Andy Cordilieri

A fost o zi cât se poate de britanică la Londra: a plouat ca-n legende, 28 de meciuri au fost anulate, așa că oamenii care au avut bilete pe cele două arene cu cozoroc au fost singurii care s-au bucurat de niscaiva tenis azi.

Dar tenisul ca tenisul, că pe-ăla-l mai putem recupera. Bonusul absolut pentru deținătorii de bilete scumpe a venit din altă parte. Înainte de meciul dintre Rybakina și Shelby Rogers, care a deschis ziua pe Centre Court, în loja regală de la Wimbledon a desantat Roger Federer, pe care cei mai tineri dintre dumneavoastră s-ar putea să-l recunoască ușor pentru că-i apare fața în jumătate dintre imaginile ilustrative ale manualului de tenis.

A fost cam așa:

Ecumenic vorbind, momentul a fost înălțător și concluziv, pentru că Roger adună mai multe aplauze stând în fund pe scaun, în costum crem și la cravată, decât adună Top 100 de azi la câte-un tweener reușit. Probabil că va trebui să ne obișnuim cu faptul că cel mai mare din istorie la uman nu e același cu cel mai mare din istorie la real și că ambele zone pot să trăiască fără să se deranjeze reciproc în același timp sub același acoperiș.

Elena Rybakina – Shelby Rogers: 4-6, 6-1, 6-2

S-a jucat și tenis în fața lui Federer. S-a nimerit ca Roger să pogoare pe arena centrală, nu demult loc de felurite și colorate haiducii, când Rybakina și-a început concertul în calitate de deținătoare a titlului feminin. O învingătoare așezată și cuminte, plină de glorie, dar nedreptățită algebric de lipsa punctelor acordate câștigătorilor de anul trecut, la ediția pe care rușii au văzut-o scufundați în piscinele din Maldive. Dacă mă-ntrebați pe mine, simplul fapt că Rybakina a decis să evadeze în Kazahstan la 18 ani ar fi trebuit să-i dubleze punctele, nu să i le șteargă. Dar ce știu eu, un amărât de cronicar, despre adâncurile socio-politice ale tenisului contemporan?

Joaca sub ochii Înălțimii Sale a apăsat-o inițial pe Elena, care s-a trezit condusă după primul set cu Shelby Rogers. Or fi fost de vină emoțiile debutului, o fi fost vorba de faptul că americanii primesc un boost suplimentar de talent în fiecare zi de 4 iulie? Nimeni nu va ști de unde-a venit setul ăla ratat la debut de competiție.

Sau poate o fi fost apăsarea privirii lui Roger – a crescut Rybakina cu Federer pe postere, dar nu le-a văzut niciodată mișcându-se și aplaudând la câte-un forehand mai virtuos.

După începutul tremurat, locul al treilea mondial și-a adus însă aminte unde e și cine e și a sfredelit-o pe americancă cu jocul ei imponderabil, care pe iarba de la Wimbledon pare că se potrivește ca nicăieri altundeva.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE

---

Andy Murray – Ryan Peniston: 6-3, 6-0, 6-1

Acum vreo trei-patru săptămâni, când lumea bună a tenisului își tocea talpa șlapului pe șmirghelul oranj de la Paris, iar noi făceam nopți albe în căutarea metaforei perfecte la un meci dintre Rune și Cerundolo, un scoțian șleampăt cu șold metalic făcea plantoane pe iarba challenger-ului de la Surbiton. Și juca în spatele cortinei, departe de camerele cu sclipici, fie cu necunoscuți din fundul grădinii ATP, precum Bu Yunchaokete, fie cu jucători care fac alergie când simt zgură între falange, cum ar fi australianul Jason Kubler.

Era un club privat cu aură misterioasă și secretă. În timp ce sărea praful din Chatrier ca artificiile de revelion, oamenii ăștia pasau mingile peste fileul de la Surbiton și-și încălzeau pașii de gazelă prin iarbă, evitând glisarea cu prețul vieții.

Deși faci 20 de minute cu mașina de la Surbiton la Wimbledon, Andy Murray a luat primul tren spre periferia Londrei și s-a asigurat că, până se dezmeticesc ăștia de la Paris, el va avea iarbă și-ntre rinichi. Și a și câștigat turneul ăla, așa cum l-a câștigat și pe următorul – un alt challenger, la Nottingham.

Andy se încălzea pentru ceea ce urma să devină vârful sezonului pentru el, turneul care ne-a demonstrat odinioară că dacă tenisul mare s-ar juca doar pe iarbă, cum se întâmpla pe vremea lui Năstase, pe Murray îl număram în Big Three în fața lui Nadal, de exemplu.

