Ce-i mare, verde, plin de iarbă și rimează cu piramidon? Exact: un vagon. Dar știți ce-i mare, verde, plin de iarbă, rimează cu piramidon și este foarte arogant? Singurul Grand Slam care se joacă pe iarbă. Wimbledon, oameni buni, unicul lucru pentru care, iată, lăsăm aerul condiționat și pepenii proaspăt copți din brațe și ne așezăm în mijlocul verii la taste cu scopul de a livra săpături arheologice în speranțele tenisului românesc.

Dar să știți că experiența ne-nvață. Dacă până acum ne-am făcut un obicei din a lua la gleznă gazonul care-n ultimele zile de Wimbledon arată ca spatele căzii pe care bunicii mei au schimbat-o după 40 de ani de utilizare, acum am înțeles că în tenisul de azi e mult mai sănătos un turneu cu arene care au acoperiș retractabil decât unul în care iarba e perfectă. Adică ăștia măcar produc anual gazonul ăla impecabil (în prima zi) și oferă un acoperiș deasupra capului (în fiecare zi), în timp ce francezii dau de două ori cu plasa pe zgură, bagă un “Mon Dieu!” când văd că picură și dispar la prânz și lasă lojele goale la Nadal – Federer. Așa că, dacă e să alegem între țanțoși, îi alegem pe briți. Că măcar ne dau și nouă ceva înapoi, vorba alegătorilor din Teleorman.

Embed from Getty Images

Am mai spus-o și-o s-o tot repet: aveam vreo 15 ani și locuiam într-un orășel din provincie atunci când am aflat că există țări în care oamenii pot să calce și să se întindă pe spate pe iarba din parc. Asta deși ei chiar aveau gazon de-ăla prin care cauți cu lopata să vezi țărâna, iar noi o colecție de smocuri flancate de chiștoace de țigară. Mi-am revenit greu din șocul cultural pe care l-am avut atunci când am observat că jandarmii germani nu-și amendează cetățenii pentru acest gest netrebnic și nici nu-i iau la pulane când oamenii-și mănâncă covrigul în pauza de masă. Cu toate astea, încă am o strângere de inimă din reflex când pășesc pe peluza vreunul parc, așa cum și ei au probabil o plăcere moștenită din acele vremuri de a trosni vertebrele bipezilor net inferiori ca structură socială și cătare.

Embed from Getty Images

De-asta tenisul pe iarbă mi se pare un fenomen abstract. Mă suprind pe mine însumi căutând pe Google lucruri ca “Wimbledon grass structure” sau “Wimbledon irrigation system design”, infuzându-mi creierul în rezultatele căutărilor pentru ore întregi. Pentru că, așa cum se întâmplă probabil și în cazul vostru, încă mi se pare imposibil ca o minge de tenis să sară pe iarbă. Și e normal: la noi e aproape imposibil să sară mingea de fotbal pe iarba de pe Arena Națională, deci vom trăi mult și bine cu acest handicap oferit pe de o parte de clima temperat continentală de tranziție, pe de altă parte de cretinii care ne lasă să vedem iarba doar la grădina botanică. Deci nu-i de mirare că ne uităm la un gazon bun ca la antilopa gnu: pe ambele le vedem foarte de rar și de după gratii. Apropo de gratii, are careva habar cum se poate menține o mustață deasă și frumoasă cu apă de la robinet și atât?

Aceste cronici îți sunt oferite de:

Simona Halep – Aliaksandra Sasnovich: 6-4, 7-5

Nu mai știu când am intrat ultima dată într-un turneu de Grand Slam fără ca Simona Halep să fie unul dintre primii patru capi de serie. Să tot fie niște ani. Probabil însă că tovarășa Sasnovich știe foarte bine când se întâmpla asta, doar era pe la liceu și se uita la meciurile din WTA ca la serialele de pe Netflix, cu speranța că vreodată va ajunge să joace și ea în ele.

