Camila cu trei cocoașe

Dacă aveai senzația cu circuitul WTA e complet imprevizibil și că oricine poate să se transforme oricând din cui în ciocan și invers, indiferent de nivel și de turneu, stai câteva secunde s-o analizezi pe Ana.

Anuța noastră nu doar că-i doldora de talent și că are-un fizic care-o ajută să rupă tartanul și adversarele, dar a demonstrat pe parcursul ultimilor ani că se transformă la o adică dintr-o aparentă pietricică uitată-n drum în ditai bolardul care le poate face pe colege să rămână fără suspensii. Doar că Ana Bogdan e fix WTA-ul concentrat într-o singură jucătoare: are câte ceva din toate fetele pe care le vezi la treabă prin circuit, doar că acel „ceva” se manifestă aleatoriu și diferit în funcție de moment și de situație. Uneori zboară și plutește, alteori o prinzi în aterizare forțată.

De exemplu, anul trecut a jucat fabulos la Varșovia, Portoroz și Parma, unde a strâns scalpuri grele: Tomljanovic, Haddad Maia, Zidansek, Siniakova, Parrizas Diaz și chiar și Irina Begu – până la urmă meciurile în care nu poți să-njuri de frustrare, că te-nțelege colega, sunt cele mai greu de dus la final. Anul ăsta a ajuns în turul al treilea la Dubai, unde-a întins-o pe Pegula după ce le-a măcinat pe drum pe Martincova, Siegemund și Rogers. În rest, însă, anul a fost o acumulare de baraje consecutive prin care apa nu doar că nu curge, dar băltește și adună leșuri.

Deci suntem cu toții de acord că Ana e undeva între cele două lumi ale tenisului feminin actual: nu-i la nivelul celor din Top 10, pentru că transpiră doar când se gândește că are de analizat servicii și scurte cu Swiatek sau Sabalenka, da’ nici mai jos de Top 100 n-are ce să caute din moment ce bagă-n spaime pădurile de pe trei continente când apucă să-și încarce pușca. Ca în multe alte cazuri, problema e aderența: dacă prinde câteva meciuri consecutive în care împroașcă alice, poate să bată din elan, fără efort. Dacă nu, totul pare că se-ntâmplă în slow motion și ghemul de mohair se transformă în noduri imposibil de înghițit.

Ca să ducem mai departe paralela pestriță cu WTA-ul, Ana pare și un amestec perfect coerent între ghinion și noroc. Anul trecut, la Roland-Garros a picat cu Vika Azarenka încă din primul tur și ne-a plimbat prin toate generațiile de zei până să piardă-n decisiv. Apoi a mers la Wimbledon și-a dat de Petra în turul al doilea. Acum nu știu dacă ai încercat vreodată să găurești fier-beton cu un burghiu pentru lemn, dar te asigur că te prinzi foarte repede că era o idee mult mai bună să-ți iei cu tine trusa completă.

Anul ăsta, însă, a părut că Ana a nimerit o bârnă ceva mai asortată cu bormașina proprietate personală. A părut.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE

---

Ana Bogdan – Camila Osorio: 6-3, 3-6, 5-7

Madam Camila Osorio, columbiancă de loc și de timp, este într-un fel versiunea sud-americană a Anei. A făcut optimi la Roma acum câteva minute, unde a scos-o implicit pe (umbra Carolinei) Garcia în decor, dar în teorie ar fi trebuit să se afle astăzi pe un scaun de avion, dezlegând sudoku. Pentru c-a luat bătaie în calificări la Roland-Garros și a intrat pe tablou doar după ce americanca Caty McNally a renunțat la Roland-Garros pentru că s-a lovit la un turneu de încălzire. Așa că Ana a căzut cumva pe subiect înainte de un potențial tur al doilea cu Elise Mertens.

Problema e că meciul ăsta a fost ca Ana. Care-i ca circuitul WTA. Un yoyo nesfârșit.

A început cu a noastră dărâmată de un break, dar a continuat cu un set întâi terminat într-a șasea de Ana. Pe când mă pregăteam să întind o panglică metaforică la final de cronică, Ana a băgat în marșarier. Setul al doilea a crăpat de sănătate, dar pe partea columbiană a cuptorului, iar Osario s-a dus la 5-1 în decisiv, moment în care aveam deja strâns totul de pe masă, cu câinii dezlegați prin curte. Era gata.

Doar că nu e gata niciodată în tenis și-n cariera Anei. Nu-i gata când conduce cu 5-1, nu-i gata când e condusă cu 1-5. A noastră a revenit, s-a agățat de ferigile de pe marginea râului care clocotea și a salvat în timpul ăsta două mingi de meci. Apoi s-a făcut 5-5 și caleidoscopul începea să primească lumină.

Șapte puncte mai târziu, columbianca a câștigat meciul, desăvârșind EKG-ul care, văzut dinspre ea, e fix la fel, dar invers. Ana Bogdan a lor a bătut-o pe Ana Bogdan a noastră. În următorul meci va juca cu altă Ana Bogdan a lor în circuitul de tenis al Anei Bogdan.

