În stânga și-n dreapta apartamentului meu stau două pensionare. De trei ani nu am avut deloc de-a face cu ele. Am și au noroc că sunt pașnic, de altfel. Singura perioadă în care le-am terorizat a fost cea în care am transformat peștera pe care am cumpărat-o la suprapreț în apartament locuibil. Dar asta e altă poveste și am echilibrat problemele cu faptul că am zugrăvit palierul la momentul respectiv. A fost prima spoială dată în ultimii 40 de ani.
Astăzi am mers să alerg în parc. Am ieșit deodată cu una dintre vecinele mele.
– Bună ziua, doamnă. Ce faceți?
– Uite, merg la sora mea, m-a sunat să merg până la ea. Dumneavoastră?
– Eu merg să alerg.
A făcut ochi mari. Am înțeles. Eram în șort, afară erau cinci grade.
– Unde stă sora dumneavoastră? zic eu, încercând să omor timpii morți din fața liftului.
– La Policlinica Titan. Nu e departe.
– Păi vă duc eu cu mașina până la intersecție la Titan, că merg la alergat în parc.
Eram fericit, ca tot omul, că pot să-mi ajut vecina în vârstă. Până când m-a doborât răspunsul.
– Nu, mamă. Eu aș vrea, dar se uită vecinii și nu vreau, că eu sunt femeie singură.
Știrile de la ora cinci trebuie să dispară.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