Embed from Getty Images

Apropo de seriale, să știți că Cernobîl mi-a schimbat complet optica despre Belarus. Până la serialul celor de la HBO, priveam țara asta, în ignoranța mea, ca pe o chestie mare și prăfuită din care vine una dintre puținele naționale pe care le mai batem și noi la fotbal. Acum, de când cu Ulana Khomyuk (știu, e personaj inventat, dar ignorați acest detaliu, că am o poantă bună), am înțeles două lucruri. În primul rând, dacă nu erau fizicienii din Minsk, astăzi scriam cronicile mult mai repede, pentru că aveam 6 mâini. În al doilea rând, dacă părinții jucătoarelor de tenis din Belarus n-au luat pastile cu iod, e posibil ca orice meci cu un jucător din țara asta să se transforme în misiune imposibilă: cine stă să analizeze câți plămâni le lucrează în cutiile toracice sau cât oxigen poate căra sângele care circulă prin arterele cât furtunul de la mașina de spălat?

Embed from Getty Images

Bine, nici Simona nu poate fi exclusă din grupul celor care au pleurele cât salteaua și aleargă până le sar roțile de la trotinetă, dar fata a crescut la malul mării, unde a halit aerosoli, deci e explicabil și logic.

La tenis, lucrurile au părut destul de clare până spre finalul setului întâi. Deși știu foarte bine din experiență că la Simona nu prea contează cum începe primul set al primului meci, ci cât de mult o enervează adversara, ne-am relaxat când am văzut că a noastră s-a așezat rapid la umbra unui break, lucru excelent pe arșița asta. De acolo, cu distanța de două game-uri între dinți, Simona a pedalat liniștită până la final de set, adversara oferindu-i doar două-trei momente de spaimă pe care a noastră le-a driblat cu grație.

Embed from Getty Images

Ca de obicei, însă, se întâmplă rar ca un meci al Simonei să curgă liniștit la vale, fără ca meandrele să nu-și primească rolul din film. În cazul meciului de azi, fenta a venit din partea gleznei stângi a Simonei, care și-a adus aminte că are personalitate proprie și a tras căruța invers la o fandare spre minge. O fandare de altfel complet atipică pentru Simona, care-i specie zguromatică și alunecă de obicei spre minge. Ne-a cam cloncănit motorul când am văzut că, în pauza dintre seturi, glezna Simonei e bandajată serios de unul dintre medicii turneului. Mai mult, ni s-a spart baia de ulei și-a trosnit direcția când Sasnovich s-a dus țeavă la 5-2 în setul al doilea, când meciul ne oferea un tablou destul de bacovian la nivel de optimism.

Embed from Getty Images Embed from Getty Images

Și atunci, fraților, s-a întâmplat ceva. Probabil că rotița aia care-i pornește Simonei simțurile geometrice. Probabil că butonul ăla de care uită mereu pedanții care-o acuză de slăbiciuni la nivel mental. Probabil că a intrat la a doua cheie. Nu avem de unde să știm. Ce știm, însă, e că plecasem să iau o sticlă de apă rece din frigider pentru a mi-o turna pe cap să mă răcoresc în eventualitatea unui decisiv la fel de dezechilibrat, iar când am revenit eram la două puncte de 5-5. De acolo, Simona n-a făcut decât să se folosească de inerție și de gravitația corpurilor din jur, cum fac ăia de la NASA ca să trimită sondele-n mijlocul nescunoscutului. Și setul al doilea s-a terminat cu un 7-5 din care probabil că Sasnovich n-a înțeles mai mult decât noi. Mai ales că a avut ocazia de a mângâia victoria, dar la final a rămas cu senzația aia pe care o ai la 5 zile după salariu, când te prinzi că încă nu te-ai apucat să-ți plătești creditele și ai rămas deja pe bec după ce ai trecut o singură dată pe la supermarket cu gândul să cumperi grisine.

Dacă mă întrebați pe mine, prefer însă un meci al Simonei în care murim încet pe la mijloc, dar spre final râdem larg. Că de penalty-uri în setul decisiv ne-am cam săturat.

