Și Rafael e etern

Iar a câștigat Nadal la Roland-Garros (și va tot câștiga până când îi vine poștașul cu pensia la el în Baleare – și chiar și după aceea tot el va câștiga, desigur). De 14 ori din 2005 încoace a cucerit Parisul. Nu i-a ajuns? E întrebarea greșită și tocmai de aceea nu e surprinzător că ea a fost ridicată. Campionii nu sunt decât rareori înțeleși.

I. CEVA DINTR-UN ALT SECOL, MAI BUN

Am mai scris despre incredibilul și formidabilul blestem al lui Nadal, precum și despre toate superputerile lui. Nu are nimic – mai scriu, căci Rafael Nadal câștigă la Roland-Garros de când am intrat eu în presă (în 2005) și bineînțeles că va continua să câștige mulți ani după ce eu îmi voi fi atârnat tastatura în cui, iar presa va decădea cu totul în subsolul tik tok. E cineva care se mai îndoiește că Rafael Nadal este nemuritor? Să nu mai fie.

Îmi place să-i scriu numele așa, Rafael, așa cum l-am auzit prima dată pe când el era un puști și nici eu nu eram chiar bătrân. Rafael își purta pe atunci părul lung (încă nu chelise, semn că ar putea fi totuși om, dar e posibil să fie doar o capcană), avea zâmbetul perfect al unui actor din anii 1950, energia unui uragan, se bucura sălbatic și, presimțindu-l invincibil, îmi era cam antipatic, fiindcă eram deja, m-am mărturisit (și nu regret), federalist. Bineînțeles că am învățat și eu, cu anii, să-l admir și apoi să-l iubesc.

Rafael Nadal nu a doborât doar recorduri, nu doar a dus tenisul mai departe decât oricine altcineva înaintea lui – ar fi fost mult prea puțin. Rafael Nadal nu ne-a dat doar câteva dintre cele mai frumoase lovituri din istorie (chiar acum, deunăzi, în primul set al semifinalei scurte cu Zverev).

El a fost, în tot acest lung timp, un om care și-a învins nu doar toți adversarii, ci și toate durerile, purtat pe aripile mari ale ambiției sale care nu cunoaște granițe.

Și a mai avut el în toți anii aceștia și ceva de cavaler, ceva nobil, ca dintr-un alt secol, mai bun. Rafael Nadal pare, și chiar este cum pare, imun la cea mai dezgustătoare boală a mileniului: obscenitatea vanității.

Și îmi place să-i spun Rafael, fiindcă îmi aduce aminte de acel pictor din Renaștere, care n-a apucat să trăiască decât treizeci și șapte de ani și tot e socotit, pe bună dreptate, fără egal între artiști.

Rafael Nadal este, desigur, și el un artist, mai exact un artist obsedat de perfecțiune, care a mai primit și cel mai frumos dintre daruri: o inimă bună. Nadal e un artist generos, iar tot efortul său este la vedere. Își termină marile meciuri epuizat și de fiecare dată când crezi că nu mai poate – mai poate.

II. DIN CE ESTE FĂCUT UN CAMPION

Din ce e făcut un campion? Din talent, pasiune, disciplină, muncă, ambiție dusă până la obsesie și un hazard bun, ceva magic și ocrotitor. Nadal, un om care își tratează cu toată seriozitatea până și ticurile și superstițiile, le are pe toate și ceva în plus. Acest Rafael își pictează și el loviturile și nu o dată meciurile sale de la Roland-Garros au semănat unei întoarceri în paradis. Rafael pictează pe zgură și, uneori, pe alte suprafețe tablouri în tușe superbe.

Dar nici asta nu este cel mai uimitor. Mai pot urca și alții până aproape de înălțimea la care a ajuns Rafael Nadal.

Dar în timp ce aceia te lasă cu sentimentul că joacă pentru ei, dintr-un egoism feroce, capabil de asemenea să dea capodopere, dar nu și căldură umană, Rafael pare de fiecare dată că a câștigat pentru ceva mai mult decât pentru sine. Chipul său nu este acela al unui băcan obsedat de bani, este chipul unui om hăituit de forța sa supranaturală. E un erou și totodată victima propriei puteri, care îl obligă să dea de fiecare dată totul și după ce a dat totul să mai dea ceva.

Și chiar aceasta, această dăruire, este marca oamenilor care au descoperit alchimia supremă: la fericire, la fericirea adevărată vreau să spun, ajung, cu adevărat, doar cei care se cheltuiesc. Și tot ei sunt, de fapt, cei bogați. Bogăția nu este în bani decât pentru cei săraci cu sufletul.

Iar Rafael a devenit atât de înțelept încât amănuntul nu i-a scăpat. Tot mai des, turneele sale seamănă unui calvar care se termină cu bine. Căci Rafael pare că dăruiește arenei și ultima bătaie a inimii sale.

III. JOC ȘI LUPTĂ ȘI SUFERINȚĂ

L-am văzut de atâtea și atâtea ori, dar l-am văzut bine? Rafael Nadal e un om obsedat, spuneam. Îl obsedează jocul (care nu se poate încheia decât cu victoria sa), adversarii n-au nicio șansă, să coboare bunul Dumnezeu din ceruri, să pună mâna pe o rachetă de tenis și să încerce un lung de linie – a doua oară n-o să mai încerce.

Rafael Nadal știe atât de bine să joace tenis încât cel mai uimitor e că încă joacă tenis cu smerenie, ca și cum ar fi pe deplin conștient că e locuit de un miracol. Totodată, poate să devină fiară dacă simte că dincolo de fileu e cineva care vrea să îi întrerupă recitalul și martiriul. Uimitor la Rafael e că tenisul său e concomitent joc și luptă și suferință.

Sărmanul Casper Ruud a fost devorat chiar din clipa în care a îndrăznit să creadă că ar putea să câștige măcar un set.

Dar nici măcar când devine taur sau mare actor în monolog, nici măcar când găsește unghiul imposibil pe unde intră frumusețea în joc, Rafael Nadal nu e întru totul părăsit de omul bun care este (din tot turneul acesta parizian, cel mai mult mi-au plăcut reacția umană a lui Nadal la accidentarea lui Zverev și eleganța cu care s-a revanșat în fața lui Nole).

Iar după ce se întoarce din zbor, ca și cum zborul ar fi ceva la îndemâna oricui, e iar un tip cumsecade, un adolescent târziu și politicos și obosit. Când jocul se încheie, Rafael parcă revine acasă dintr-o lungă călătorie pe un alt tărâm unde a văzut lucruri atât de complicate și de minunate încât nu pot fi povestite decât în partida următoare. De aceea, el va juca și va lupta pentru totdeauna, chiar și când noi nu vom mai fi acolo, să-l vedem.

Și Rafael e etern.

PS: La doamne și domnișoare, e, culmea, mai simplu: e tot mai greu de crezut că va mai reuși cineva să o învingă în timpul vieților noastre pe Iga Swiatek.