Meciul ăsta mirosea a victorie americană, dar povestea s-a rupt brusc de șale. Ben Shelton, numărul 6 mondial, favoritul publicului și principalul produs de marketing al tenisului din țara Blondului Suprem, conducea cu 2-1 la seturi și părea să aibă meciul sub control. Tribuna aplauda, tatăl-antrenor privea cu satisfacția celui care-și vede fiul angajat la corporația visată, iar Mannarino părea condamnat la rolul de figurant.
Totul s-a schimbat într-un moment incert. Nu știm încă dacă lui Ben i s-a tras de la o căzătură de la finalul setului al treilea sau de la un forehand aruncat cu sete-nspre francez, dar o durere violentă în umărul stâng al lui Shelton (descrisă chiar de el drept „cea mai groaznică din viața mea”) și-o grimasă acută au oprit meciul pentru o repriză de masaj din partea medicului. Din acel moment, tradiționala dinamită din brațul lui Shelton s-a transformat în petardă udă. Forehand-ul, până atunci o armă nucleară, a lăsat loc unui slice timid, aruncat mai mult de nevoie decât de strategie. De la „wow”-uri din tribune s-a trecut la murmure îngrijorate.
Al Bello/Getty Images
Shelton a continuat să joace, chiar dacă fiecare mișcare arăta că-i intră cuțite-n umăr. A salvat cinci mingi de set cu un amestec de instinct și orgoliu, iar spre final a reușit să ridice tribunele în picioare cu un punct spectaculos, încheiat cu un lob miraculos pe linie. Doar că meciul mergea într-o singură direcție. Game-ul următor i-a lăsat umerii grei, iar prosopul tras peste cap la schimbul de teren a fost imaginea serii.
Sarah Stier/Getty Images
Când a renunțat, Benny a părăsit stadionul în lacrimi la primul abandon din carieră. Tribuna l-a aplaudat ca pe un erou rănit în luptă, specialitatea casei la americani, dar lacrimile nu ascundeau doar durerea fizică. Pentru organizatori, pierderea e uriașă. Shelton era afișul local, băiatul care aducea energie și speranța cea mai vie la un titlu de Slam, că de Fritz și Tommy Paul s-au lămurit și yankeii. Dintr-un foarte posibil blockbuster în sferturi cu Alcaraz, tabloul s-a subțiat brusc, iar în locul spectacolului s-a trecut la parafe medicale.
Dincolo, Adiță Mannarino a încheiat seara cu aceeași expresie imperturbabilă de contabil francez. A recunoscut la interviu că adversarul ar fi câștigat în condiții normale și a numit calificarea un noroc. „E prima dată în carieră când aflu că am câștigat un meci stând pe toaletă”, a spus omul nostru, care după setul al patrulea a fugit sub tribună să-l lanseze pe Nautilus cât timp Shelton s-a decis să abandoneze.
Sarah Stier/Getty Images
Dar să-i dăm francezului ce-i al francezului: n-a avut nevoie să inventeze nimic, doar să fie acolo, să returneze tot, să profite de fisura adversarului. Din când în când, tenisul îți dă victoriile astea nedrepte, câștigate nu prin superioritate, ci prin răbdare. În apărarea lui, Adrian a câștigat un set când Ben era holtei și-n putere. E foarte posibil ca setul ăla să fi fost decisiv în calificarea asta nesperată, prima victorie a lui Mannarino la un jucător din Top 10 mondial. La 37 de ani. Nu-i tot timpul cum se pregătește, uneori mai e și cum se nimerește.
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de Porsche
În lumea în care Emma Răducanu a câștigat US Openul din 2021, totul părea posibil. Avea 18 ani, un zâmbet care vindea și se vindea la suprapreț și un viitor construit parcă de Netflix pentru sezonul al doilea. Numai că, de trei ani încoace, viitorul se tot amână. Iar meciul cu Elena Rybakina din turul al treilea al celei mai fițoase competiții americane de tenis a venit ca un mic reminder că, în sportul ăsta îmbufnat, povestea nu se scrie cu amintiri. Iar Emma n-a prea avut ce și cu ce să scrie vineri seară. A rămas fără mină la creion.
