S-a dus jumătate din vara asta, iar pe voi tot pe site-ul ăsta vă prindem, citind cronici cu nesațul cu care trag din țigară dependenții de nicotină. Bine, știm și noi – așa cum știți și voi – că dacă tenisul ți-a intrat până-n oase, nu-ți programezi vacanțele decât după mijlocul lui iulie și niciodată la început de septembrie. În restul timpului se joacă tenis, se scrie tenis și – dacă te cheamă Djokovic sau Swiatek – se și câștigă tenis. Dacă nu, nu-ți rămâne decât să aștepți ca Iga să facă scurtcircuit și Nole să trimită un croșeu de minge către vreun arbitru de tușă sau să întârzie la meci prin traficul infernal al Parisului sau al Londrei..
Așadar, bine ați revenit printre cei osândiți să știe cine ce-a mai făcut în ultimele 3 săptămâni, timp în care ne-am despărțit la nivel de conținut, deși știm cu toții că am fost trup și suflet alături de băieții și de fetele noastre care au început timid să calce pe iarbă după ce și-au tras tălpile scumpe prin șmirghelul zgurii.
Facem și prezența.
Domnul Tsitsipas continuă să se afle la egalitate cu mine la numărul de Slam-uri din portofoliu, dar de acum el suferă alături de Paula Badosa, ceea ce – să recunoaștem – eu nu am reușit până acum. Avantaj el.
Anett Kontaveit are buba la coloană, așa că acest Wimbledon va fi ultimul ei turneu. Estonianca are doar 27 de ani și a crescut deodată cu noi și cu aventurile Simonei, așa că ne pleacă încă o legătură cu momentele în care a doua duminică de Slam era mai sfântă decât orice biserică.
Domnul Nick Kyrgios, finalist anul trecut la Wimbledonul fără puncte și ruși, a anunțat în buza turneului că nu poate să joace la Londra din cauza unei încheieturi cu personalitate multiplă. S-au bosumflat toți cei 3 fani ai lui Nick Kyrgios la nivel mondial, dar au răsuflat ușurate fețele regale de la Londra, care sunt absolut convinse că anul ăsta nu-i dau cupa unuia care o umple cu bere direct pe podium.
Simona dă rever în lung de linie deocamdată prin tribunale și săli de judecată – bine că a ajuns și acolo, la cum s-au mișcat ăștia – așa că ne bazăm la Londra pe Irina, pe Sorana, pe Jaqueline și pe Ana. Ana care, la ora la care scriu această introducere, mi-a cam luat-o înainte și s-a calificat deja în turul al doilea. Deci șanse la trofeu am avea, mai ales că-n WTA oricine poate să bată pe oricine, cum ne place să ne consolăm atunci când ale noastre iau bătaie de pe la vreo adolescentă care a văzut iarbă doar prin parcuri până azi.
În rest, Roger Federer a fost prezent la un concert Coldplay la Zurich, unde am auzit că a și cântat cu formația (deci nu moare de foame, mulțumim de întrebare), Rafa Nadal pregătește anul în care-l va depăși din nou pe Nole la numărul de Slam-uri, iar Nănașa Ostapenko a câștigat un turneu pe iarbă la Birmingham, motiv numai bun să rămânem concentrați pe Slam-uri atunci când vine vorba de cronici.
Apropo de Slam-uri, Porsche are un mesaj important pentru țară. Ia vezi:
ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE
Ana Bogdan – Liudmila Samsonova: 7-6, 7-6
O știi pe acea Ana care se îndoaie sub presiunea meciului și care începe să devină nesigură în braț atunci când o latră lupii pe la mijlocul setului? Și care la un moment dat pare că pierde meciul din mână după ce ne-a dat speranțe la începutul partidei că am putea să tragem de noi ceva mai apăsat decât de obicei?
Eh, Samsonova n-o știe.
Ce știe Samsonova e că a jucat azi (în primul lor meci direct) cu o tipă cu nervi din titan. Anei nu i s-au frânt segmentele când rusoaica a făcut primul break, în setul întâi, moment care în mod tradițional însemna ruperea ritmului și primul viraj spre marginea stâncii. Ana s-a scuturat ușor de praf cu dosul palmei, și-a înfipt steagul în țărâna încă reavănă și verde în prima zi a Wimbledon-ului și a folosit bățul ca sprijin împotriva furtunii.