Embed from Getty Images

Mihaela Buzărnescu – Jessica Pegula: 6-4, 6-4

După accidentarea de acum aproape un an, am învățat să mă uit la meciurile Mihaelei cu un singur ochi și gata să mă feresc de orice proiectil neașteptat care vine spre mine: chit că-i o înfrângere cu vreun loc 180 mondial, o victorie muncită (cam rară în ultima perioadă) sau o victorie blitz, fără menajamente și dureri de pipotă (cam inexistente în ultima perioadă). Ideea e că habar n-ai la ce să te aștepți, pentru că pe teren poate intra atât Miki dinainte de glezna sucită, cât și Miki de după, cazuri în care pacienta se comportă atât de diferit, încât ai jura că-i vorba de altă persoană.

Embed from Getty Images

În meciul cu madam Pegula, Buzz a început cam moale, cu serviciul crăcănat. Americanca a făcut două break-uri, a ajuns la 3-2 și părea că are gaz în butelie să ducă setul până-n fundul abatorului. Doar că, după schimbul de terenuri, Mihaela s-a întors în versiunea mitralieră post-apocaliptică, varianta aia în care a noastră nu lasă să-i scape niciun iepure din lunetă, chiar dacă ea ieșise din casă la o plimbare relaxată la marginea pădurii.

Așa că Miki a adunat rapid în rucsac 8 din următoarele 9 game-uri, performanță care pentru Buzărnescu în varianta 2019 reprezintă nu o gură de oxigen, ci o cisternă cu aer de munte într-un peisaj industrial cenușiu.

Embed from Getty Images

Așa a ajuns Buzz la 6-4 și 4-0, moment în care mi-am luat inima-n dinți și am scris pe Facebook că vom avea duel românesc în turul al doilea, ceea ce înseamnă că cel puțin până vineri le vom putea călca ălora iarba fără să ne amendeze. Asta pentru că degetele lungi și cârne ale englezilor au decis ca Miki și Simona să joace în turul al doilea dacă sar peste primele șanțuri.

Doar că fix în momentul ăla, Mihaela a trecut iar motorul pe ralanti, oferindu-i Jessicăi un voucher pentru o spectaculoasă revenire în meci. De la 4-0 s-a făcut rapid 4-4, iar în albul general al echipamentelor am început s-o recunoaștem pe Miki după gesturi. Nu suntem la curent cu desfășurarea verbală a ostilităților, pentru că microfoanele ambientale n-au suprins nicio sărbătoare religioasă alunecând razant cu gazonul englezesc, însă suntem convinși că glosarul de termeni al Mihaelei nu are probleme în a face față oricăror provocări. De exemplu, probabil că rima împerecheată cu Pegula a funcționat perfect ieri.

Embed from Getty Images

Totul s-a terminat cu bine, însă. Mihaela a prins iar coșul de toartă și a aruncat-o rapid pe Jessica în decor, lăsându-ne să ne bucurăm de calificare și de un meci româno-român în turul al doilea. Partidă în care, indiferent de ce se va întâmpla, la final n-avem cum să spunem că Dumnezeu n-a fost român.

Marius Copil – Guido Pella: 6-7, 7-5, 3-6, 4-6

Deja ne-am obișnuit: când vine vorba de statisticile finale ale turneelor, îi avem vârfuri de lance pe Simona – la capitolul kilometri parcurși și puncte câștigate la retur – și pe Marius – la capitolul bastârci.

Și pentru că serviciul reprezintă armele 1, 2, 3, 4, 5 și tot așa până la 890 ale lui Marius, ne așteptăm ca atunci când vorbim de o suprafață foarte rapidă, așa cum e firicelul de iarbă de la Wimbledon, al nostru să se transforme în tanc care-și câștigă punctele rapid și fără dureri pe propriul buzdugan și care adună apoi cât și cum poate la retur pentru a ieși la final cu osul între dinți.

Iar Marius a livrat și astăzi ce așteptam de la el. I-a trotilat lui Pella 19 ași și a dublat asta cu 64 de lovituri câștigătoare. Mai mult, în primul set a fost la un deget să ia spuma de pe lapte, dar al nostru a dat-o-n mingicării și scurte neinspirate fix când stătea setul să-i sară-n buzunar. Așa că setul a fost luat de argentinian. Dar Marius a revenit în setul al doilea, când a trecut peste un prim break și și l-a călărit pe Guido până a luat Pella de pe el.

