Jaq of Hearts

---

Tenisul e un sport sucit rău. Dacă nu te cheamă Swiatek sau Sabalenka, știi că o să pleci acasă învinsă de la fiecare Slam pe care-l vizitezi. Singura necunoscută e când. Te duci la fiecare turneu cu ștaif auzind tic-tac în urechi, aștepți momentul ăla inevitabil în care cineva te evacuează din peisaj și tot ce poți face e să speri că n-o să se întâmple în primele zile, când vestiarele sunt pline și stai la coadă la dușuri ca pe litoral. Căderea vine, dar până vine, tot ce poți face e să lași pe teren o poveste. Să mori cu adversarul de gât. Să le dai oamenilor din tribună motive să-nțeleagă de ce au plătit câteva sute de dolari ca să-și parcheze fundurile pe Grandstand.

Asta a făcut azi Jaq. A pierdut, dar a făcut-o cu zgomot, cu tupeu, cu spectacol. A lăsat urme. La dracu’, au existat meciuri câștigate care n-au generat atâta respect cât a stârnit ea într-un meci de tur 3 care s-a terminat 6-4, 4-6 și 6-2 în decisiv pentru Amanda Anisimova.

Adversara nu e vreun accident matematic. E finalistă (deșălată, e adevărat) a Wimbledon-ului terminat practic acum un sfert de oră în repere calendaristice istorice, fata care a trecut prin Sabalenka pe iarbă ca plugul prin turbă reavănă. Jaqueline n-a lăsat-o să respire. În primul set, după un început bun al fetei noastre, americanca s-a dus la 5-1 cu două breakuri și a dat impresia că-i pe cruise control. Jaq s-a adunat de pe jos și a mușcat înapoi, a redus diferența și aproape a stricat liniștea unei arene venită să-și încurajeze produsul intern brut. Al doilea set a fost un duel la baionetă, punct cu punct, până când Jaq a simțit momentul, a stat la pândă și a lovit. Break la zero pe final, set câștigat, iar meciul începea să miroase a muncă pentru Amanda. 

Al treilea set a fost alt film, iar asta s-a datorat probabil și unui dram de oboseală intrată în cadru. Două seturi pline de bastârci lăsaseră urme pe fibra alei noastre, iar Anisimova a profitat. A început să intre în teren pe serviciul doi al lui Jaq, să lovească devreme, să dicteze. Jaqueline a mai scos câteva puncte cu forța pură a orgoliului, dar benzina era la minim. Meciul s-a închis, cifrele au spus povestea rece, dar imaginea care rămâne e cea a unei românce care și-a luat adversara de top și a târât-o într-un maraton în care publicul n-a avut voie să clipească. Puncte bonus la imagine și impresie artistică și din partea comentatorilor Eurosport în engleză, care-au mutat-o pe Jaq simbolic în Top 20 mondial după expoziția de pasiune de azi. 

Detaliile picante: Jaqueline a avut un prim serviciu cu viteză medie mai bună decât americanca, în condițiile în care exact asta e subliniat cu bold pe cartea de vizită a Anisimovei. Diferența a făcut-o serviciul al doilea, unde Anisimova n-a iertat nimic. Pe grafica americanilor, punctul mediu de lovire a mingii la retur pe serviciul al doilea al lui Jaq a fost în fața liniei de fund. Altfel spus, Anisimova s-a lăsat pe mingi cu toată forța și greutatea. Dar până și în fața acestei presiuni, Jaq a arătat că poate produce tenis premium, cu miros de piele fină.

Dacă ar fi câștigat, ar fi fost prima optime de Slam din carieră pentru a noastră. În schimb, după aventura americană rămânem cu moralul la cer și cu locul 41 mondial, cea mai bună clasare din viața ei. Și sincer, după ce a arătat azi, 41 nu pare decât o bornă. A tras de tenis ca o jucătoare care le poate băga-n sperieți pe fetele din Top 10, cu tot ce presupune asta: forță, rezistență, curaj, prezență.

