Ancaraz

---

Dacă până astăzi putea să ni se pară, să ne taie-un gând sau să avem impresia că e posibil, de azi înainte avem și confirmarea faptului că nu scăpați de cronicile astea încă vreo 10 ani de acum înainte. 

Anca Todoni e de vină, dacă vreți neapărat să puneți degetul pe hartă, dar în esență ce vedem la Anca (și la Mara și la toate celelalte fete care tocmai se scutură de adolescență) este rezultatul unui fenomen cu care de-abia ne întâlnim, dar pe care-l miroseam de mult: Simona ca sursă de inspirație. Pentru că absolut toate copilele despre care vom vorbi în următorii ani au jucat cu performanțele Simonei în surdină, în fundal, și-s absolut convins că toate au preferat să vadă punctele finalelor de la Roland-Garros și Wimbledon în loc să bage un jeleu sau o băutură izotonică între două meciuri la juniori atunci când s-a întâmplat să se-ntâmple.

La 19 ani, Anca este Bitcoin-ul nostru, pentru că a avut o evoluție care a sfâșiat prin clasamentele WTA în ultimele 12 luni ca trăznetul. Anul trecut pe vremea este era undeva pe locul 600 și rupea fâșul unui ITF la Kursumlijska Banja, undeva prin Serbia. Fix în 1 iulie anul trecut o bătea pe colega Ziva Falkner, o slovenă de 21 de ani și urma să joace finala turneului. Astăzi, un an și-un val de carieră mai târziu, tot Serbia udă rădăcina Ancăi: a debutat pe tabloul principal de la Wimbledon, a dezosat-o pe Olga Danilovic de parc-a jucat cu sora mai mică a susnumitei Ziva și a jucat un tenis ceva mai apropiat de cel al unei jucătoare căreia iarba i-a gâdilat toată cariera gleznele la serviciu.

Dacă afli că Ancuța a încrucișat racheta cu gazonul pentru prima dată în carieră acum două săptămâni, ai zice că-s frumoase cronicile, dar că cronicarii au talentul de a exagera. Practic, e fix echivalentul unei zile de birou în care odată așezat pe scaun trebuie să te descurci cu o mașinărie pe care o vezi prima dată în față. Seamănă cu un laptop, dar dacă nu apeși repede pe taste nu se-ntâmplă nimic pe ecran. 

Și nu doar că trebuie să te descurci imediat, fără prea multă încălzire, da’ unde mai pui că la finalul zilei te trezești în primii 64 de oameni din lume care fac asta.

Ca să maximizeze efectul pe care-l are la prima apariției pe tabloul unui Slam, Todoni a luat la rând toate provocările epocale ale tenisului. A venit aici din calificări, unde a trecut de trei jucătoare cu nume, cum ar Nuria Parrizas-Dias, odihnească-se-n pace jocu-i plictisitor ca hainele gri. A jucat în primul tur cu Danilovic, deși în mod normal la tragerea la sorți i-a picat viața și opera lui Cocciaretto. Deci schimbare de ultim moment, cu emoțiile și planurile aruncate la coș aferente. Apoi, pe lângă faptul c-a jucat pe iarbă, a nimerit-o pe Olga, care e la un telefon distanță de Nole și e stângace – deci deși meciul de tenis poate să semene cu orice alt meci, trebuie să-ți obligi creierul să joace-n oglindă. Apoi, în loc să tatoneze terenul și să fie măcinată de emoțiile debutului, Anca a pornit aruncându-se cu parapanta de pe cuibul de vultur, fără frâne. A făcut primul break, a servit dumnezeiește, s-a dus la 5-2 și părea nu doar c-a jucat pe iarbă toată cariera de până acum, ci c-a făcut și liceul pe suprafața asta, cu toate tarele lui: chimie și fizică pe iarbă, două limbi străine într-una singură.

