Mănânc și Blink

---

Iată de ce avem pe masă roșii importate din Franța! Ca să nu-mi aduc aminte și de niscaiva fructe. N-o să fac mare tam-tam că prin anii ’90 îmbucam smochine pe lângă Vaslui. Memories… La Paris a plouat aproape toată ziua, pe când la mine, la Galați, i-a fript o torențială de maximum zece minute, primul rod al norilor de o lună și ceva încoace. Mai exact de la parada sinistră a prafului saharian. Sorana a trebuit să stea cu nasul lipit de geam, ca navetiștii în drum spre întreprindere, rugându-se ca vremea să se îndrepte și să nu fie nevoită să jongleze și cu trei meciuri într-o zi. Numai în turneele mari să ai speranțe de acest gen.

Plouase și ieri și nu poți înghesui toate partidele pe cele două arene dotate cu capac. Programate inițial la 12, fetele au ieșit pe la 15 ca să se dezmorțească și, după numai un sfert de oră de gimnastică, au reintrat la vestiare. Abia la 17 și ceva s-au întors pe suprafața rămasă fără prelată, aproape că nu-ți mai arde de tenis. Dar Cîrstea era un pachet de nerăbdare. Nici bine n-a pășit pe zgură că s-a și dat la adversară: game la zero, break, încă un joc în care rusoaica a replicat ceva mai vânos și se făcea 3-0. A noastră a avut și minge de 4-0 pe serviciul Annei, însă n-a apucat s-o intabuleze.

Inspectoarea Blinkova s-a uitat urât, a refuzat să-și pună semnătura de aprobare. În schimb, ea a mărit viteza și a schimbat sistemul, astfel încât să lase garanții ferme că s-a aflat la rândul său la RG. Lovitura de 4-0 care ar fi forțat sinonimia cu adjudecarea primului set s-a dorit a fi corespondenta sintagmei fotbal-șampanie. De ce să închizi cu o mână, în siguranță și cu tensiunea unui aviator aflat la mijlocul carierei, de lângă plasă, dacă poți să plantezi regele smash-ului, cu ambele brațe, pe platoul pe care se zăresc bomboanele de colivă ale contracandidatei? E drept, și mie îmi place a doua variantă, pentru asta se urnesc spectatorii la arenă. Da, bara frumoasă e uneori de preferat golului împins cu zona coccisului, de pe linia porții. Din nefericire, execuția Soranei a mers la o palmă de tușă și s-a cotit paradigma.

Moscovita și-a luat break-ul acasă și a egalat la 3, apoi a trecut și la conducere, moment în care – cât de mult o jena, ea știe cel mai bine – românca a solicitat intervenția medicului. Cu bandaj pe glezna stângă, numărul 30 mondial, cu raza de mișcare vizibil restrânsă de durerea resimțită, încerca salvarea de pe mijlocul Senei cu o lingură de lemn în locul unei vâsle de dimensiuni naturale. Categoric, 6-3, o cruntă deziluzie pentru jucătoarea care, din cauza condițiilor meteorologice, ne-a purtat emoțiile toată ziua. Culmea, Blinkova, altfel o sportivă incomodă, nu avea cifrele care să reclame o formă bună pe anul în curs. Pe la mai toate turneele ieșea cu mirosul ei pe echipament, nu era timp să se îmbibe vreun fum de pe acolo.

Iar Sori uitase de problema de la gleznă și parcă mă auzea strigând prin casă. A revenit de la 0-1, s-a înălțat la 3-1 și a rezistat ispitei care se repeta la 3-3. Zgura umedă a și trântit-o o dată, din tălpi zburau brazde de nisip roșiatic, dar se putea și mai rău. După ce românca a terminat manșa a doua în oglindă, decisivul a fost vizitat iarăși de ploaie. S-a și pus problema unei noi întreruperi, cu publicul zgribulit sub umbrele sau în mantale. Din încălțările protagonistelor săreau urme de combinat siderurgic, le-ar fi trebuit cizme, nu pantofiori cărora li se spune arbitrar adidași. Se juca aspru, cu ploaia în ochi și în gură, cu echipamentul încărcat – ce stupidă mi se părea atunci manțocăria căreia i se spune concurs de tricouri ude! – și cu moralul lipit de tabela de scor. Aveai un punct în față, îți mai ieșeau vreo două. Nu? Așteptai să-ți vină rândul, căci se energiza oponenta.

A fost nevoie de retrasarea liniilor, atât de dificilă era misiunea Blinkovei și a lui Cîrstea, cu o arbitră căreia i se cutremura dantura de frig, dar finalul era aproape. Probabil că le-ar fi preschimbat și rachetele în lopeți doar-doar o bifa cineva că s-a mai disputat un meci la Paris. Se poate spune că Sorana a fost cel mai aproape de calificare la 6-5 și 30-30 pe serviciul fetei din Rusia. În realitate, foarte bine legata Anna a doborât ținte imaginare cu impulsurile plecate din umăr. Tie-break-ul până la zece, cu ploaia mocănească drept ingredient aparte, a confirmat plusul acesteia. De la 5-5, târgoviștencei nu i-a mai intrat nimic. Doar apă peste tot. Și în subconștient. Cealaltă merge direct pe Paracetamol și, probabil, va juca poimâine cu termometrul pe rever.

