxartroză.
Embed from Getty Images
Mai există o variantă – despre care a scris și ziarul Le Monde pe 3 iunie 2012: în urma unei defecțiuni, un șir de hadroni călătorind cu viteza luminii a fost scuipat din laboratorul CERN, unde se organizează frecvent călătorii în timp, și-a dat taman peste cetățeanul Federer, care, nu foarte departe, își uda grădina. Ca urmare, respectivul a rămas cu desăvârșire imun la trecerea timpului.
Sau, dacă nu credeți aceste variante, poate îmi dați dumneavoastră o explicație logică despre eternitatea aparentă în care viețuiește acest om. Roger contrazice tot ce știam și credeam despre specia umană. Am senzația că și prenumele lui, destinat să pună punct frazelor destinate eterului, a fost dat la mișto unui nemuritor.
Și nu conservarea fizică e incredibilă (deși la un om însurat e ceva foarte greu de realizat), cât tinerețea voinței dumisale. Roger Federer vrea să câștige în continuare turnee de Mare Șlem, de mic șlem, chiar și turnee fără pic de șlem; mai presus de toate, îi place tenisul la fel de mult ca acum 20 de ani.
Embed from Getty Images
Gândiți-vă c-o mai primi și el telefoane de genul ăsta: „Hallo, Roger, sunt eu, Günther. Ne-am strâns la mine să bem ceva. Hai și tu!”. „Nu pot, tati, mâine joc în turul 3 la Monaco, răspoimâine sunt în sferturi la Roland Garros”. „Și când scapi?”.”Prin 2026. Te sun eu când ajung”.
Cum se poate? Cum să plângi de emoție după cel de-al douăzecilea titlu de Mare Șlem? Cum de e capabil un om care-a câștigat totul, de mai multe ori, să-și mai dorească ceva? Aici e miracolul. Îl urmăream la interviul de la Eurosport de după finală. Îi vorbea lui Mats Wilander, cu pasiune, despre schimbarea de viteză la serviciul al doilea față de primul și despre cum se construiește un stop la fileu. Ziceai că-i un copil pregătindu-se să plece în tabără.
De aceea cred mai degrabă că l-au clonat. Îi vor mai rări părul din creștet cu penseta, îi vor mai simula când și când o tendinită, dar sunt șanse mari ca nepoții noștri să vadă și ei pe viu lovitura de rever care seamănă cu vânturarea prin aer a baghetei de dirijor.
Articolul apare și pe site-ul autorului, www.adriangeorgescu.ro
Embed from Getty Images
Se uită la tenis de aproape 40 de ani - de când a deschis ochii pe un Năstase la apus de carieră – și-n tot acest răstimp a reușit ceva incredibil, minunat și foarte greu de realizat: să nu se priceapă deloc la sportul alb. E foarte mândru de această performanță, probabil unică în România. Unii ajung, după 3-4 săptămâni de văzut meciuri, să știe tehnica reverului cu două mâini și când trebuie jucat serviciu-voleu pe iarbă. Își întreține – cu greu, căci uneori se surprinde că începe, involuntar, să se priceapă - un grad maxim de ignoranță în domeniu.