Tiebreak-ul setului 1 a fost o expoziție de artă contemporană. Ana a etalat pe pereții sfântului Wimbledon câteva lovituri de rever pe care le dorește și Luvrul prin catacombe, cu accent pe lungul de linie, lecție de geometrie care la Sinaia pare că s-a predat serios în școală, cu dascăli de modă veche care apăsau cu creta pe tablă până cârâia sticla. A fost una dintre cele mai bune și mai solide și mai controlate sesiuni de penalty-uri pe care le-am văzut la fetele noastre în ultimii ani, cu aventurile Simonei incluse în pachet.
Foto: Ashley Western – CameraSport/Getty Images
Iar miza a fost clară de aici: tot ce trebuia să facă Ana era să păstreze capul deasupra apei și să-și păstreze echilibrul în timp ce creierul adversarei se măcina în căutarea aerului. Cu excepția unui game lung și cârlionțat pe care Ana l-a câștigat în final pe propriul serviciu (la 1-1), a noastră a jucat tactic impecabil. A făcut și break la 4-3 pentru ea și a servit pentru meci, deci ar fi putut să intre-n căpșuni ceva mai devreme, dar a urcat sacii-n căruță înainte de vreme și a fost nevoită să tragă singură agregatul prin al doilea tiebreak. Unde a revenit de la 1-3 cu o serie excelentă de patru puncte consecutive care i-au atârnat colegei de tarla ca sacii cu nisip de gleznele unui maratonist.
Și suntem fericiți astăzi, pentru că nu s-a mai întâmplat de nu-mai-știu când ca o româncă să-și câștige meciul cu două tiebreak-uri în care a înfipt harponul și pe care le-a dominat fără să transpire. Semn că rotițele din mintea Anei se învârt fără să scârțâie.
Urmează americanca Alycia Parks.
Novak Djokovic – Pedro Cachin: 6-3, 6-3, 7-6
După ce a dat cu Bambi de țărână și i-a acoperit pe pionieri cu zgură și sudoare ca pe nuggets vreme de două săptămâni la Paris, Nole a traversat Canalul Mânecii și își vede de dezosat puieți chiar dacă sub tălpile-i tocite de vremuri și de meciuri se unduiesc acum firele de iarbă regală a britanicilor.
Să treci de la zgură direct la iarbă era până mai alaltăieri o abominație în tenis. Suprafețele astea sunt atât de distincte și tenisul se joacă atât de diferit, încât Roland-Garros și Wimbledon par sporturi diferite. Am văzut schimburi de mingi la Paris care au durat cât două meciuri întregi la Londra. iar lineup-ul de jucători tinde să fie și el altul. Cu excepțiile vârfurilor, mereu aceleași, la Wimbledon și la Roland-Garros pare că vin alți musafiri. E ca la înmormântare și botez: preotul e același, hainele și poezia diferă.
Foto: Shaun Botterill/Getty Images
În zilele noastre, de când Nole a luat tenisul de căpăstru, linia groasă cât mânerul de rachetă care ținea de graniță între cele două lumi s-a topit și s-a vaporizat. Djokovic își permite să-și schimbe doar încălțările între Roland-Garros și Wimbledon și nu mai are nevoie nici măcar de un turneu de încălzire pentru a usca salcâmii tineri. Mai mult, sârbul pare că-i ia la bâză pe ceilalți: a jucat un singur meci pe iarbă înainte de Wimbledon – un demonstrativ în care l-a bătut pe Tiafoe, apoi s-a antrenat draconic cu fi-su’ de 8 ani pe unul dintre terenurile dosite de la Wimbledon, iar azi a făcut o pauză de o oră și ceva între setul întâi și al doilea și s-a pus pe șters cu prosopul iarba pe care plouase, adunând simpatie la Londra cum adună Super Mario monede de prin cărămizi.
Foto: Shaun Botterill/Getty Images
L-a ajutat și faptul că fratele nostru Cachin a părut doar cu un canin mai fioros decât oricare dintre noi. Argentinianul jucase până azi doar 4 meciuri pe iarbă în toată cariera și a câștigat abia unul, în calificările de anul trecut. Azi a căzut pe tablou vărsat de clasament – locul 54 ATP, iar primul lucru pe care l-a făcut atunci când a aflat că a picat cu Djokovic în turul întâi a fost să-și caute un font cinstit pentru epitaf.