Ciudat e că nu poți pune degetul pe motivul exact și foarte clar pentru care Marius a luat bătaie azi. Poate că a exagerat cu neforțatele (59 de bucăți), clasica lui bubă, însă chiar și așa a ieșit mai bine pe matematică din moment ce la winnere i-a rupt capacul adversarului. Poate că un serviciu secund mai eficient ar fi fost bun la scorul omului. Sau poate că urcările la fileu ar fi putut fi uneori mai inspirate, chit că i-au ieșit câteva mișcări pe serviciu-voleu de ne-am cam lins pe degete. Cert e că, deși nu a dezămăgit și deși a făcut puncte spectaculoase, implicit în defensivă, Marius a luat bătăiță și e nevoit să se concentreze pe proba de dublu fără să aibă nevoie de mai mult de o rachetă ca să-și facă tot turneul la simplu. Just Marius things, cum ar zice gazdele turneului.

Cori Gauff – Venus Williams: 6-4, 6-4

S-a vorbit atât de mult despre meciul ăsta, încât la un moment dat a părut că au organizat ăștia tot turneul special pentru ca bunica Venus să joace simbolic un meci cu nepoțica Cori (sau Coco, așa cum o strigă maică-sa la ciorbă) înainte să se retragă din tenis și să se apuce de croșetat prin Insulele Cayman, acolo unde nu mai contează numărul așilor decât la partidele de bridge.

Embed from Getty Images

Bineînțeles că există și o explicație pentru tot fuzz-ul ăsta. Cori Gauff e o tipă de 15 ani și-un pic care de vreo doi ani îndoaie junioarele de vârsta ei pe genunchi, iar Venus e idolul copilăriei sale. Sau, mă rog, unul dintre idolii copilăriei sale, că dacă ai 15 ani ți-a sărit în ochi mai degrabă Serena decât Venus. În plus, Cori cară în spate toate speranțele americanilor. Care după ce-au simțit că Serena se apropie la rândul său de ieșire, de-abia așteptau un nou cârlig de care să agațe remorca cu tenis.

Știți, de exemplu, că Gauff nu a avut clasamentul necesar ca să se înscrie în calificările de la Wimbledon? I-au dat ăștia un wildcard, fata a aflat când era la shopping, a zis “Thank you, Thuamne-ajută, God save the Queen”, a dat un test la fizică și apoi le-a călărit pe toate aspirantele la tabloul principal până a ajuns să dea nas în nas cu Venus. Faină povestea, dar nu vă pierdeți concentrarea: compania care-o impresariază e Team 8, adică business-ul cu care se va ocupa Federer după ce își va atârna bentița-n cuier. Deci nu-i apărută de nicăieri pe tarlaua dobrogeană, că doar nu dau ăia de la Wimbledon wildcard-uri oricărei puștioaice care seamănă la manichiură cu Serena.

Embed from Getty Images

Deci domnișoara Gauff e de-acolo, din peisajul corect. Chit că în tenisul fetelor am avut doar în ultimul an vreo 15 “viitoare dominatoare a clasamentului WTA pe foarte mulți ani de acum înainte”, e foarte posibil ca fata asta să aibă ceva zeamă de topor în plus. Pe lângă faptul că e enervant de tânără și că probabil va trăi mai mult decât o vom face oricare dintre noi, pe lângă faptul că e doar la al treilea meci în circuitul WTA și deja și-a tras în CV victorie cu unul dintre balaurii Williams (e adevărat, în versiunea cu dinții mai puțin ascuțiți), pe lângă faptul că e cea mai tânără câștigătoare a unui meci de Slam după Jennifer Capriati acum patru glaciațiuni, Gauff chiar este versiunea mini a lui Venus. Ține capul împins între umeri, pășește pe teren de parcă plutește peste iarbă, la 15 ani e mai dezvoltată fizic decât sunt eu la 35 și, în plus față de oricare dintre surorile Williams, are viteză, nene. Sare din colț în colț de parcă-i ghepard încrucișat cu un titirez. E adevărat că n-are încă puterea dosului de palmă al Serenei, dar de servit a servit excelent și probabil că e doar o chestiune de timp până când dreptele destul de centrate în meciul cu Venus se vor transforma în ștachii.