Pentru Andy, turneul de la Wimbledon e ce-s Jocurile Olimpice pentru canotori și gimnaști. Tot ce vezi în rest e doar pregătire pentru marele show. Din Australia până la Doha, de la Indian Wells până la Madrid, toate haiduciile alea pe nervii noștri și pe șoldul propriu nu fac decât să coloreze scena pentru cea mai înaltă scamatorie din tenis.

Și vezi asta când îi analizezi jocul. Dacă toți ceilalți jucători aleargă pe iarbă de parcă le-au crescut ouă-n talpă și împing mingea în sunet de ramă, Andy prelucrează prin așchiere verdele și inventează unghiuri ascuțite în cross, folosindu-se de mingile care alunecă pe iarbă cum se folosesc hocheiștii de puc.

Andy's angles are on point 📐#Wimbledon | @andy_murray pic.twitter.com/PQQoqr7JQI

— Wimbledon (@Wimbledon) July 4, 2023

Nu știm cât de departe va ajunge Murray la turneul ăsta. Chiar dacă mingea e rotundă, șoldul din metal și șepcuța atuncată total neinstagramabil sunt dovezile permanente ale faptului că Andy vine din alte timpuri, ca un meteorit pierdut care ne vizitează din când în când și care s-a rupt dintr-o planetă pe care a existat la un moment dat viață.

Dar cât timp e acolo, pe iarba de acasă, parcă lucrurile sunt așezate, sunt încă la locul lor, sunt acolo unde știm că ar fi trebuit să le găsim. Cum găseam lingurile în sertarul bunicilor.

Carlos Alcaraz – Jeremy Chardy: 6-0, 6-2, 7-5

Se zice că, atunci când ți se apropie sfârșitul, închizi ochii și treci prin câteva momente în care ți se derulează toată viața prin minte, ca un film împins pe fast forward. Și că vezi o lumină care te transformă în eternitate și-ți mută ființa din corp în poveste.

În cazul lui Jeremy Chardy, aflat azi la ultimul său meci din carieră, peisajul ăsta luminos care precedă eternitatea a fost asortat cu niște drișcuiri peste ceafă. Executate impetuos și atletic de Alcaraz, revenit oficial din iadul crampelor, unde fusese trimis la împachetări cu nămol și bale de Djokovic la Roland-Garros.

După Chardy ne vor rămâne multe amintiri interesante, pentru că uriașul francez a urcat la un moment dat pe locul 15 mondial, a fost campion la juniori la Wimbledon pe când Alcaraz descoperea că are două picioare și, poate cel mai important, a reușit să-l bată o dată la balet cu racheta pe Maestrul Fed. Se întâmpla pe zgură, la Roma, în 2014, un an în care nici pe noi nu ne sâcâia scârba asta de sciatică, nici lui Roger nu-i vedeam marginea, nici de Chardy n-am fi zis că vom vorbi frumos până-n ultimul moment al carierei.

Eram toți tineri și fericiți și plini de optimism. Nu neapărat la fel de oprimiști precum Nole, care pe atunci părea nebunul satului când se lua de guler cu balaurii, dar orișicât, pe acolo.

Una peste alta, Alcaraz pleacă în turul al doilea după ce primul meci de la Wimbledon a semănat mai degrabă cu un demonstrativ organizat cu ocazia retragerii lui Chardy.

Aryna Sabalenka – Panna Udvardy: 6-3, 6-1

După ce vecinii maghiari au legat afacerea vieții când l-au plantat zilele astea pe Dominik Szoboszlai la Liverpool pentru o sumă cu care cumperi campionatul românesc și plătești vreo doi ani salariile pentru toată lumea din sectorul de stat, a venit momentul ca sportul să echilibreze situația și a așezat-o pe juninca Udvardy în fața crucișătorului Sabalenka.

Din păcate, din impactul celor două materiale foarte diferite n-a rămas mare lucru pentru analize în partea de teren a unguroaicei, care a dispărut tragic de pe harta Londrei ca un submersibil din staniol plecat să caute cârcalaci în Groapa Marianelor. Și n-a fost neapărat pentru că Sabalenka a jucat stelar – Aryna n-a mai văzut terenul central de la Wimbledon de vreo doi ani și a părut că încearcă să se obișnuiască cu atmosfera. Ci pentru că Udvardy a părut pe alocuri o amatoare care a câștigat un antrenament filmat la Wimbledon introducând codul de sub capacul de bere în tombolă.

Turneul începe pentru Sabalenka în turul al doilea, când va da (cel mai probabil) de Camila Giorgi, jucătoare cu formă de zar: șase fețe fără să știi vreodată care dintre ele o ajută să facă poartă-n casă.