Colegi de tenis, sper că v-ați înzdrăvenit după meciurile de ieri. De fapt, vorbesc tâmpenii, ce meciuri, că n-a fost decât unul. MECIUL. Simona Halep ne-a scos din amorțeală și ne-a băgat degetele în priză. Când câștigă asta mică, parcă și cronicile ies mai frumoase, probabil ați remarcat. Oare sunteți voi mai puțin pretențioși sau devenim noi niște genii veritabile, pentru ale căror texte DEMENȚIALE sunteți dispuși, dintr-odată, să plătiți? Hmmm, hai că vedeți voi din 2020. Sau să fie 2021? Lăsați, nu vă faceți griji, că și dacă ne plătiți în like-uri, și dacă ne plătiți în tone de aur, tot texte pe care ți-e jenă să le trimiți pe grupul de Whatsapp al familiei vă dăm.
Cât despre Wimbledon și restul Grand Slam-urilor, avem teoria noastră de care ținem cu măselele: românii vor face rezultate remarcabile la nivel înalt atâta vreme cât noi vom scrie despre ei. Simplu, nu? În schimb, când Meșter se va muta în Noua Zeelandă, Hângănuț la CNN, iar eu înapoi la Buzău, tenisul românesc se va surpa precum respectul românilor pentru Ilie Năstase. De noi trei depinde totul, prieteni! Sigur, cronicile astea vor fi înlocuite de altele – tot amuzante, dar neintenționat-amuzante, pentru că vor fi scrise de jurnaliști care au terminat Cibernetica la Băicoi, iar prima oară când au pus mâna pe rachetă, s-a auzit ”Aveți cumva paletă de-asta și pe roșu?”.
Embed from Getty Images
Hai, n-am vrut să vă deprimăm, ci doar să vă atragem atenția că unele site-uri sunt de neînlocuit. Nu e ca la mașini, când dacă vrei să-ți schimbi Cayenne-ul, ai mereu varianta Macan-ului. România este țara unde totul este supus trocului, mai puțin dreptul de a face mișto și cel de a sparge semințe pe băncuța preferată. Ăștia suntem, deci trebuie să ne întrebăm dacă vrem să ne schimbăm. Măcar un pic. Știți vorba aia – în lume, nimic nu se pierde, totul se transformă în prilej de caterincă.
Și apropo de caterincă (sună urât termenul, hai să-l înlocuim cu ”glumă
groasă”, că sună mai deștept), avem niște meciuri de povestit. Niște meciuri
pentru care am lipsit azi de la birou ca să nu o faceți voi. #PentruVoiBă, deci.
Aceste cronici îți sunt oferite de:
Novak Djokovic – Davin Goffin: 6-4, 6-0, 6-2
Fiecare cu tabieturile sale atunci când joacă X sau Y. La mine, când începe meciul lui Nole, e super simplă treaba. Mă fac comod, mă așez în fața televizorului, îl pornesc, iar apoi mă uit vreme de două ore pe Diva. La final, mă uit să văd cu cât a bătut jucătorul preferat al celor 3 colegi de birou pe care nu i-am mai salutat din 2014. Viața revine la normal ulterior. Așa e normal.
V-ați prins, glumesc. Djokovic este printre cei mai mari campioni din câți
a văzut tenisul, iar faptul că-l iau eu la mișto (din invidie, clar!) nu va
schimba lucrurile în niciun fel. Sunt nevoit să mă uit la meciurile lui când
ajunge departe în turneu, asta da. Deși, de obicei, Mircea a avut grijă să
nu-mi pice Nole la tragerea la sorți – eu și Mircea suntem good cop, bad cop, în ceea ce-l privește pe Djoko. Adică eu mă
prefac că-l respect, el se preface că nu e ok, iar apoi mergem în Otopeni să
jucăm tenis mai prost decât o făcea Nole la 4 ani. Tabieturi, cum vă spuneam.
Embed from Getty Images
Sincer, mă așteptam ca Goffin să-l chinuie pe sârb astăzi. L-a chinuit, în sensul că s-a prezentat la meci. Dar mai mult de atât nu s-a putut. În primul set s-a mers cap la cap, ca-ntr-o cursă cu șoricei flămânzi, însă pe final unul dintre șoricei și-a amintit că-i ditai nutria. Și a acționat ca atare.