Bineînțeles, tot o chestiune de timp va fi până când o va alerga pe una de-a noastră prin vreo finală și vom începe să o iubim ca pe freza de stomatolog. Stai să vezi.

Embed from Getty Images

Yulia Putintseva – Naomi Osaka: 7-6, 6-2

Gata, e oficial. Dacă la Roland Garros ne așteptam să o vedem pe Osaka chinuindu-se ca o șopârlă în plastilină, sezonul de iarbă ne-a adus confirmarea că și Naomi are antidot. Și, așa cum s-a întâmplat de obicei în istoria umanității, antidotul vine de unde și când nu te-aștepți.

Embed from Getty Images

Putintseva, frate. Locul 39 mondial. Fata are un singur turneul câștigat în viața ei (anul ăsta la Nurnberg, pe zgură), dar în doar trei săptămâni a adunat deja două victorii pe iarbă împotriva lui Naomi: la Birmingham și la Wimbledon. Și nu doar c-a bătut-o, dar a făcut-o clar, lejer, la diferență sesizabilă chiar și dacă nu te pricepi la tenis: 6-2, 6-3 acum două săptămâni, 7-6, 6-2 azi. În fine, tot clar și lejer a luat dup-aia bătaie de la Goerges la Birmingham și probabil că la fel de relaxat va fi eliminată de d-alde Kenin sau Wozniacki și de la Wimbledon.

Embed from Getty Images

Până una-alta, amănâm până la sezonul de hard răspunsul la întrebarea care frige buzele tuturor: “Băi Meștere, Osaka asta e pe bune sau a prins și ea două Slam-uri, și-a negociat contractul de echipament și a devenit a doua Nănașă?”. Ce știm e că azi, la conferința de presă de după eliminarea asta, a fost pe punctul de a plânge în fața jurnaliștilor, scuzându-se că trebuie să întrerupă întrebările pentru că-i foarte afectată de înfrângere. Măcar la capitolul ăsta e clar că Naomi nu seamănă cu Ostapenko, care zici că-i păun în dans indiferent dacă o bate pe Simona în finala de la Roland-Garros sau dacă pierde din nou în primul tur al unui slam, cum a făcut-o azi cu Su-Wei Hsieh. Vă dați seama în ce lume trăim dacă am ajuns să dăm știrile cu înfrângerile Jelenei la “și altele”?

Thomas Fabbiano – Stefanos Tsitsipas: 6-4, 3-6, 6-4, 6-7, 6-3

Rezultatul ăsta ar trebui să ne surprindă, mai ales că Tsitsi l-a șifonat rău până acum pe Fabbiano pe unde l-a prins. Și l-a prins înainte ca grecul să explodeze anul ăsta la Australian Open, adică anterior erei moderne în care Tsitsipas a început să primească bon de ordine la audiențele la Sfânta Treime. Anul trecut la Wimbledon, de exemplu, cei doi s-au tras de cozi în turul al treilea, iar Tsitsi i-a lăsat italianului fix 7 game-uri în trei seturi.

Embed from Getty Images

În plus, Fabbiano nu e vreo sperietoare pentru nimeni. Are 30 de ani și de-abia a prins locul 70 ca vârf al carierei, iar acum e undeva pe la marginea Top 100, înotând în gârle tulburi.

Doar că Tsitsipas a venit la turneul ăsta ușor debusolat. A explicat la conferința de după că nu simte jocul, e descentrat la retur, nu are ritm și că se aștepta la un meci în care să nu facă mare brânză Feta. Cu alte cuvinte, se simte absolut normal, doar că nu a câștigat, cum o face de obicei.