Cameron Norrie – Benoit Paire: 7-5, 4-6, 3-6, 6-1, 6-4

N-a durat mult până să ne aducem aminte de ce ne plac Slam-urile. A trecut abia o zi la Roland-Garros și am rămas înfipți cu ochii-n partida asta nebună dintre doi băieți care par în extreme opuse ale propriilor cariere, dar care atunci când se adună pe același tăpșan scot mereu show și tenis de calitate.

Mă rog, cu excepția acelui 3-0 la seturi cu două bagel-uri pe care Norrie i l-a vârât între omoplați lui Benny la US Open anul trecut.

Ideea e că era evident că meciul ăsta urma să se joace conform cu nivelul chefului de tenis pe care-l are Paire la momentul partidei. Chestie valabilă pentru 99% dintre partidele jucate de Benoit în prodigioasa și tembela sa carieră. Asta și pentru că Paire a jucat la Roland-Garros cu wild card, venit dinspre fundul butoiului pe care-l numim împănat „circuit ATP”, pentru că francezul a ajuns pe 134 mondial și a jucat poker cu retragerea în lunile care au trecut.

Iar Paire a jucat ca-n vremurile sale bune, aplecându-se mai mult spre tenis și mai puțin spre circ. A fost ajutat și de suporteri, doar de-aia țin francezii de slam-ul ăsta, să rămână relevanți la nivel global în tenisul în care n-au mai ridicat capul de pe vremea în care Monfils trăgea să se califice pentru un loc în Cirque de Soleil. Ok, sunt rău – Bartoli și Mauresmo sunt șefe de comitet pe organizare la Paris și ar putea să mă contrazică.

În fine, ce vreau să zic e că în turul al doilea vom avea partidă între Cameron Norrie și Lucas Pouille. Meci care la prima vedere pare candidat perfect la skip atunci când zapezi printre posturi și terenuri la Roland-Garros. Dar Lucas are la rândul lui o poveste grea de tot, cu derapaje personale, structurale și mentale care l-au dus pe 675 în clasamentul mondial. Și cu o dublă victorie împotriva lui Jurij Radionov anul ăsta la Paris: o dată în ultimul tur al calificărilor, apoi în primul tur al turneului, unde austriacul Radionov a mai băgat încă o fisă degeaba.

Prima victorie a lui Pouille la un Slam după 4 ani de întuneric. S-a terminat frumos, cu Marseilleza cântată de tot stadionul și cu multă emoție – în esență vorbim de zdrahoni de aproape doi metri care înăuntru sunt niște copii.

Recomand articolul ăsta din l’Equipe, dacă l-ați ratat: https://www.lequipe.fr/explore/wf114-les-galeriens-du-tennis/.

E cu Pouille și cu Paire și cu alți jucători care au fost nevoiți să piardă tot ca să înțeleagă cât de multe au avut atunci când au avut de fapt.

https://twitter.com/BastienFachan/status/1662908596961566727

Sloane Stephens – Karolina Pliskova: 6-0, 6-4

Pliskova, una dintre cele mai bune jucătoare de tenis care n-au câștigat niciodată un Slam (salutări cordiale pe această cale corului de soprane format din Nănașa, Emma Răducanu și Sofiei Kenin, printre altele), nu va câștiga nici anul ăsta Roland-Garros-ul.

Am aflat asta destul de devreme în turneu, adică azi, când a trebuit să mă frec serios la ochi ca să mă prind dacă pe teren e Karolina sau soră-sa geamănă și ceva mai puțin împlântată în sol. Nu primisem informația legată de revenirea Kristinei după lăuzie și-am avut impresia că am ratat momentul.

Dincolo, ne-a făcut plăcere să o vedem pe Sloane pe ceea ce ea numește „arena de tenis favorită a lumii”. Nu de alta, dar încercăm să menținem ce legături mai putem cu epoca în care ne interesa ce se joacă la Slam-uri până în ultimul weekend al competiției. Iar fata asta este dovada vie că acea eră nu s-a târât pe lângă noi acum 30 de ani, cum ar putea să ne păcălească creierul în vremurile astea în care noi și ITF am pierdut noțiunea timpului, ci prin 2018, când Sloane juca într-o finală de Slam care ne-a făcut să înțelegem că trăim vremuri speciale.

Fabio Fognini – Felix Auger-Aliassime: 6-4, 6-4, 6-3

Anul trecut, pe vremea asta, voi făceați același lucru: citeați cronicile de la Roland-Garros. În schimb, Felix Auger-Aliassime făcea cu totul altceva decât a făcut azi, când s-a chinuit vreme de două ore și ceva să nu-și rupă gâtul în fața lui Fognini, veteran care ni se pare că-i în tenis de pe vremea lui Agassi.

Anul trecut, Felix îl chinuia pe Rafa Nadal vreme de cinci seturi pe aceeași zgură din Paris.

