În cele din urmă, s-a terminat așa cum greu îndrăzneam și să visăm: a câștigat Simona Halep la Wimbledon.
O înțelegem pe domnișoara Halep ca fiind a noastră și ne bucurăm că triumfăm prin reprezentanți – nu e exagerat să simțim și chiar să gândim astfel, nu e nici măcar ciudat, e firesc; suntem sub imperiul unei bune banalități umane.
Suntem oameni dintr-o țară de la periferia marii performanțe la care ajungem – prin trimișii noștri și adeseori chiar împotriva indolenței noastre istorice – o dată la câteva decenii. Ne lipsește organizarea, iar în cazul concret al tenisului de câmp, de pildă, terenurile cu iarbă.
Picătura, flacăra și mințile întregi
Simona Halep s-a construit pe sine, cu adevărat pas cu pas, ea – și am mai scris asta, și o scriu din nou, fiindcă este adevărat – este, cu toate reverele ei minunate, o picătură care a tot umplut un urcior care nu s-a spart, fiindcă a fost mânuit cu seriozitate, cu grijă, cu speranță.
Totodată, și deloc mai puțin, Simona Halep este și o flacără care acum ne încălzește inimile și ne arată un drum, mai exact drumul cel greu al celor care se ridică de fiecare dată.
Și mai mult, Simona Halep este un exemplu de om cald care nu și-a pierdut mințile de la primele întâlniri cu gloria.
Embed from Getty Images
Dincolo de poezie
Dincolo de poezia care nu ocolește nicio legendă, Simona Halep este produsul unei matematici superioare a muncii, care acum se oglindește în statistică. Trei greșeli neforțate… numărul de săptămâni în top cinci… singura jucătoare care n-a mai părăsit top zece de când a pus piciorul în acest club select…
Nemaipomenita ei etică a muncii merită reverențe, iar și iar și iar. Loviturile de jucătoare de tenis de care a dat dovadă nu sunt mai prejos de cuvintele de care a dat dovadă după încă o mare victorie. Ea nu a fost amețită de înalt – iar aceasta este o victorie încă și mai grea.
Căci e adevărat și ceea ce au știut dintotdeauna oamenii cu ochi să vadă și au scris cei ce știau arta de a scrie: inima omului se vede la marile victorii.
Embed from Getty Images
Magia pe care o reușesc sportivii: sub exaltările la care ne supun, au puterea să îi mângâie și pe cei care n-au învins, deși au luptat, cum au și puterea să scoată otrava care curge în sângele celor învinși de patima pizmei – îi știți, oamenii întotdeauna urâți, ducându-și crucea nefericirii lăsată pe pământ celor cinici, strâmbi și nedrepți sub povara violentelor anateme.
Cu alte cuvinte, miracolul acesta este: ajunge un singur campion (o singură campioană) de care să te îndrăgostești într-o zi pentru ca frumusețea să se nască din nou pe pământ, ca și cum n-ar veni mereu, desigur, tot noaptea.
Și furnicile au inimă.
Embed from Getty Images
Cine a învins-o pe Serena
Și poate cel mai important lucru care se poate spune după finala cu Serena este că pe mezina Williams nu a învins-o timpul. A învins-o Simona Halep, la capătul unei partide perfecte care ne-a adus în pragul nebuniei bune, când îmbrățișăm străinii pe bulevarde și suntem gata să ne cântăm bucuria pe străzi, ca în baladele de odinioară și – chiar mai mult – să credem pentru o clipă că, uite, lumea e un loc minunat sau măcar îndurabil.
Embed from Getty Images
Oamenii și ce e deasupra lor
Cât despre domni, era clar încă de la sfârșitul semifinalelor că rămâne ca Djokovici și Nadal să-și dispute titlul de cel mai bun jucător de tenis din istoria oamenilor, iar Federer va rămâne pururi deasupra acestei lupte mărunte, într-un fel de Olimp în care nu poate fi decât singurul zeu, un zeu ciudat se înțelege – plutind peste toate ierarhiile.
Tenisul pe care l-a jucat Federer în meciul cu Nadal nu mai e la îndemâna niciunui muritor. Ce e fermecător la elvețian e că, în ciuda talentului său care depășește granițele mici ale omului, reușește să nu devină nicio clipă inuman.