Și poate că exact asta e frumusețea tenisului sucit: înfrângerea vine, dar contează felul în care o găzduiești între cei patru pereți ai minții. Iar Jaqueline a purtat-o azi ca pe o rochie couture într-o sală plină. N-a câștigat pe scor, dar a luat bonus de imagine și de orgoliu. Iar uneori, la turneele astea mari care contează, diferența dintre realitate și vis e doar chestiune de timp.

Jaqueline a găsit azi energie din aerul greu de New York și a arătat că nu-i agățată de tenisul mare din întâmplare. To be continued, cum zic americanii.

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de Porsche

---

N-au mai fost atâția italieni în același loc la New York de la filmările seriei The Godfather. Și chiar dacă pe Louis Armstrong n-a fost loc de manevre și de șoapte mafiote, meciul s-a terminat tot cu un italian care-a abandonat cauza în mod tragic. Lorenzo Musetti conducea cu două seturi și-un pic când conaționalul și prietenul Flavio a fost pupat pe obraz de propriul braț făcut praf.

Musetti, rămas excepție în circuit cu reverul lui de mătase, a jucat perfect până la greaua despărțire. Să nu uităm contextul: venise la US Open după o vară dezastruoasă, cu cinci înfrângeri în ultimele șase meciuri. Cine ar fi zis că terapia perfectă e să-ți bați cel mai bun prieten în fața a 20.000 de oameni?

Cobolli, pe care-l știi de la festivitatea de premiere de la București dacă ți-ai făcut timp să vezi turneul jucat la poalele Stadionului Național (asta e undeva pe lângă Mega Mall pentru cei care nu-s prieteni cu sportul), a părut obosit încă de la început. Două meciuri de cinci seturi i-au lăsat corpul fără zeamă, iar brațul drept a intrat în grevă. A încercat să mimeze rezistența, a scos câteva lovituri spectaculoase, inclusiv un voleu cu piruetă cu care ar fi făcut senzație la Italienii au Talent, dar realitatea era că balamalele îi erau lipite cu scotch. La 0-2 în setul al treilea a înțeles că nici voința, nici prietenia nu pot acoperi durerea și s-a retras în aplauze politicoase.

Musetti a ridicat mâna cu modestia falsă a învingătorului norocos: „E dulce-amar, Flavio e cel mai bun prieten al meu pe circuit.” Amar pentru că prietenul lui s-a accidentat, dulce pentru că în cont intră un sfert de milion de dolari și prima optime pentru Lorenzo la US Open. Amarul trece cu un masaj, dulcele rămâne în clasament.

Musetti merge mai departe la New York, Cobolli merge la RMN.

Deși tindem să uităm că la vârsta lor încă ne bazam pe banii părinților ca să prindem parizerul ăla ieftin de la Carrefour, avem pretenția ca jucătorii și jucătoarele care abia au terminat-o cu adolescența să fie niște monumente de maturitate, ași ai slalomului printre problemele vieții. „Au trecut prin multe, sportul ăsta îi călește, că-i individual, în plus învârt milioanele cu lopata” sunt argumentele clasice. De parcă bagajul emoțional știe ce-i aia deficit și TVA.

De exemplu, se-ntâmplă uneori să aflăm cumva mirați că Coco Gauff a făcut 21 de ani abia în martie, cu tot cu Slam-uri incluse. Iar dacă nu aflăm asta singuri, emoțiile care uneori îi ies pe urechi americancei ne claxonează singure.

A cam fost dramă în ultimele zile în capul Cocuței, care a avut două prime tururi zbuciumate la New York. În primul a adunat zece duble greșeli, în al doilea a plâns pe bancă în fața lumii întregi, blocată de propriul serviciu și de presiunea care-i apasă umerii. A fost atât de rău, încât Coco a trebuit să-și găsească sprijin mental în exterior. De exemplu în viața și cariera lui Simone Biles, aflată în tribună, despre care a spus așa: dacă colega de la gimnastică poate să rămână în echilibru pe bârna aia de lățimea palmei, oi putea și eu să pun o minge între linii. Am citat-o pe ea însăși, nu le inventăm, nu facem presă de sport aici.