Foto: Shaun Botterill/Getty Images
Cu toate astea, meciul a fost interesant. Cachin a făcut break la 1-1 în primul set, iar Argentina a uitat brusc pentru câteva secunde de Messi. Dar Nole l-a prăjit apoi față/verso pe omul nostru, cu tot cu intermezzoul de după primul set adus de furtuna londoneză.
Setul al treilea a fost plin de întrebări. Nu am știut în niciun moment dacă s-a relaxat Nole – asta și pentru că știm că Nole se relaxează doar în noaptea de 27 spre 28 decembrie între orele 2 și 3 și asta doar dacă stă cu picioarele în apă cu mușețel în seara dinainte – sau dacă Cachin a învățat brusc care-i faza cu mingea care nu sare, ci alunecă. Cert e că s-a mers cap la cap până-n tiebreak, unde Nole s-a înfoiat ca un curcan și și-a dublat prezența vizuală și mentală pe teren. A făcut însă și o dublă greșeală, o raritate cu valoare muzeală.
Per total, a fost o ieșire frumoasă și relaxantă la iarbă verde pentru toată lumea implicată. Nu s-au scos grătarele și nu s-a cântat Bregovic, dar a mirosit pregnant a vițel sud-american gătit perfect sous vide înainte de perpelirea în tigaie.
Foto: Shaun Botterill/Getty Images
Iga Swiatek – Zhu Lin: 6-1, 6-3
Nu era-n program să scriu neapărat despre meciul Igăi din primul tur de la Wimbledon, pentru că nu se cade să consumi energie, pixeli și metafore pe lucruri banale. E ca și cum aș fi scris o cronică despre faptul că-i iulie, deci afară-i cald, deci jumătate dintre voi citiți cronicile astea pe mobil în timp ce leneviți sub o umbrelă din paie pe vreo plajă uitată de lume în timp ce sorbiți plictisiți dintr-o nucă de cocos la suprapreț.
Dar peste Wimbledon a venit stihia și s-au oprit brusc toate meciurile de tenis interesante, implicit Măria Sa Nole fiind nevoit să ia la șters fiecare fir de iarbă pe ambele fețe înainte să continue dislocarea argentinianului Cachin.
Așa că lăsați-ne să ne pregătim pentru Iga Campionilor, cum zicea un îndrăgit artist popular care a înmulțit copiii precum a înmulțit Isus peștii.
A început Iga turneul ăsta cum le-a terminat pe anterioarele: cu talpa transformată în cărămidă înfiptă în pedala de accelerație. De partea cealaltă a palmei s-a aflat chinezoaica Zhu Lin, locul 34 mondial în clasamentul WTA și cam același loc în coadă la tăiere anul ăsta în fața Igăi.
Zhu e o tipă care făcuse semifinală la Birmingham, tot pe gazon, dar care în fața rotisorului polonez s-a perpelit ca godacul la ospăț. Cinci game-uri consecutive a câștigat Iga la începutul partidei înainte s-o trezească din delir pe adversara sa cu un amical „Hai, bă Zhu, glumeam și io, ia un game de-acilea”.
S-ar fi terminat rapid și setul al doilea, dar a început să plouă, deci Iga a stat pe teren cât n-a mai stat de mult la un meci de tenis. Mental, însă, mihania a funcționat și după pauza forțată de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
Ca la un ipotetic ghișeu de ANAF la care lucrează o funcționară perfectă. Lași hârtiile cu o atitudine care amestecă pioșenia cu scârba, fata se uită la ele pe sub ochelari, cu sprâncenele arcuite ca o tildă păroasă, le scanează cu implantul nano din retină și înfige în ele o ștampilă de-o tonă, aruncându-le în shredder. Bang-bang. N-aveți nimic de plătit. Următorul!
Foto: Julian Finney/Getty Images
Stan Wawrinka – Emil Ruusuvuori: 7-5, 7-5, 6-4
Prezența lui Stan Wawrinka pe tabloul de la Wimbledon de anul ăsta are cel puțin două valențe relevante pentru confortul nostru mental.
Prima ar fi cea legată de faptul că, atât timp cât Stan e acolo și câștigă, legăturile noastre metafizice cu propria tinerețe sunt încă vii ca tentaculele unui calamar care pulsează atunci când îl atingi pe gheața pisată din piața barceloneză La Boqueria. Cât timp Stan e acolo și se luptă cu tineri cu sânge proaspăt și piept epilat, putem să ne considerăm încă, in corpore, în prima jumătate a vieții. Indiferent de vârstă, ești încă acolo dacă eroii tăi sunt încă acolo și taie capete de balauri.