Embed from Getty Images

Jiri Vesely – Alexander Zverev: 4-6, 6-3, 6-2, 7-5

Ok, recunosc că nu-mi prea place Alex Zverev, așa că încerc să evit orice interviu, știre, poveste legată de el. Bravo lui că s-a făcut jucător de tenis, era păcat să dea în cap oamenilor pe stradă, dar stilul lui de joc și modul în care-și construiește povestea sunt lucruri care-s un pic cam pe altă orbită decât cele pe care le apreciez. Acestea fiind spuse, bravo Jiri, bravo Cehia, Doamne-ajută.

Corentin Moutet – Grigor Dimitrov: 2-6, 3-6, 7-6, 6-3, 6-1

Să vedeți fază, fraților: nu am apucat bine să ne obișnuim cu NextGen, că vine NextNextGen din spatele lui NextGen, încercând să facă ceea ce NextGen n-a prea făcut: să bată ExNextGen pe tabloul principal de pe la Grand Slam-uri.

Fiți cu ochii pe Corentin. 20 de ani, francez, stângaci, un tip care de obicei face prezența prin challenger-uri, dar care astăzi i-a vărsat borcanul cu gogonele în poală lui Dimitrov fix când omul se pregătea să pună aspirină și să videze capacul. De obicei, Moutet e zdrahon pe zgură (a ajuns în turul al treilea la Roland-Garros anul ăsta și i-a dat mersul lui Pella in the process), iar la Wimbledon (primul și singurul lui turneu pe iarbă de anul ăsta) a trecut de trei tururi de calificări înainte să ajungă să joace cu Dimitrov.

Embed from Getty Images

Care Dimitrov a avut 2-0 la seturi înainte să piardă tiebreak-ul setului 3, busola și echilibrul în același timp. Vestea bună pentru Moutet e că va bifa cea mai bună clasare din istoria sa în clasamentul ATP după Wimbledon-ul ăsta, indiferent ce se va întâmpla în turul următor, unde va juca șotron la creșă cu Auger-Aliassime, un alt tip care abia a scăpat de scutece. Pe de altă parte, vestea proastă pentru același Moutet că l-a bătut pe un Dimitrov al cărui singur scop în viață e să se țină strâns de margine ca să nu cadă în nas de pe tobogan. De alunecat alunecă în viteză (a ajuns pe la 50 ATP și n-are frâne), deci Grigore ar face bine să schimbe ceva în carieră. Nu de alta, dar din Baby Fed se transformă ușor-ușor în Ramolit Fed înainte ca însuși Fed să devină Ramolit Fed. Viața e plină de surprize.

Embed from Getty Images

Novak Djokovic – Philipp Kohlschreiber: 6-3, 7-6, 6-3

Nu vom insista asupra meciului ăstuia, mai ales că fanii lui Nole care citesc cronicile astea de-abia așteaptă motive noi ca să ne înjure că nu suntem alături de idolul lor în greaua încercare de a bate jucători de 36 de ani care știu germană, dar pe care nu-i cheamă Federer. Sinceri să fim, omului nu i-a fost ușor în meciul cu Kohlschreiber: neamțul a început fiecare dintre primele două seturi cu break, iar Nole a fost nevoit să-și întindă o idee fibra ca să ducă meciul la final în ceea ce pare o victorie lejeră dacă obișnuiești să te uiți doar la scor. Atât deocamdată, sunt convins că vom avea ocazia să vorbim despre Djokovic ceva mai spre finalul turneului, când va fi musai să-i analizăm jocul din simplul motiv că va juca singura partidă a zilei pe central.

Embed from Getty Images

De basculat marți la Wimbledon:

14:15 Dominic Thiem – Sam Querrey
16:30 Roger Federer – Lloyd Harris
17:30 Rafael Nadal – Yuichi Sugita

13:00 Monica Niculescu – Andrea Petkovic
15:00 Sorana Cîrstea – Amanda Anisimova
15:00 Garbine Muguruza – Beatriz Haddad-Maia
15:00 Angelique Kerber – Tatjana Maria
16:15 Ana Bogdan – Johanna Konta
16:15 Gabriela Ruse – Julia Goerges
16:15 Maria Sharapova – Pauline Parmentier
18:15 Serena Williams – Giulia Gatto-Monticone
20:00 Kiki Bertens – Mandy Minella