Deși – la drept vorbind – dacă Dumnezeu ar fi jucat tenis cu Federer tânăr, pariul meu e că Dumnezeu, cât e el de omnipotent, totuși ar fi pierdut.
Embed from Getty Images
O amintire cu Panaitaki
Într-o proză scrisă la Nisa în martie 1925, Panait Istrati, care își câștiga pâinea ca fotograf ambulant pe Promenade des Anglais, își amintește vremurile când muncea ca zugrav în Orient și a urcat la bordul vaporului Arcadia pentru a merge din Alexandria Egiptului până la Pireu, în Grecia, pentru a-și vedea un prieten despre care auzise că e grav bolnav, poate chiar muribund. Nu-l găsește în niciun spital din marile orașe ale Greciei, așa că se anturează cu Domenico, un peruvian care se desăvârșise în arta furatului din buzunare prin porturi.
Panaitaki al nostru încearcă să-i facă morală, să-l aducă pe Domenico pe tărâmul muncii cinstite, la capătul căreia îi aștepta un acoperiș deasupra capului, o mână de ploșnițe și durerile de șale de care niciun hamal nu scapă.
Numai că, aflându-ne în poveste, se întâmplă altfel și Domenico îl atrage pe Panaitaki al nostru în altă îndeletnicire: joacă box cu el în arene improvizate (un fel de wrestling înaintea vremurilor), și vin grecii să se uite cum voinicul peruvian acceptă provocarea insolentului uscățiv, pentru a-l snopi apoi în bătaie în uralele mulțimii.
Trece și asta și Domenico ajunge antrenor de gimnastică, iar Panaitaki (grec după tată) îi e tălmaci și aici voiam să ajungem, pentru că aici apare un oarecare Haralamb.
Haralamb acesta le încercase pe toate – scrisese teatru, se desăvârșise în filosofia vechilor greci, iar acum încerca să ajungă mare sportiv, visul său fiind să triumfe într-o întrecere olimpică, ca să dobândească astfel o statuie și cu ea nemurirea. Vise de om, vedeți bine.
Iar când mă uit la acești mari campioni, Djokovici și Nadal, le și văd nemurirea turnată în statui din Belgrad până în Barcelona.
Embed from Getty Images
Când mă uit la Federer însă văd altceva: cu eleganța sa, cu calmul său intangibil, e departe de aceste patimi, ca și cum ar ști la fiecare pas că el a fost de la bun început deja nemuritor.
Finala de la Wimbledon n-ar fi trebuit să aibă învingător sau învins – e o infamie a sportului, o mare nedreptate, că un asemenea meci a trebuit să aibă, totuși, un câștigător formal.
Embed from Getty Images
Că zeul acesta ciudat a pierdut la Wimbledon la un om care-și caută glorios nemurirea – acesta este numai un detaliu.
Și tot un detaliu ar fi fost și dacă ar fi câștigat.
Căci până la Roger Federer nu se poate ajunge.
Aceste texte îți sunt oferite de:
Andrei Crăciun nu se pricepe la tenis, cum nu se pricepe la niciun sport, ceea ce îi dă frumosul avantaj de a privi întrecerile cu ochiii copiilor: ca pe niște miracole. Se uită, totuși, la tenis de zeci de ani (fiindcă are și el, de-acum, o vârstă). Nu crede în jucătorii cei mai buni din toate timpurile, pentru că nu a apucat decât timpurile personale. Iar în timpul care i s-a dat, imun la toți specialiștii și la toate ierarhiile riguros întocmite, consideră că nu a mai fost nimeni (și nici nu va mai fi) ca Andre Agassi.
Ca să vă dați seama care e nivelul la care discutăm, finala sa preferată de Grand Slam s-a întâmplat la Roland Garros înspre sfârșitul secolului XX: o încleștare Sergi Bruguera-Alberto Berasategui. Și mai rău: în ultimii ani, în plină epocă de aur Federer-Nadal-Djokovici, jucătorul său preferat a fost cehul Štěpánek, pe care îl asemuiește, din motive inexplicabile, lui Joe Limonadă, nu-l știți dumneavoastră, un erou cehoslovac de filme western.