Scorul a fost brutal în formă și clar în fond: 6-1, 6-2 pentru Rybakina. Un meci de o oră și ceva în care diferența dintre cele două n-a fost doar pe tabelă, ci și în atitudine, în claritate, în faptul că una a venit să câștige, iar cealaltă părea că încearcă să-și aducă aminte cum e. Rybakina n-a făcut nimic spectaculos, ceea ce e poate cel mai înfricoșător lucru, mai nasol decât scorul în sine. Nu s-a transformat în vreo versiune mistică a lui Steffi Graf, nu a reinventat geometria loviturilor, mai degrabă a jucat cu o răceală calculată, specifică fetei care acum ceva vreme era parte din Top 3 mondial, chit că între timp a învățat ce-i cu gravitația. Rybakina a lovit cu liniște. Iar liniștea ei, în fața unei jucătoare care a fost mai mult branding decât adversară, a fost suficientă.
Emma n-a avut nici măcar luxul unei iluzii. Nu și-a creat vreo minge de break, n-a fost în control nici măcar pe serviciul propriu, în momentele în care te-ai fi putut gândi că începe totuși să construiască ceva trainic. Totul s-a petrecut în afara lumii în care a bântuit Emma: punctele, ritmul, chiar și aplauzele, care păreau să fie mai degrabă pentru ce a fost cândva decât pentru ce se întâmpla pe teren.
În mod ironic (sau realist?), meciul a fost o copie fidelă a întâlnirii lor din 2022, când Emma pierdea și mai dureros, cu un singur game câștigat. Era la Sydney, deci imediat după US Open, când încă ne mințeam că Emma e în plină decolare. Trei ani mai târziu, cu mai multă experiență, cu o nouă echipă nouă care o înlocuiește pe echipa nouă de acum niște luni, cu discursuri mai echilibrate și antrenamente mai intense, rezultatul a fost aproape identic. Asta nu e stagnare, am putea vorbi mai degrabă de ciclicitate. În cel mai neliniștitor sens.
Altfel, Rybakina este una dintre cele mai subestimate campioane ale ultimilor ani. Nu are aerul superstarului din trioul Aryna-Iga-Coco, dar are toate armele să le bată oricând pe oricare dintre ele. Servește ca un metronom, returnează cu nonșalanța unei jucătoare care nu înțelege ce-i aia neliniște și dă impresia că ar putea juca la fel de eficient și cu ochii închiși. E personajul pe care-l bănuiești cel mai puțin de lucruri nasoale, pentru că fața Rybakinei te unge pe suflet, nu-ți dă impresia ca-ți poate înfileta rachete în craniu. Nici n-a avut nevoie să o zdrobească pe Emma, a jucat ca pe vremuri și-a fost destul.
După meci, la interviul de pe teren, a activat acel aer diplomatic specific sportivilor care știu că e bine să fii simpatic în interviuri și-a zis că Emma e o adversară grea, chiar dacă scorul n-o arată. Genul de frază care se zice cel mai ușor atunci când ai bătut cu 12-3 și evident că nu-ți pasă dacă-i crești sau nu moralul adversarei, săraca’ oricum nu mai vrea să dea de tine în restul carierei.
Dincolo de scor și de tristețea evidentă a unei înfrângeri seci, cel mai neliniștitor semn pentru Emma e că a părut resemnată. Nu înfrântă cu furie, nu dezamăgită cu revoltă, ci liniștită. Cumva, a început să accepte că o carieră promițătoare nu înseamnă neapărat o carieră mare. Ca și cum artificiile alea de la 18 ani au fost o anomalie poetică într-o viață mai degrabă velină. Pe Emma a eliminat-o Rybakina, dar de bătut s-a bătut mai ales singură, cu o tonă de neforțate pe care versiunea ei din 2021 nu le-a adunat în tot turneul, cu tot cu calificări.