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de noul Porsche Taycan.

---

Qinwen Zheng – Alize Cornet 6-2, 6-1

Când ești pus pe fapte mari, s-ar putea să scoți uriașa sondă din țâțâni, să piepteni cârtițele care locuiesc pe marginea impozantului obiectiv, prin preajma rigolelor, să dai cu var întreaga drăcovenie și s-o pui la loc numai cu câțiva eroi. Ediția actuală a RG-ului nu are mamă, nu are tată. Sau se descotorosește pe rând de aceștia. Pe jupânul care își trecuse turneul de zgură din capitala Franței pe persoană fizică l-a pensionat ieri după-amiază, poate și pentru că tragerile la sorți sunt încă realizate doar cu bile reci. Nadal e istorie în competiția care abia își consumă a treia zi pe 2024, iar astăzi s-a plâns pe bune și la retragerea lui Alize Cornet. Franțuzoaica, însă, a terminat-o de tot cu tenisul. Anunțase din decembrie că nu va mai exista nici hard, nici cenușă roșie și nici iarbă verde sau suspin după Șlemul parizian.

De-ar fi dat și ea de o adversară pe care s-o composteze din siglă, slogan și două slice-uri, poate că s-ar fi amestecat festivitatea-i specială de premiere cu fazele finale. Numai că Zheng, actualul număr 8 WTA, era greu de convins că franțuzoaica avea nevoie de încă un meci-două înainte să dea drumul la toate frazele frumoase pe care și le descărcase din suflet pe foaie. Deh, bifa a 20-a prezență pe tabloul RG. Și, ca să fie statistica în full, a 69-a participare consecutivă într-un Grand Slam. De 17 ani în Top 100, maximum locul 11 mondial atins în 2009.

Iată că se poate vorbi despre o carte de vizită impresionantă și fără să-i găsești în vitrină vreo neprețuită din cele patru anuale! Doar cu un sfert de finală la Australian Open acum doi ani, fără să ne precizeze ostentativ că-i plac călătoriile, lectura și muzica pe vinil, draga de Alize ne-a dat pe spate cu CV-ul ei. Și în meciul cu Qinwen s-a străduit. A basculat câteva scurte, un rever slice de lângă fileu ridicând tribunele în aer, semn că lumea venise pregătită de bal, însă s-a blocat și în duble la serviciu. Iar soarta abia făcuse baie la cap și nu avea chef să mai iasă afară: se temea să n-o tragă curentul, să nu răcească. D-astea.

Altfel nu vezi cum, în același game, mingea pleacă de trei ori consecutiv din racheta chinezoaicei și ia nețul de urechi. În același set, aceeași belea cu blană galbenă s-a dat cu capul de două ori de banda fileului în decurs de o secundă și ceva și s-a prăpădit în grădina doamnei din Hexagon. Numai invers, stimabililor, numai cum nu își dorea asistența! O problemă și cu orientarea a avut vedeta acestui joc, unele lovituri trimise țeapăn de Zheng găsind-o pe Cornet blocată pe trotuar, de cealaltă parte a străzii. Autobuzul se îndepărta treptat-treptat. Rămânea să facă cu mâna, să contureze inimioara cu degetele și să-i trimită acele bezele care – vrei, nu vrei – se încrucișează cu ultimii stropi de transpirație din viața oricărui sportiv.

Aryna Sabalenka – Erika Andreeva 6-1, 6-2

Mai țineți minte epoca meciurilor lui Tyson? Nu era neapărat boxul cel care coagula, nici nu puneai preț pe nobila artă. Se altoiau doi. Pentru noi, băieții din cartier, conta și să vorbești despre cafturi, nu doar să le trăiești. Scara valorilor conținea măcar intimidări, dacă nu și crâmpeie din ce vedeai că izbutește Mike la televizor. Sabalenka e un soi de Tyson al tenisului ultimelor 18 luni. Nu te face knock-out, nu aici am căutat similitudinile, ci m-am lăsat sedus de stilul de a îți oferi cumva libertate, cu toate că mereu apare de după colț kick-ul decisiv. Cu Andreeva, bielorusa a scurtat și durata. Așa cum făcea americanul de la Supergrea.

Te pregăteai, chemai prietenii la tine, sărea pop-corn-ul până în tavan, căci era nevoie de câteva ceaune pentru a fi toată lumea mulțumită, aprindeai toate luminile din sufragerie, era ca de Revelion. Trecea de miezul nopții, obligatoriu îți anunțai și vecinii că vei face nițel deranj. Totuși, juca unicul Iron Mike. Apăreau primele reclame ale transmisiunii live, se simțeau emoțiile, auzeai strigătura nebunului de Michael Buffer, let’s get ready to rumble!, și începea distracția cea mare. Doi pumni, adversarul cădea la podea și i se ridica brațul nărăvașului. Nu mai erai om întreaga săptămână, atât de mult te măcina așteptarea, și în câteva secunde se termina totul. Te descărcai repede:

– Hai, fiecare la casa lui!