Apoi, ca să umple meniul cu challenge-uri groase, Anca a frânat și i-a permit sârboaicei să egaleze la 5-5. Și-apoi a luat setul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat – dacă te concentrai puțin pe sticlă, o și auzeai șoptind: 

– Asta e ca să lămurim treaba cu puterea mentală încă din start. Ne mai auzim noi.

În setul al doilea, fix când fetele de vârsta ei tind să-și îndoaie coloana sub greutatea presiunii, Anca a zburdat ca Bambi pe baterii de voltaj înalt, desființând jocul Olgăi. Foarte sigură pe serviciu (dublele par specie interzisă în insectarul timișorencei), Anca a câștigat absolut toate punctele jucate pe serva proprie, performanță cu care nu știu dacă se pot lăuda – fie și la Wimbledon – două-trei jucătoare din tenisul de azi. A trosnit cu winnere, n-a aruncat mai nimic afară și probabil că Coco Gauff a fost chemată urgent în fața televizorului ca să vadă ce-o așteaptă în turul al doilea. 

Pentru că, pentru a duce provocarea mai departe, Anca a picat perfect pe subiect meci cu Coco în turul al doilea la Wimbledon. Nu știu cum va fi, dar știm cum ar fi să.

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de noul Porsche Taycan.

---

Lin Zhu – Irina Begu: 6-0, 6-4

Nu cred că are rost să ne mințim și să declarăm cu piepturile deschise că ne așteptam ca Wimbledon-ul nostru să înceapă cu o aterizare forțată. Nici nu apucasem să ne obișnuim cristalinul cu amestecul paradisiac de verde, mov și alb în care se desfășoară acțiunea de la Londra și Irina noastră bifa primul set pierdut de un jucătir la ediția din 2024 a turneului. Cumva, e și asta o performanță, dacă e s-o analizezi la sânge. Ba chiar una pe care d-alde Iga Swiatek și Sabalenka și jucătoarele astea cu smalț ceramic nu o vor bifa în toată cariera lor.

Echimoza pe care o resimțim împreună e cu atât mai sensibilă cu cât la capătul generos al scorului s-a aflat o jucătoare despre care nu prea știm multe din simplul motiv că n-a prea reușit multe prin tenis. Nici în general, nici în particular la Wimbledon (a trecut în turul al doilea doar o dată-n carieră până azi), ba chiar nici măcar luat punctual în 2024, an în care chinezoaica numără pe degetele mâinilor victoriile prin turnee, deși de jucat a cam jucat peste tot. A bătut-o pe Sorana la Birmingham acum două săptămâni, iar ca să dăm de o altă victorie a madamei Lin trebuie să ne-ntoarcem în timp prin martie, la Miami, unde după un tur întâi câltigat cu Bouzkova, a luat bătaie urgent de la Pegula. În rest, înfrângeri secii pe linie, în general de la jucătoare pe care Irina le bagă-n buzunar pe unde le prinde: de la Avanesyan la Linette, de la Saville la Stefanini. Ba chiar a luat bătaie recent, pe zgură, implicit de la Gabi Ruse, care a fript-o 6-1, 6-1 după un 0-6 în primul set. Nu întrebați, nu avem explicații, știți și voi că tenisul e logic până începe să nu mai fie.

Meciul de azi a fost absolut dureros. Cu excepția ultimelor 3 game-uri, în care Irina a revenit de la 2-5 la 4-5 și a semănat cu o telecomandă veche căreia i s-au schimbat brusc bateriile, a noastră a adunat erorile stivă și a fost spectatoare neplătitoare la un meci impecabil făcut de Lin Zhu. Aș zice că nu știm exact ce a făcut ca meciul ăsta să se termine în timp-record: o stare de leșie a Irinei sau faptul că Zhu a jucat de parcă are gazon tuns la 5 milimetri implicit pe holul dinspre dormitor spre baie. Știind-o pe Irina, aș merge pe varianta 1. Pentru începători, a părut un masterclass pe iarbă a chinezoaicei, dar treaba asta a fost unsă de un joc mult prea cuminte al Irinei, care a părut că pășește cu prea mult respect pentru natură pe iarba tăiată de grădinarii londonezi. Nu știm dacă există și motive fizice amestecate în frișca cu căpșuni, vom afla probabil mai târziu.