Sigur, e încă tânără, are timp, are echipă, are (încă) resurse, are o țară-n spate – ailaltă țară, a noastră nu-i în stare să susțină nici ce crește lângă gard, darămite peste apă. Putem apela la toate elementele optimistului incurabil. Dar meciurile ca acesta nu-s înfrângeri și-atât, sunt mai degrabă oglinzi. Iar Emma a stat 63 de minute privind resemnată într-una care i-a arătat exact cât de departe e de cine credea că e.
US Open-ul ăsta va merge mai departe fără Emma, dar cu un capitol în plus despre cât de scurtă poate fi distanța dintre glorie și liniște. Iar senzația a fost că, dacă povestea ei va mai avea vreun moment de apogeu, sigur n-o să înceapă cu o victorie la Rybakina, căreia nu i-a luat încă în total un set în două meciuri jucate față-n față.
New York, vineri, ora 11:30 dimineața. Carlos Alcaraz coboară pe Arthur Ashe direct din pat cu o singură problemă existențială: omul nu-i matinal. Îl înțeleg perfect, suntem făcuți din același material care duduie seara și noaptea, iar dimineața e una cu pământul. Pentru Carlitos, meciul ăsta a fost echivalentul unei ședințe de rezultate financiare înainte de cafea. Din fericire pentru spaniol, Luciano Darderi a fost și mai adormit. 6-2, 6-4, 6-0, într-un meci care a semănat mai degrabă cu un meci demonstrativ la Kids Day decât cu un tur trei de US Open.
În primul set, Alcaraz a pierdut fix două puncte pe serviciu, probabil în timp ce se spăla pe dinți. Restul a fost show cu tot ce înseamna asta: de la forehanduri la serve, de la backhanduri la urcări la fileu. Darderi a încercat să pară prezent, dar părea mai degrabă invitat să propună un toast o nuntă la care nu știe nici mirele, nici mireasa.
Apoi a venit momentul care a încețoșat cerul senin de dimineață: la final de set doi, Carlitos a chemat fizioterapeutul. Masaj la coapsă, discuții cu medicul, fețe încruntate în tribune. Internetul deja pregătea titluri: „Vezi aici ce parte a corpului l-a doborât pe Alcaraz” și, bineînțeles „Freza care aduce ghinionul: de ce nu-i bine să te tunzi periuță dacă ești numărul unu mondial la tenis”. Numai că, după cinci minute de frământări în aluatul biped, spaniolul s-a ridicat, a legat șapte game-uri la rând și i-a servit un bagel italianului la micul dejun. Dacă așa joacă Alcaraz când e accidentat, restul circuitului poate să se apuce liniștit de padel.
La interviu, Charles al Spaniei a explicat cu zâmbetul omului care tocmai a câștigat 42 din ultimele 44 de meciuri că n-a fost nimic grav, doar „precauție”. Traducere liberă: i-a luat Darderi un break în setul al doilea și a simțit nevoia de masaj, ca să se calmeze. Pe scurt, genunchiul n-a fost problemă. E adevărat că nici Alcaraz nu știe îndeajuns de multă engleză încât să ne explice ce-a fost. Să concluzionăm împreună că un masaj la prânz nu face rău și că ăla n-a fost medical timeout, și-o fi adus aminte Alcaraz că are masaj inclus în abonamentul de la spa.
Între timp, Darderi a dispărut din peisaj cu viteza unui espresso tras pe gât. Dacă nu-l știam pe italian, aș fi zis că stă pe teren doar ca să-i aducă lui Carlos prosoapele.
