Rafa și toate superputerile lui

Am vrut să scriu la cronica aceasta încontinuu timp de cinci ore și jumătate, după cum ar merita Rafa Nadal, apoi mi-am amintit că suntem în mileniul III și oricum concizia e superputerea mea.

---

Ce a reușit Rafa Nadal duminică la Antipozi (de un an aștept să strecor iar cuvântul acesta într-un text) ține de evidența că el este fenomenal. Fenomenale pot fi multe pe lume și, iată, chiar și unii oamenii.

Cum poți să revii de la 0-2 la seturi, la o vârstă înaintată pentru performanță (nu mai e tânăr nici Rafa, acum șase luni mergea în cârje, are operații, beteșuguri, are chiar și chelie) în fața celui mai bun jucător din lumea de astăzi, viitorul număr unu mondial, cât de curând?

Poți, dacă ești cel mai bun din toate timpurile. Și, cel puțin până la vară, el este acela. Finala a fost așa: cel mai bun la zi a pierdut în fața celui mai bun din toate timpurile.

Iar eleganța cu care Roger al nostru (cel mai frumos din toate timpurile) i-a lăsat în custodie coroana ține și ea de o noblețe a gesturilor prea puțin cunoscută la noi în Balcani.

Un om salvat de humor

Să începem, însă, cu învinsul. Medvedev, nume făcut celebru înainte de un președinte rus marionetă. Dar acest Medvedev nu e chiar așa de antipatic, încercările demonizării sale sunt, de aceea, caraghioase.

Daniil Medvedev e un tip pe care-l mai zdrobește presiunea, îl mai ia gura pe dinainte, mai sare la harță cu un arbitru, irită tribuna (iar tribuna reacționează urât).

Totodată, pe Daniil îl salvează humorul. Tenisul e pentru Medvedev, totuși, un joc, nu e război.

De altfel, Medvedev e un rusnac zdravăn, strașnic, care tocmai traversează o criză existențială. A povestit, în trena tribunelor ostile din Australia, că tocmai a murit în dânsul copilul care visa. E o expresie puternică și exactă, ca tenisul său.

Și a mai zis ceva Medvedev, ca și cum urma să devină un personaj negativ din Războiul Stelelor: că de-acum va juca pentru sine și pentru clanul său și pentru poporul rus. Sper să-i vină mintea la cap (căci are) și să-l salveze încă o dată humorul. Fără copilul acela, va rămâne doar tenisul din ce în ce mai bun și mai zadarnic.

Și mai e ceva. Nu pot să văd rus nici măcar pe un teren de tenis fără să am alături cântarul lui Cehov. În încercarea de a prinde într-o hartă sufletul acesta complicat, marele suflet slav, Cehov ne-a lăsat câteva repere: excitabilitatea extremă, simțul vinovăției și epuizarea. Acestea sunt coordonatele rusului generic. Lipsește, vedeți, nordul, între aceste puncte cardinale. Cred că Medvedev va ajunge, cu anii, să bifeze toate acestea, iar nordul acela nenumit îl va mântui.

Și, desigur, mai rămâne de studiat, ca un OZN, tenisul său puternic și exact, tenis cu care putem saluta călduros viitoarea eră. Nu le va fi ușor nici roboților să-l învingă pe Medvedev. E încă tânăr Daniil, îi va întâlni și atunci altfel vom simți umanitatea, fragilitatea lui interioară, așa munte și furtună cum e.

Întâi de toate, o afacere de inimă

Cât despre Rafa Nadal,  care a terminat meciul ca Gabriel Cotabiță un concert din anii ’80, stors – el are un arsenal de superputeri.

Are întâi de toate o inimă mare și bună. Cred că dintre eroii timpului nostru, el va ajunge cel mai departe în a da tenisul mai departe copiilor.

Fiind, întâi de toate, o inimă, Rafa Nadal face tot ce o inimă face. Tenisul său este pasiune.

Dar povestea aceasta este și despre sacrificiu. Rafa Nadal are o etică a muncii, o disciplină care țin de magie, de miracol. E ca și cum nu ar fi deja încă din prima tinerețe atât de bogat încât n-o să îi lipsească nimic material vreodată.

Ce este Nadal: călugăr zen, poet în transă, geometru, nomad, șahist de geniu

Și uite că, totuși, îi lipsește ceva – după o vreme, tenisul nu mai e despre bani. E despre ambiția de a fi mai bun decât celălalt și mai ales despre ambiția de a fi mai bun decât ai fost ieri.

Rafa Nadal a crescut și a tot crescut și va mai crește încă, l-au ajutat oasele și mușchii și nervii și progresele medicinei.

Rafa Nadal nu e doar un campion, mai sunt și alții. El e un exemplu. Un om care se pricepe la o treabă și o repetă până la perfecțiune, iar când atinge perfecțiunea continuă să o repete, cu gesturile lui înnebunitoare, care trădează monomanie, concentrare de călugăr zen, de chirurg, de poet în transă.

Și mai are Rafa Nadal superputerea de a rămâne lucid, când totul pare că se destramă el continuă să vadă un unghi, o cale, o lovitură. E un geometru, un nomad și un șahist de geniu, toate deodată.

Și cel mai uimitor este că nu este risipitor. Își tratează talanții cu grijă, nu i-a dat nici pe vin, nici pe iubiri pasagere, nu i-a îngropat, nu i-a cheltuit pe nimic trecător. Talentul nu îi trece, iar superputerile îi sporesc. Sunt gata să prind rămășag că aceasta, oricât de aureolată de legendă va deveni, nu va fi ultima sa mare victorie.

Sunt federeralist din tinerețe și agassian din copilărie, dar dacă trebuie (și trebuie) ca altul să fie cel mai titrat din toate timpurile, nu pot decât să salut faptul că Rafa Nadal este alesul. Desigur, aici se impune cuvântul fără de care viața nu poate fi nici trăită, nici înțeleasă: deocamdată. Deocamdată, așadar. Încă mai joacă tenis, cu toate păcatele lui, și Novak Djokovici.

Victoria luminoasă a lui Ash Barty și trofeul improbabil al domnului Kyrgios

La doamne și domnișoare, m-a încântat Ash Barty. Îmi place, în trecerea anilor, tot mai mult, firescul ei, ea nu e glossy, ea nu e un superstar, e o femeie care a plecat pe un drum și știe exact unde vrea să ajungă, nu se rătăcește, în fața ei nu e deșert.

Astfel de oameni care își află și își urmează atât de tenace drumul sunt întotdeauna cei care ajung cel mai departe. Iar Barty are chipul acela de fetiță pusă pe șotii peste care nu se văd umbre. Victoria ei e luminoasă.
Și, nu aș vrea să trag cortina, deloc de fier, peste acest turneu fără să salut victoria cuplului Kyrgios-Kokkinakis în turneu de dublu-masculin.

Multe credeam să trăiesc să văd pe lume, dar nu și ziua în care talentul ireal al domnului Nick Kyrgios (poate cel mai talentat dintre toți cei de astăzi, de ieri și poate chiar și de mâine), dublat de legendara sa lejeritate în arta de a trece prin viață complicând lucrurile simple, se va converti într-un trofeu. Fie și așa, la braț cu Thanasi Kokkinakis.