A doua e și mai importantă: cât timp Stan e încă pe tablou, avem de paișpe bani speranță că Nole nu va defila pe la Wimbledon anul ăsta ca subiectele de la Bac prin grupurile de Whatsapp cu o zi înainte de examen. Nu neapărat pentru că poate să-l bată – cel mai probabil, Nole îi va mânca pipota cu multă sare dacă se va întâmplă să se-ntâmple. Ci pentru că, la o privire de ansamblu asupra tabloului masculin, doar Stan are sculele potrivite pentru a înțelege de unde se desface contorul lui Djokovic în caz că se va ajunge acolo. Wawrinka (și poate Andy, dacă tot am ajuns aici) e cam singurul lup din haită care știe să profite de un eventual teoretic ipotetic aproape-imposibil-dar-totuși-cine-știe avantaj de 2-0 la seturi cu Nole. Stan (și eventual Andy) reușea să le mai bage viermi în cireșe greilor pe vremea în care toată lumea era-n putere și pensia părea un concept distant, iar acest know-how pare și mai valoros astăzi, când toți par că pot, deși niciunul nu știe cum.
Stan e far călăuzitor, speranță de mai bine și o gură de aer curat între acoperișurile pline de negru de fum din această Copșa Mică a speranțelor care a devenit clasamentul ATP de astăzi.
A bătut Stan. Fără să pară că suferă major și că nu mai are aer. Iar până la Nole ar mai fi un singur meci.
Foto: Clive Brunskill/Getty Images
Sofia Kenin – Coco Gauff: 6-4, 4-6, 6-2
N-au trecât decât trei ani de la momentul în care Sofia Kenin a câștigat Australian Open, deși în mintea noastră totul pare atât de îndepărtat și de neverosimil, încât mai degrabă am băga mâna-n foc că treaba asta nu s-a întâmplat niciodată. Ne amintim, cumva, fragmente de istorie din acea lună ianuarie. Pentru că am avut-o pe Simona într-o semifinală dureroasă pierdută 6-7, 5-7 contra Muguruzei, deși eu îmi amintesc mai degrabă un 6-1, 6-1 contra lui Anett Kontaveit.
În fine, mă îndepărtez de idee. La acel turneu, Kenin a câștigat surprinzător venind de nicăieri, de altfel același loc foarte bine delimitat în timp și spațiu în care a și dispărut după. Sofia a devenit apoi unul dintre numele care îngroașă rândurile jucătoarelor hit and run din tenisul profesionist recent. Le știți, unele știu să te ia la mișto în limba română, la o adică.
Tot la acel turneu, Sofia o bătea cu 6-0 în decisiv pe o tipă de 16 ani care promitea că-i va prelua andrelele Serenei Williams după retragere. Pe atunci nu știam că Coco Gauff va avea o Serena Williams personală (hello, Iga) și nici că Sofia se va prăbuși sub propria greutate. E la fel de adevărat că Gauff are încă 19 ani și că Sofia are vreo 24, deci ar mai avea vreo 10 ani sănătoși în care ca să confirme că acel AO n-a căzut la păcănele. Dar adevărul e că toate trenurile care au trecut între timp prin gara celor două au fost pline-ochi.
Astăzi, la Wimbledon, cele două americance s-au întâlnit din nou. Și a câștigat Kenin în ceea ce este, probabil, cel mai solid meci al său de la finala aia din 2020 cu Muguruza. Simbolic, meciul ăsta a însemnat mult mai mult decât o victorie într-o partidă din turul 1. Asta pentru că Sofia vine din calificări (la un moment dat căzuse sub locul 400 mondial, deci se poate și mai rău), în timp ce Coco Gauff nu a avut între opțiuni înfrângerea în primul tur (nu i s-a întâmplat niciodată așa poznă) și probabil că a plătit în avans hotelul și rezervările la coafor până cel puțin pe la jumătatea săptămânii viitoare.
La finalul partidei, cele două s-au salutat la fileu de parcă jucau pentru Coreea de Nord și de Sud, semn că rivalitatea dintre ele e mai sănătoasă decât ne lasă să credem steagul comun sub care cele două au mâncat un parizer cinstit încă de când erau tinere. Mă rog, erau ȘI MAI tinere.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