Bianca Andreescu – Jaqueline Cristian: 6-4, 6-2

Dacă mai aveați dubii legate de direcția în care ni se lungește ventriculul când joacă ale noastre și mai ales legate de cine-s ale noastre și cine nu, meciul ăsta ne-a cam lămurit. Ne e dragă Bianca, a scris și cărți, deci practic o așteptăm după retragere pe metereze la cronici, doar că în sufletele noastre – și nici măcar n-a trebuit să săpăm adânc – am cam strâns din pumni instinctiv pentru Jaqueline în meciul ăsta. 

Nu e nimic voluntar, în final, iar la Wimbledon e cu atât mai greu să-ți alegi o favorită conform preferințelor. Totul e verde și alb (pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare, cum zicea Alecsandri privind meciurile pe Eurosport), iar dacă ești genul care poartă ochelari nici măcar nu te prea prinzi care-i una și care-i ailaltă. Trebuie să ai cunoștințe tehnice și mulți ani la teșcherea ca să te prinzi după cătare și stil dacă o jucătoare a gustat zahăr sau sirop de arțar în cozonăcei când era mică. Dar aici, când scârțâiau literele de pe tabelă a Brifcor, când corporatiștii Londrei se adunau să le vadă la finalul zilei pe Andreescu și pe Cristian, ei bine, fix aici ne-am prins repede care-i a noastră și care-i a noastră cu mantă. A contribuit la asta și faptul că Bianca înjură în engleză, de exemplu. Era pe la mijlocul setului întâi când, după un schimb tradițional de mingi în care rachetele au trosnit ca bicele și puful și-a dat demisia de pe cauciuc, Jaqueline a schimbat ritmul și-a trimis spre vinclul terenului, ca Stanciu în cealaltă competiție contemporană de interes, iar mingea a stârnit varul tușei.

– Oh, shit!, a exclamat Bianca, care lăsase sferoidul să se ducă-n absolut, crezând că va cădea afară.

N-ai să vezi așa abominație la Jaqueline. În primul rând, asta nu-i înjurătură, e mai degrabă ce folosim noi, românii, când suntem în compania copiilor ca să ne mascăm înjurăturile. În al doilea rând, a noastră aleargă după mingile alea și dă-n ele, dacă tot a ajuns la Londra. În al treilea rând, sunt absolut convins că Jaq poate să fie ceva mai creativă când e vorba de vărsat frustrări din rărunchi, drept pentru care o așteptăm și pe ea la cronici când o fi să se-nmoaie racordajul. După cum puteți vedea, la selecția echipei nu stăm deloc prost, avem însă probleme cu timingul.

În rest, meciul dintre Jaq și Bianca a fost fix ce trebuie pentru o seară în care dincolo, pe ecranele paralele, Franța și Belgia au jucat țurca până-n final de meci. Fetele nu s-au emoționat cu ocazia revederii și au proptit berbecul în prag, în semn de asediu. Mângâierea mingii n-a făcut parte din portofoliul adus la interviu, iar schimburile au fost rapide, iuți, apăsate. Când s-a ajuns la scurte și finețuri s-a ajuns pe cale funcțională, nu estetică: atât s-a mai putut în momentul respectiv, nu a folosit nimeni racheta ca să pieptene papagalul.

A câștigat în final Andreescu – cumva așteptat, având în vedere faptul că Bibi a făcut recent finală la s’Hertogenbosch, unde a eliberat-o-n atmosferă pe Naomi Osaka, printre altele. Nu e tocmai în forma vieții ei, dar e cert că iarba-i mai prietenă cu românul dacă românul știe că Nova Scotia nu e-n Marea Britanie. Iar la final s-a cântat imnul Canadei la microfon, pentru că meciul a avut loc de Ziua Națională a țării care ne-a dat castorul și regulamentul de lacrosse. Hai ai noștri, oriunde s-ar afla.

