Dacă îmi dați voie, și nu văd de ce nu mi-ați da, o să vă fac o confesiune: dintre marile turnee, cele care indiscutabil conduc lumea, Wimbledonul, cu seriozitatea lui britanică, cu eleganța lui albă, cu toți vlăjganii triumfând istoric, îmi este cel mai străin.
Mie îmi place Parisul, când triumfătorii își poartă hainele lor scumpe murdărite de zgură, precum copiii claselor uitate.
Apoi, mă înnebunește Flushing Meadows, iar Australia e de zeci de ani țara în care mi-au emigrat toate visele rezonabile.
Wimbledonul, însă, cu fericirea care flutură auster în surâsurile formale ale publicului-spectator… Mai degrabă, nu.
Acestea fiind spuse cu toată sinceritatea, să vă consemnez ce mi-a atras ochiul nedeprins să vadă frumusețea jocului de tenis de câmp pe iarbă.
Embed from Getty Images
Porumbelul și statuile
În primul rând, m-a enervat numitul Kyrgios Nick, această brânză bună în burduf de câine de neam prost. E adevărat că în tenis ne lipsesc de atâția ani rebelii, că defilează conformismul și că, în general, riști să te plictisești de la atâta profesionalism îngropat în milioane de dolari, dar Kyrgios nici măcar nu e comic, e mai mult un bufon trist, talentat și indolent, cu apucături de porumbel la vederea statuilor.
Îmi zgârâie și acum retina mingea perversă cu care l-a atacat pe Nadal – ea nu e un detaliu, ea e un diagnostic. Cerșetorul agresiv de atenție se găsește acum pe toate zidurile, mai ales virtuale.
Un golănaș afectat îndrăgostit de sine rămâne totuși, în absența seriozității în tratarea propriului har, doar un golănaș afectat îndrăgostit de sine, deci un personaj deopotrivă tragic și ridicol. Imaginați-vă, dacă puteți, un Zlatan Ibrahimovici numai gură, fără dăruire, călcâie și trofee. Îi profețesc, de aceea, lui Kyrgios Nick un destin de periferia marii performanțe. Păcat.
Embed from Getty Images
Unde e Kerber acum?
Partea cea mai bună din oameni învinge, așa cum ne-au scris marii noștri poeți prea puțin cunoscuți, dar asta nu se întâmplă întotdeauna, ba chiar un asemenea deznodământ se petrece rar, în cazurile excepționale ale celor care nu ocolesc munca.
În al doilea rând, aș lăsa o reverență pentru jocul îngrijit al Simonei Halep – ea a învățat să nu-și mai irosească energia inutil, dar vorbind de tenisul domnișoarelor să nu uităm niciodată să menționăm fragilitatea, volatilitatea tuturor ierarhiilor.
Să nu uităm, deci, că atâția specialiști o dădeau ca învingătoare la Wimbledon pe Kerber – și unde e Kerber acum?
Embed from Getty Images
Cum să vă spun eu dumneavoastră, poate sunteți familiarizați cu vorbele lui Seneca (cel Tânăr): nimic nu e de mirare. Avea dreptate Seneca (cel Tânăr), deși nu sunt date că ar fi asistat vreodată la o încleștare în tenisul de câmp feminin: nimic nu e de mirare.
De aceea, victoria Simonei Halep la Victoria Azarenka nu este pur și simplu una de parcurs. Să nu uităm că, până una alta, tânăra din Belarus are de două ori mai multe titluri de Grand Slam decât tânăra din România, așa că…
Curiosul caz al domnișoarei Coco și mai mult ca perfectul
În al treilea rând, și exact aici aș fi vrut să vă aduc, aș saluta și eu cu marele entuziasm necesar explozia din tenisul lui Coco Gauff, care la cincisprezece ani semnează contracte de un million de dolari cu lejeritatea cu care veți închide dumneavoastră capacul laptopului, căzând pe gânduri.
Și uite că soarta i-a scos-o Simonei chiar pe această Coco în cale. Nu e de glumă cu adolescentele acestea (mai țineți minte Parisul?), așa că tot ce putem să facem e să ne păstrăm intactă încrederea.
Aș vrea să nu ocoliți nici amănuntul că domnișoara Coco a servit cu 189 kilometri/oră. Să nu vi se pară puțin. Simona Halep, fost lider mondial, n-a cunoscut această forță.
Embed from Getty Images
În loc de încheiere, să ne întoarcem pe tabloul masculin și să mai notăm că tenisul dumnezeiesc a rămas în continuare pe mâinile potrivite ale domnului Roger Federer și să îi dorim mult succes tânărului roman Matteo Berrettini în optimile de finală. Dacă nu va ști să conjuge mai mult ca perfectul, vorba ceea – măcar să piardă onorabil și să nu-l plictisească pe elvețian.
Mai e o săptămână la Wimbledon, cu toate atletele acestea care-și răsucesc amețitor coapsele pe micile nostre ecrane, strigându-și durerile fericite, și cu toți acești atleți care înaintează uriași spre fileu, cu toții tineri și deja îngrozitor de bogați, biciuiți din urmă de marile iluzii pe care numai campionii le cunosc.
Și noi ne urmăm destinul nostru de telespectatori – și noi nu știm ce e în inima lor și noi îi privim și sperăm.
Aceste texte îți sunt oferite de:
Andrei Crăciun nu se pricepe la tenis, cum nu se pricepe la niciun sport, ceea ce îi dă frumosul avantaj de a privi întrecerile cu ochiii copiilor: ca pe niște miracole. Se uită, totuși, la tenis de zeci de ani (fiindcă are și el, de-acum, o vârstă). Nu crede în jucătorii cei mai buni din toate timpurile, pentru că nu a apucat decât timpurile personale. Iar în timpul care i s-a dat, imun la toți specialiștii și la toate ierarhiile riguros întocmite, consideră că nu a mai fost nimeni (și nici nu va mai fi) ca Andre Agassi.
Ca să vă dați seama care e nivelul la care discutăm, finala sa preferată de Grand Slam s-a întâmplat la Roland Garros înspre sfârșitul secolului XX: o încleștare Sergi Bruguera-Alberto Berasategui. Și mai rău: în ultimii ani, în plină epocă de aur Federer-Nadal-Djokovici, jucătorul său preferat a fost cehul Štěpánek, pe care îl asemuiește, din motive inexplicabile, lui Joe Limonadă, nu-l știți dumneavoastră, un erou cehoslovac de filme western.