Despre setul doi nu aș vrea să vorbesc, pentru că e ca și când ai vorbi despre transferul lui Ianis la Barcelona: practic, n-a existat nicio clipă. După ce încasezi un 6-0 (vă spun din experiența mea bogată), e destul de greu să te cauți, darmite să te regăsești. Iar dacă de partea cealaltă a fileului mai e și singurul băiat care-l face pe Rafa să aibă vise urâte (chiar coșmaruri, cu înfrângeri la Paris și premii egale în tenis), vă dați seama. Să fim serioși: Goff a avut azi cam aceleași șanse pe care le-ar fi avut si Gauff.
Embed from Getty Images
Totuși, Djokovic purtat un tricou cu tiv negru, Deci, dacă-l descalifică organizatorii, poate Goffin are ce sărbători. Șanse mici însă, așa am citit. Deci, cu Justin T. În căști și Justin G. în echipă, Novak merge în semifinală. Acolo unde va juca tenis cu un alt jucător bun, dar chiar nu contează cu cine.
Roger Federer – Kei Nishikori: 4-6, 6-1, 6-4, 6-4
Se mai întâmplă, că e și el om – Federer a început meciul cu frâna de mână trasă, EGR-ul scos la uscat și fără lichid de parbriz. Nu pleci așa la drum lung, chiar dacă te cheamă Rogerică și ai ca hobby-uri recordurile și făcutul de gemeni. Nikushoru’ nu știa nici el ce se petrece în acele prime trei game-uri ale partidei. Era ca și când Uniqlo s-ar fi pogorât din zgârie-nori și i-ar fi triplat contractul, ca să se apropie un pic de Maestru. Apropo de echipament, cei doi tineri de 30 și ceva de ani erau atât de asemănători, încât până și Ducesa de Cornwall, fană a Johannei Konta în timpul liber, a avut probleme în a-i recunoaște.
Nocorc cu backhand-ul ăla al lui Fed, mai bun ca mujdeiul și mai arătos ca jambonul, că altfel nu mai știam la ce să aplaudăm.
Însă Rolexul nu merge de multe ori la ceasornicar, știți bine; iar în setul al doilea, iarba londoneză a primit ce știa că i se cuvine: un Federer plin de tenis și de curaj. Așa, tataie! Că de-aia plătim (cu ceva dificultăți, ce-i drept) abonament la Eurosport Player – să vedem voleuri cu vârful de rachetă și ași din al doilea serviciu. Altfel, am fi rămas pe Antena 1, să vedem Marimar în reluare, că și la producția aia s-a muncit. Fed s-a distanțat la 3-0 mai repede decât se distanțează Comisia Europeană de Grapinozaur, iar tenisul s-a întors acasă pentru 1-1 la seturi. Bine, și la Kei e tot acasă, dar e acel ”acasă” ușor stingher de la ai tăi din bătătură. Cu Federer, tenisul se simte ca-ntr-o sâmbătă lejeră, fără griji, cu cafea și internet.
Embed from Getty Images
Pentru orice fedtard, match-up-ul cu Kei e unul decent, favorabil. Bei un cico, dai o bârfă și te uiți la meci. Numai că, de data asta, samuraiul pitic venea după o victorie la Fed în cel mai recent meci al lor. Oamenii stresați își amintesc: acel 7-6, 6-3 de anul trecut, de la Londra. În grupe, la Turneul Campionilor, de obicei Federer are tot atâta milă cu adversarii precum Attila Hunul. Ei bine, Nishi l-a bătut atunci în două seturi. Problematic, ne gândeam.
Nu și de data asta. Federer a luat hățurile, și le-a înfășurat în jurul
încheieturilor și a dat și de pe stânga, și de pe dreapta. Până când Nishikori
a realizat ceea ce Mirka și Tony știau de prin setul doi: dacă nu ești stângaci
sau sârb, șansele să izbutești calificarea în fața băiatului lor sunt mai mici
ca o porție de vită pe Valea Doftanei. Oare 100 de victorii la Wimbledon
înseamnă mult, puțin sau pasabil? Că am lipsit la lecția de ”Dat cu părerea pe
recordurile demente ale legendelor”.
Embed from Getty Images
Vasăzică, așa cum autorul va arăta și în cele ce urmează, avem Fedalul nostru mult-așteptat, mult-iubit, mult-apreciat. Și mult o să ne mai stresăm până vineri după-amiază. Eu încep de pe acum, așa că țin lângă mine un Chardonnay, niște beri și două pastiluțe a căror denumire începe cu x și se termină cu x. Nu le iau pe toate odată – nu, nu. Doar dacă se ajunge în setul 5 și Federer începe să se certe cu arbitrul. Oh, Ceruri, ajută-i pe băieți să câștige cine trebuie.