Deriva emoțională a părut că a pierdut din carburant astăzi, când Coco a luat-o pe nemțoaica Magda Frech pe capotă fără să-i dea prea multe șanse să respire: 6-3, 6-1. Și totuși, începutul n-a fost chiar pe pilot automat. Gauff a condus 3-0 în primul set, apoi a părut că intră-n vrie și Frech a egalat pe un Arthur Ashe în care 23.000 de oameni au învățat brusc să tacă. Dar când Coco s-a hotărât să apese din nou accelerația, jocul polonezei s-a moleșit ca o cutie in carton uitată-n ploaie.

Al doilea set a fost un sprint: poloneza a rezistat un game, apoi a primit în plin 20 de minute de tenis agresiv. Forehandul a mușcat, serviciul n-a mai dat motive de tristețe și a ținut (76% primul în teren, doar patru duble greșeli), iar Frech s-a trezit că-i un simplu element de decor în propriul debut pe Ashe.

E greu să joci împotriva Cocuței când brațele-i intră-n ritm. Când bagă play pe groove-ul ăla newyorkez, cu mulțimea în picioare și cu încrederea că serva nu-i acolo s-o sape, cam tot ce poți face e să-i strângi mâna. La final, Coco a zâmbit larg și a spus că încearcă, în sfârșit, să se bucure de moment. Cum am zis și la început, la 21 de ani a făcut îndeajuns de multe încât să-și permită asta, chiar dacă probabil că nu știe exact ce-i aia bucurie.

Urmează Osaka, iar New York-ul știe exact ce vrea: blockbuster. Întrebarea e dacă Coco rămâne în filmul de azi sau se mută iar în drame psihologice noir. Replici știe și colo, și dincolo.

Nu știu cum te raportezi tu la cariera Osakăi, dar mie-mi va rămâne arsă pe creier ca monograma pe taur seara aia în care Serena Williams a decis să-i strice japonezei primul titlu de Slam. Se întâmpla pe Arthur Ashe, acum niște ani, pe când Naomi începea să pară de nebătut. Era un soi de Alcaraz corcit cu Sinner, doar că pe variantă feminină.

Cei mai fideli și vechi cititori ai noștri își aduc aminte cu siguranță de noaptea aia și de cronica de după.

Între timp, lucrurile s-au mai diluat, iar Naomi și-a luat ani de pauză, a născut, și-a văzut de viața de om cu griji și rate la bancă înainte să revină și să încerce să-și reamintească tenisul în epoca Aryga. Și tocmai de-aia meciul cu Kasatkina din turul trei al US Open a avut aerul unui mic exorcism personal.

Scorul spune 6-0, 4-6, 6-3, iar de data asta descrie exact și fără strâmbe desfășurarea acțiunii în trei capitole distincte. Primul set: o execuție scurtă, Kasatkina desenată din duble greșeli și neforțate, cu șapte puncte adunate cu cleștele care au făcut-o să pară nu cap de serie 15, ci înscrisă la US Open, competiția omonimă de golf. Mi s-a întâmplat când am vizitat turneul la un moment dat: vameșul nu-nțelegea ce treabă are un român cu golful – vă povestesc eu altă dată.

În fine, ideea e că Osaka a lovit liniile cu aceeași cruzime cu care tragi de dopul de pe sticlă când ți-e sete în epoca sticlelor sigilate în ciuda utilității. A fost un 6-0 curat, atât de sec încât spectatorii nici nu s-au ridicat de pe scaune la final de set, nu apucase să li se facă foame.

