Cred că fiecare dintre noi are cel puţin o piesă pe care n-o poate auzi atunci când ascultă radioul preferat. Într-o mare de stil şi ritm croit pentru urechile tale, dai întoteauna peste acordurile alea de început care te fac să închizi radioul. Sau să-i execuţi volumul. Brusc, fără a-i da vreo şansă.

Pentru mine, un tip care ascultă în principiu în maşină Guerrilla, piesa asta a fost, pentru mult timp, una creată de o formaţie românească . Era clar că oamenii s-au chinui ceva să scoată un mesaj mai mult decât direcţionat şi subtil, era clar că piesa în sine constituia o abordare liberală a mesajului. Metafore, hiperbole, efecte care n-ar fi fost deloc rele dacă piesa în sine nu părea una creată de nişte copii cu ceva mai multă tragere de inimă. De obicei, caut accent pe text. Aici, accentul era pe modul în care era fredonat textul, iar acesta strica piesa. Nu m-a interesat câtuşi de puţin să aflu cine cânta versurile pe care eu le închideam imediat după ce auzeam începutul piesei, aşa cum nu cauţi să produci acasă mâncarea care te-a făcut să-ţi fie rău. Am lăsat-o aşa, considerând că o altă trupă românească din noul val şi-a forţat debutul prin versuri cu mesaj cântate într-un fel care nu-mi place.

***

Joi, cu o zi înainte să plec spre Salonul Auto de la Frankfurt, nea Chinezu m-a chemat la un concert. “Byron îi zice trupei”, mi- spus omul. Nu era un nume tocmai nou pentru mine, l-am mai auzit pe undeva. Aşa cum fac însă înainte de orice concert la care merg  (nu multe, din fericire – sunt un ignorant din punctul ăsta de vedere), evit să ascult înainte piesele trupei pentru a încerca să-mi fac o idee despre ce cântă oamenii în faţa mea, nu în faţa feţei lor. Aşa a fost şi acum. Am ajuns la Club Fabrica fără a şti la ce să mă aştept.

Pe scena de la Fabrica au urcat o mână de băieţi care şi-au început treaba. Acustic, frumos. Plăcut. Cântă în engleză. Piesele lor, deloc proaste. E un alternativ lent, iar tipul de la voce le zice bine. Urmează câteva piese în care ritmul alternează, iar apoi dau de Losing Control, care în văgăuna din Fabrica a sunat absolut demenţial. Probabil că m-a fascinat modul în care oamenii de pe scenă combinau o cadenţă frenetică cu momentele de linişte, de pauză. Pe aceeaşi piesă. Iar instrumentele se legau atât de bine, încât părea la un moment dat că se cântă de undeva de pe un CD.  Bun, bun, mi-am zis, gândindu-mă că acasă nu voi mai găsi piesa. Am găsit-o. Pentru că e inconfundabilă, o recunoşti imediat. E pe Acoustic Drama (2008) (LINK AICI spre site-ul oficial) şi sună la fel de bine şi în versiune digitală. Foarte aproape de stilul formaţiei Live (de asemenea pe rock alternativ) înainte ca Ed Kowalczyk să părăsească trupa americană.

Nu am putut să stau la tot concertul din cauze legate de timp şi de plecarea spre Frankfurt, care avea loc a doua zi. Dar am rămas cu piesa asta. Mi-a plăcut. În versiunea unplugged. Şi probabil că cei care mă cunosc ştiu bine că spun greu cuvintele astea…

***

Am aflat ulterior, tangenţial, că Byron cântă şi în română (eu nu am apucat să prind vreo piesă în Neaoşa joi seară). Implicit piesa Mă simt minunat, una pe care eu continui s-o execut de fiecare dată când o aud la radio. Dar e interesant şi pe alocuri misterios că oamenii ăia pe care eu îi credeam nişte copii cu texte, dar fără mijloace (Come on, “Tocmai m-am întors din oraş, aş”?) şi-au făcut loc între preferinţe cu o creaţie de o cu totul altă factură între preferinţele mele.

LATER EDIT: Aflu (merci, six!)că piesa e scrisă (şi cântată la fel) de Mircea Florian. În 1986. Asta-i bine, Byron ar putea face doar creaţie proprie în cazul ăsta. Le iese minunat.

P.S. Peste toate, însă, mi-a plăcut că la concertul Byron m-am întâlnit cu Iulia Pop, PR-ul trupei, cu care am împărţit vestiarul culisele trupei de teatru din Bistriţa pe vremuri şi al cărei tată am fost în Jacques sau Supunerea (Ionesco). Asta aşa, să nu mai spună nimeni că viaţa are cărări paralele…

Mircea Meșter

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.