Alcaraz trece, deci, în săptămâna a doua neatins, zâmbitor, cu păr din ce în ce mai aproape de realitate și cu statistici obscene: 42 de victorii în ultimele 44 de meciuri. Cel mai mare pericol pentru el pare să fie ceasul deșteptător.
Adevărul crud e că rankingul 60 al Vondrousovei e doar un accident administrativ. La 26 de ani, deci în floarea vârstei sportive, fata are cincisprezece victorii la jucătoare din top 10 (implicit cu Sabalenka pe iarbă) și un Wimbledon în vitrină. Dacă ăsta e CV de „outsider”, atunci outsiderii sunt noua aristocrație.
E adevărat că în epoca „one-slam-wonder” în tenisul fetelor, Marketa e exponat de seamă pe baza acelui Wimbledon câștigat, alături de onor Nănașa Ostapenko, Emma Răducanu sau Sofia Kenin. Ce-o desparte însă de pluton este însă o finală la Roland-Garros, jucată acum 6 ani. Știi cum e vorba aia: păcălești o dată, a doua oară doar confirmi.
Dincolo, Jasmine încă suspină după sezonul 2024, în care italianca a apărut în Top 10 ca un asteroid ratat de antenele NASA și era să măture vreo două Slam-uri, pe lângă aurul olimpic câștigat la dublu. Vă reamintesc faptul că Paolini a făcut finală la Wimbledon fără să câștige vreun meci pe iarba de la Londra până atunci – iată doar un alt episod din Dosarele X ale tenisului feminin de epocă recentă.
Ce vreau să zic e că dacă te uiți pe clasament sau pe așezarea capilor de serie (Paolini a fost 7, Marketa deloc), poate să ți se pară că rezultatul meciului de aici e o surpriză majoră. Dar dacă nu te-ai născut ieri și ai văzut tenis măcar de la Halep încoace, știi că cehoaica nu-i de 60 mondial, așa cum Jasmine pe care o știm de la coada de hot dogi de la Cluj poate să ia bătaie de la Vondrousova fără mari probleme, mai ales dacă colegei din Sokolov îi ies ecuațiile. Vezi tu, Vondrousova are aerul ăla de studentă la Arte Plastice care ți se pare că are privirea pierdută și că pierde vremea până când vezi că știe și sculptură, și pictură, și grafică digitală 3D.
Asta s-a întâmplat azi la New York: s-a scuturat tenisul de cifre și clasamente și-a rămas în pielea goală, acolo unde n-ai cum să minți cu poziția și-ți vezi scamele din buric.
Primul set a fost echilibrat, dar doar pentru că Vondrousova a avut chef de distracție. Așa cum știm, cehoaica are un tenis cum i-s tatuajele: nu seamănă cu nimic din manual. Un slice ici, un unghi imposibil dincolo, apoi de nicăieri un winner pe linie. Paolini a încercat să țină pasul, dar în tiebreak s-a împiedicat în propriul serviciu. A pierdut patru din cinci și a aruncat setul peste fileu cu un urlet disperat. Ca de obicei, mingea-i de vină.
Al doilea set a fost un reality check. Vondrousova a apăsat pedala și a prins-o cârcelul cu talpa la podea, deci i-a dat înainte cu elan. La 4-1, cele două au tras vreo 15 minute de un game de uzură, cu mingi de break ratate și mingi de game scăpate. L-a luat Vondrousova la a șasea încercare. Iar diferența dintre 4-2 și 5-1 n-a fost matematică, ba chiar aș zice că mai degrabă psihologică. A fost fix momentul când meciul a încetat să mai existe.
Cifrele au confirmat: Vondrousova a pus în teren 22 de lovituri câștigătoare, zero servicii pierdute, și un iz de artistă plictisită care mai adaugă un trofeu la colecția de tablouri. Paolini, între timp, a rămas cu statutul de jucătoare serioasă, dar incapabilă să facă ceva când adversara îi mută fileul dintr-un colț în altul al terenului.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