Dar Osaka e încă Osaka: inteligentă, puternică și copilăroasă deopotrivă, iar peste toate constantă ca vremea la munte. În setul al doilea, nivelul ei s-a prăbușit brusc în același timp în care Kasatkina a început să prindă primul serviciu, să returneze cu finețe, să-și folosească inteligența tactică și să deseneze un 4-1 care părea improbabil cu zece minute mai devreme. Apoi a revenit temporar Naomi șerpuit înainte ca setul să meargă la Daria, australiancă de rit nou: 6-4.

Setul decisiv a adus însă normalitatea de care avea nevoie Naomi: a făcut break devreme, a ținut de avantaj și a închis 6-3 fără să mai lase loc de dramă. A ridicat mâna, a tras aer în piept și a dat impresia că, pentru prima dată după ani de absențe și ezitări, chiar își simte corpul și mintea sincronizate.

Victoria asta înseamnă că Naomi bagă degetul în a doua săptămână a unui Slam pentru prima dată după 2021. Pentru o tipă care părea scoasă de pe afiș de generația Sabalenka–Świątek–Gauff, faptul că încă mai poate să zdrobească adversare cu stilul ei minimalist și brutal e o amintire vie că fantomele nu dispar dacă dai o mână de lavabilă.

Poimâine vine un meci greu, e musai să vă învoiți de la birou marți dimineață: Naomi Osaka contra Coco Gauff. Fostă regină adoptată de New York versus prințesa locală. Vorba lui Naomi la final de meci: „Poate vine cineva să țină și cu mine”. La New York există mulți japonezi care să facă asta, dar încă n-am auzit niciunul în tribună, e bifă culturală și concomitent lipsă de respect să urli mai rău decât o face un american atunci când joacă un localnic pe Ashe.

Elveția pare să producă tenismeni cum produc lapte vacile mov: constant, gras și cu etichetă premium. De fiecare dată când zici că s-a-nchis uzina de tenis după era Federer și Wawrinka, mai apare un fiu al ciocolatei să ne explice că-n țara în care n-ai grija plății orelor de tenis nu trebuie decât să-i bați pe ceilalți ca să te-mpingă oamenii în față ca să-i reprezinți la Eurovisioanele tenisului. Meritocrație îi zice, la noi n-a ajuns încă termenul.

Azi este rândul lui Leandro Riedi, un copil de 23 de ani care în mod normal trebuia să-ți ceară boarding pass-ul la poarta de îmbarcare. În familia lui, tradiția e clară: toată lumea e însoțitor de zbor. El e primul care a sărit peste avioane și s-a apucat de rachete. A trădat cauza.

Dar omul nostru tocmai s-a calificat în optimi după un „meci” care a durat 33 de minute și a părut mai mult încălzire pentru medicul polonezului Kamil Majchrzak, adversarul lui Riedi. Polonezul a condus 3-0, apoi brațul l-a lăsat în drum, iar la 5-3 pentru Riedi s-a încheiat cu abandon. A treia capitulare fizică în competiția masculină de la US Open în nici 24 de ore. Am impresia că testează creativitatea cronicarului: în câte moduri poți să scrii că un jucător de tenis a abandonat din cauza durerilor la braț? V-ați mira.

Dar indiferent de modul în care a venit victoria, ea contează imens pentru elvețian: locul 435 mondial e, dintr-odată, în a doua săptămână de Slam.

Adevărata poveste e în spatele cifrelor. Riedi a fost pe 117 anul trecut, gata să atenteze la locurile care-ți permit să te susții din sportul ăsta, doar că genunchiul l-a trădat și l-a aruncat pe bară luni de zile. A ratat tot începutul lui 2025 și a trebuit să-și folosească clasamentul înghețat ca să prindă calificările la New York. A intrat, a trosnit tot în jur, iar în turul doi a dat recital: a revenit de la 0-2 la seturi cu Cerundolo, nr. 21 mondial. Un meci de patru ore în care s-au ridicat sprâncene la auzul numelui elvețianului.