Saba poate să facă asta. E drept că și televiziunile, sponsorii i-ar sări în cap. Cu puștoaica Erika a prestat puțin peste o oră, livrând și impresia că îi întinde adversarei o mână de ajutor. Să toace și ea câteva mingi. Iar partenera de dans, o talentată de 19 ani, și-a jucat și norocul la păcănele: a tras cu ași în terenul favoritei, a reușit și game la zero împotriva fiarei. Dar mai mult de trei jocuri n-a putut contabiliza. Aryna nu a luat-o în serios, a pugilat-o în stilul Peek-A-Boo al lui Tyson, cu riscul de a stimula absolvenții vreunei școli de management al pumnilor în freză să-mi conteste comparația.

Ultima strigare a duelului plecase pe modul knock-out. La 40-0, a doua pretendentă la trofeu și-a permis arabescuri fără fundament. Nu se mai punea problema învingătoarei, nu se pusese niciodată, însă atletei din Minsk nu-i convenea să mai piardă o dată pe propriul serviciu. Și-a ademenit victima cu două croșee largi, apoi a venit o scurtă, pe post de upercut, la o palmă de fileu. Spectaculos, fără să zbiere de data aceasta. Dacă e de mușcat urechi, ca știm noi cine, poate prin fazele finale.

Novak Djokovic – Pierre-Hugues Herbert 6-4, 7-6, 6-4

Primul tur al unui turneu de Grand Slam le aruncă leilor de pe primele locuri carne de tun de pe la locul 100 în jos. Oricum, milionari, să nu ne facem griji că n-au cu ce să-și achite facturile sau că le fură inflația șunca din iahnie. De multe ori, vorbim de o masă de manevră care abia face ochi în tenisul cel mare. Uitasem numele lui Herbert, nu mă uit defel la meciurile de dublu, poate și din cauza faptului că sunt ușor influențabil. Cel mai bun prieten din această viață mi-a perforat creierii cu picătura chinezească:

– Bă, tenisul în doi e alt sport și ar trebui practicat cu piciorul. Rachetele sunt folosite în mod fraudulos, Poliția ar fi trebuit să intervină de mult.

Mda. Dar câte ceva tot știu din această mișcare pe care o simt pe contrasens. Un alt francez, Nicolas Mahut, produsese de toate în disciplina cu cârmaci și libero, numai că și Pierre-Hugues are meritele astea. Ei fac pereche și sunt ai naibii de buni împreună. Am văzut palmaresul adversarului din această seară al lui Nole, e king of the kings pe terenul utilizat până la ultima dungă: a umflat toate Marile Șlemuri, iar Roland Garros-ul chiar de două ori. A coborî din acea zonă căreia îi putem spune arie de confort, ca să mai împrospătăm cutuma lexicală, e ca și cum ai conduce mașina la Londra sau Larnaca după ce toată viața ai mers numai pe banda dreaptă. Ieși de la Fieni sau Plovdiv și gestionează primul sens giratoriu de la Nicosia! Complicat, mi-ar plesni capul.

Astfel mi s-a părut pentru fostul număr 2 la dublu întâlnirea cu Djokovic pe care îl măsurase din priviri și în urmă cu 11 ani. Tot la Paris, dar în sală, într-un turneu Masters. L-a chinuit pe sârb și atunci, a ieșit un 2-0 cu multe game-uri. Ajuns la 33 de ani, franțuzul cu reședință în Elveția mi-a scuturat într-un fel prejudecățile. Repede-repede. Din serviciu i-a confiscat primul joc dinozaurului încă ucigaș din clasamentul de simplu. Lovituri curate, cu o deplasare calculată și studii de fezabilitate învățate pe de rost pentru a captura peștele cel mare. Plus veniri eficiente la fileu, ca atunci când trebuie să-ți extragi camaradul din necaz. Ce mai, favoritul tribunelor a fost surpriza zilei. Era ditamai încercarea în fața monstrului de la Belgrad.

Copilul din mine și-ar fi pus problema că nu-i sunt familiare dedesubturile acestui palier al tenisului. Problemele lui Herbert, altfel în relații intime și cu tehnica, erau pe hârtie viteza inferioară și rezistența, capitole la care Djokerul a trecut prin pilă adversari cu mult mai tineri. Dar când ai în bagaje o asemenea servă, economisești timp, spațiu, minte, inimă și literatură. Uluitor jucător a fost Pierre-Hugues în manșele 2 și 3, runde în care Novak a smuls doar câte un break, iar pentru departajarea din setul 2 a avut nevoie de un tie-break însușit la 3. Omul de care a trecut campionul en-titre merita măcar un set. Nici nu visa Nole tortura la care avea să-l supună vlăjganul cu bentiță și privirea inocentă de străin care se uită după un număr de stradă care nici măcar nu există.

---