Sunay Kartal – Sorana Cîrstea: 4-6, 6-2, 6-0

Meciul dintre Sori și trimisa locală la petrecere s-a jucat în paralel cu partida dintre Jaqueline și Bianca Andreescu. Le-am urmărit în paralel, trăiască streaming-ul și internetul pe fibră optică, dar ne-am bosumflat la final la fel de-n paralel. Așa că e posibil ca-n seara asta să nu mai fiu funcțional. Nu pentru că aș fi dezamăgit – ne-am obișnuit în timp cu zilele pline de la începutul Slam-urilor în care turneul se scutură de-ale noastre ca cireșii de petale – ci pentru că încărcătura psihică a fost imensă, iar metaforele care să ni le scoată pe ambele din depresiune sunt limitate. 

Sorana a intrat astăzi în meci – fără să știe sau să-și propună neapărat asta – pentru a salva onoarea unei generații care ne-a dat tenis cât n-am putut să ducem ca nație. După ce Irina Begu a fost scoasă la mezat după un meci modest spre infect astăzi pe la prânz, Sorana a avut obligația nescrisă de a ne arăta că generația care ține minte că televizoarele erau alb-negru la un moment dat se poate ridica în continuare la nivelul generației Ancăi Todoni, care are filme color de la naștere până la expirare. 

I-a ieșit Soranei, doar că vreme de-un set. Un prim set în care a noastră a părut că nici măcar nu accelerează când trece pe lângă Sonay Kartal și-i ridică praful în cap. Ce-a fost după primul set intră în galeria marilor semne de întrebare pe care fie nu le înțelegem noi pe de-a întregul, ca exponenți ai generației care vorbește despre tenis de pe canapele, fie nu le înțeleg nici măcar jucătoarele care le trăiesc și ni le aruncă-n brațe când nu ne așteptăm la asta. 

„Bine, bine, Meștere”, o să ziceți, pe bună dreptate. „Dar cine-i copila asta care i-a dat cu țărâna-n freză Soranei?”

Ar fi bine dacă aș avea un răspuns cu subiect și predicat la întrebarea asta. Dar adevărul e că meciurile locului 300 mondial se transmit filmate pe streamuri dubioase prin terenuri înghesuite și în cadre care distorsionează imaginea. Așa că n-aș putea să vă spun că m-a pasionat masiv biografia englezoaicei, deși știam că împrumută parțial din povestea de viață a Emmei Răducanu, pentru că taică-său e turc adoptat de Regină și rugat frumos să împrumute din ADN acolo unde britanicii n-au avut sevă. În rest, Sunay știe de românce și româncele de ea, doar că vorbim mai degrabă de nivelul Prisăcariu-ITF decât de Sorana-Wimbledon, situație care părea c-o depășește fizic, mental și tehnic oricum am fi analizat-o.

Doar că, vedeți voi, râul, ramul, firul de iarbă tuns cu rigla și alte suprafețe rapide pe care se joacă tenis au concurat pentru a-i regenera britanicei puterile. În ultimele două seturi ale meciului, Kartal a apelat la forehand-uri care au pișcat din iarbă, tușe și mintea Soranei, care s-a prăvălit în interior cum implodează clădirile dinamitate. Sorana ratează complet sezonul de iarbă după ce l-a ratat și pe cel de zgură, adunând 6 înfrângeri consceutive. Semifinala aia magnifică de la Dubai, întâmplată prin februarie, pare la fel de departe ca finala canadiană cu Serena. Iar accidentarea de la călcâi, despre care Sorana zicea recent c-o mârâie prin gard de fiecare dată când ia racheta-n brațe, pare că are nevoie de ceva mai multă atenție și răbdare pentru a spăla forma fetei noastre.

---