Tenis știe, e clar. La juniori a jucat finală la Roland-Garros și a câștigat la dublu la Australian Open. Pe vremea când încă era copil și dormea cu Federer deasupra capului, a avut ocazia să se antreneze cu Roger. A ieșit de la antrenament convins că tenisul e religie și că Fed e sfânt. Doar că Riedi e alt tip de credincios: mai puțin pe rugăciune, mai mult pe acțiune, pe băgat în traistă. Lovește tare, riscă mult, nu are calmul elvețian clasic, ci exuberanța unui băiat care n-are nimic de pierdut.

Acum e în optimi la US Open, cu povestea romantică a unui outsider venit dintr-o zonă incertă a clasamentului mondial. Poate că mâine se va prăbuși în fața unui cap de serie adevărat (Altmaier sau de Minaur îl așteaptă după colț), dar azi e eroul de serviciu.

Trebuie să vă fac o mărturisire. În vacanța de vară, mi-am petrecut o parte din concediu în Alto Adige. Sud Tirol, cum îi zic austriecii. Regiunea multiculturală în care a văzut lumina zilei colegul Sinner. O curiozitate geografică și etnică, un amestec foarte atipic între italianul dolce far niente și asprimea austriacă. Și deși nu mi-am propus să fac anchete și să caut originile legendei Sinner, am rămas de acolo cu două idei mari și late: oamenii au cele mai bune mere din lume și aerul îți spală creierul cum se-ntâmplă în puține locuri.

Nu știu dacă asta lămurește în vreun fel ascensiunea lui Sinner și faptul că, deși fizic seamănă cu marionetele alea gonflabile care te cheamă-n vulcanizări să-ți schimbi roata, omul conduce tenisul masculin alături de colegul Alcaraz.

Dar mă iau cu altele și e păcat, pentru că jocul făcut în prima parte a meciului de Shapovalov a fost pe alocuri excepțional și merită rânduri bune cu laude și aplauze. N-a fost destul să-l bată pe Roș Împărat, ceea ce spune multe despre cum joacă italianul, dar orișicât – nu poți da gol dacă nu tragi la poartă, cum zicea antrenorul meu de la juniori.

Shapovalov a început în forță, cu tupeu de rock star și cu forehandul lui elastic care, atunci când îi iese, arată ca un riff de chitară electrică. A luat primul set 7-5, profitând de o dublă greșeală a italianului, și a lăsat senzația că poate, măcar pentru o zi, să scoată din sertar caietul cu amintiri de pe vremea în care nu era considerat etern talent irosit.

Doar că tenisul are prostul obicei să nu-i ierte pe artiștii lirici. În setul al doilea, Sinner și-a reglat mecanismul, a făcut break exact când trebuia și a egalat meciul cu calmul imperturbabil pe care l-am recunoscut pe fața recepționerei de la hotelul din Bressanone când i-am spus că vreau să schimb camera din cauză că nu merge aerul condiționat.

În setul al treilea, Denis a revenit la cele extraterestre, a avut 3-0 și părea că se-apropie la un set de surpriză, dar Sinner a luat nouă game-uri la rând și a așezat ordinea înapoi în univers. E-o lume mică și-n tenis, fiecare se cunoaște cu fiecare și la final bate Sinner, ca să parafrazez o expresie care i-a ajutat pe nemți să câștige meciuri și atunci când nu meritau.

Finalul a fost previzibil: Shapo, cu o tonă de duble (implicit trei în același game, indicator internațional al unui psihic dărâmat) și un tenis în general prăbușit în suc propriu, a pierdut 6-3, 6-3 în ultimele două seturi. Italianul, în schimb, și-a notat liniștit în agendă a 24-a victorie consecutivă la un Slam pe hard și a făcut încă un pas spre a deveni primul om care-și apără titlul la New York de la Federer încoace. O fi de la mere.

---