Evident, nu-i vreo rușine să pierzi în fața lui Fabio. S-a întâmplat și la case mai mari, până la urmă Fogna i-a tras preșul de sub picioare pe zgură până și aceluiași Nadal de vreo două ori. Și asta pe vremea în care Rafa avea încă păr pe cap și corp funcțional. Cu toate astea, rezultatul de azi e o surpriză. Pe care Felix a încercat s-o explice la conferința de presă de după meci prin faptul că n-a dormit bine și că l-a durut un umăr. Just la nivel de motive, dar asta doar dacă nu te uiți pe rezultatele de anul ăsta ale canadianului: o singură semifinală, la Doha, în rest derapaje necontrolate și înfrângeri cu d-alde Lehecka, Sonego, Cerundolo, Lajovic și Popyrin, o listă care seamănă cu un tablou de turneu ceva mai răsărit jucat la umbra stejarilor din Herăstrău. Mulți umeri și multe nopți nedormite, cum ar veni.

Deci nu e neapărat de la Fognini, cât de la Felix. Cu toate astea, orice meci în plus al lui Fabio este, la ora la care transmitem aceste informații, un bonus pentru minte, inimă și literatură de sertar. Nu știm când mai prindem dinamite pe teren în vremurile astea cuminți în suflet și-n simțiri.

Novak Djokovic – Aleksandar Kovacevic: 6-3, 6-2, 7-6
Carlos Alcaraz – Flavio Cobolli: 6-0, 6-2, 7-5

Îi împerechem încă din primul tur pe Nole și pe Alcaraz într-o singură cronică, pentru că prin semifinale oricum o să se-mperecheze și singuri. Și, așa cum le stă bine favoriților principali ai unui turneu în care Medvedev e favorit numărul 2 strict din punct de vedere algebric, cei doi au jucat două meciuri aproape identice azi.

Nole l-a scos la tablă pe Alex Kovacevic, un american de 24 de ani care a aruncat la derută numele ăsta ca să-i dea lui Djokovic de gândit măcar la nivel morfologic. În rest, reușita majoră a lui Aleksandar e că i-a luat break lui Nole în al treilea set, lucru care – să recunoaștem – nu prea suntem obișnuiți să se întâmple cu favoritul mare la titlu la Roland-Garros.

Povestea meciului Alcaraz – Cobolli a fost, deci, aproximativ identică. Și Cobolli s-a prins cum să joace cu Alcaraz, doar c-a făcut-o într-un moment al meciului în care Carluță se spăla deja pe spate la dușuri. I-a stricat spaniolului distracția și l-a mai ținut vreme de 10 minute în plus pe teren, cât să se înfoaie și să-i planteze lopeți între șalate.

A, pardon, există și o diferență între Nole și Alcaraz: unul joacă încordat, cu ochii încruntați și cu ochii pe recorduri, celălalt zâmbește juma’ de meci și te face să forezi adânc ca să-i găsești motive pentru care nu-l poți înghiți. Te las pe tine să ghicești care-i care.

Stan Wawrinka – Albert Ramos-Vinollas: 7-6, 6-4, 6-7, 1-6, 6-4

Așa vă trebuie, tineri atleți care râdeți de abdomenul convex al lui Stan, deși omul nostru v-a demonstrat de atâtea ori că partea estetică a fizicului e doar o piesă într-un puzzle care, abordat corect la nivel mental, te face să iei trei slam-uri de-a lungul carierei, deși ai jucat pe aceeași frecvență și-n paralel cu nebunii ăia trei care au arestat tenisul în ultimele patru cincinale.

Nici nu vreau să-mi imaginez câte titluri ar fi adunat Stan dacă nu avea ghinionul de a schimba scutece deodată cu celălalt elvețian bun la tenis.

Dar așa vă trebuie. Ați râs de bârdanul lui Stan, iar Stan e în priză și-n mijloc de 2023, zâmbește când lovește, respiră în barbă când obosește și câștigă meciuri de cinci seturi pe caniculă la Paris în timp ce doi dintre atleții cu medalii atârnate la rupere-de-gât sunt acasă și văd turneul la televizor – atleți fiind în continuare, evident, no question asked. Dar Isn’t it ironic? vorba lui Morisette. Wawrinka e trimisul nostru special să zgârie parchetul în paradis și să deseneze cu marker pe oglindă, ambasador al tururor celor care s-ar apuca de tenis, dar le e rușine că nu arată ca Sharapova pe feminin și ca Alcaraz pe masculin.

N-ai cum să nu-l iubești pe Stan. Are 38 de ani, moare cu ei de gât când moare și trăiește cu ei dirijând atunci când trăiește. Și ce frumos e când trăiește și ne aducem aminte din nou cu toții că am fost odată tineri și frumoși și ni se părea că tenisul așa cum îl știam noi nu se va termina niciodată. Și că toată lumea colorată de la televizor va avea mereu plete dese, forehand întortocheat și rever la cravată.

Salutăm cu respect.