Rafa Nadal – Sam Querrey: 7-5, 6-2, 6-2
Cum spuneam, salivăm la Fedal și ne trăim viețile. Punem mâna pe rachetă și ne facem exercițiile. Dacă toate zilele ar fi așa, am fi mai fericiți. Tenis, Fedal și ocazionala pizză în sudul Italiei, ca să trăim mult și bine. Oh, dar zilele nu ni se scurg toate în felul ăsta, deci tocmai de aceea, dragi prieteni, e bine să ne bucurăm înzecit atunci când vreunul dintre Cei Trei Piloni menționați mai sus se ivește. În ceea ce mă privește, am bifat tenisul, am primit Fedalul, iar în Napoli n-am fost încă niciodată. Două din trei.
Embed from Getty Images
Rafa, în schimb, a fost cam peste tot. Și cam peste tot a câștigat – mai puțin la O2, la final de an, acolo unde ba Roger, ba Nole, ba Dimitrov (da, nici el nu știe cum) au ridicat trofeul ăla deasupra scăfârliei. Însă în Grand Slamuri, dacă nu cumva uleiul din genunchi era pe ducă, Rafael a performat al naibii de bine mereu, ca un Porschuleț pe pistă.
Cu Querrey, un american isteț care are un serviciu despre care se spune că a scăzut prețurile de la peluză pe toate terenurile unde a jucat, Nadal nu a avut nicio problemă. Iarba-i place lui Sam, dar problema este că și lui Nadal îi place. Iar când lui Nadal îi place ceva, apăi nu se lasă până nu controlează acel ceva la perfecție. De-aici deducem că engleza, franceza sau orice altă limbă de circulație internațională îi cam displac omului nostru din Manacor.
Embed from Getty Images
Deci, ca să n-o mai lungim, avem o semifinală de vis. Acum poate înțelegeți și voi de ce și-a adus aminte Nadal, la începutul turneului, că nu-i convine sistemul ăsta al englezilor de a face tabloul la Wimbledon. Păi, să fii pe locul 2 ATP, dar să fii cap de serie numărul trei nu prea e combinație. Cum era acuma să joace Rafa cu RBA? Era bine, no? Hai că vedem, no?.
Roberto Bautista-Agut – Guido Pella: 7-5, 6-4, 3-6, 6-3
În meciul supranumit ”Cineva trebuie să joace și cu Nole în semifinală”,
Guido și Roberto au pufăit și au pushuit până când s-a plictisit și iarba. Mă
rog, nu chiar, contextul a fost favorabil unor puncte de toată frumusețea, de
ce să fim hateri? Însă dacă e să vorbim de plictiseală la modul general, unii
chiar pun RBA-ul în iarbă, nene, de-ți vine să tragi un pui de somn și să te
întrebi cum ar fi fost sferturile astea cu Brown sau Kyrgios în ele. Răspuns:
mai bune.
Robbe s-a mișcat mai bine (și mai mult) în primele două seturi, a răspuns
la slice cu slice și la urlet cu as. Însă Guido, un prieten al defunctului
turneu de la București, a revenit rapid în meci (ca Remus Cernea în România) și
a cerut să i se aducă setul trei pe tavă. Zis și făcut – mintea și membrele
l-au ascultat numaidecât și au livrat disciplinat singurul break care s-a ivit:
cel care a făcut 2-0, în debutul setului trei.
Embed from Getty Images
N-a fost suficient pentru Guido, care s-a găsit împins cu fundul spre spectatorii bogați din primele rânduri. În rest, ce să zic? Mă bucur pentru Bautista-Agut, chiar dacă nu-s un fan al jocului său. Adică mă pot bucura și de o bere din aia cu ceva lămâie dacă nu am altceva în frigider, dar asta nu înseamnă că o consum în mod activ sau că sfătuiesc pe cineva să dea bani pe așa ceva. La fel și cu RBA.
Va juca prima lui semifinală la o oră la care nu va fi nimic mai interesant, iar cum noi n-avem viață și ne uităm la tot, îl vom bifa și pe el. Preconizăm un meci foarte strâns, cu minimum 1 game per set câștigat de spaniol. Cam așa, nu?
Embed from Getty Images
A fost o zi bună și azi, la fel cum sunt toate în care nu facem altceva decât să ne uităm la tenis și să mustăcim cu degetele pe tastatură. So, ajunși la finalul cronicii, nu-mi rămâne decît să recapitulez un pic: avem Halep în semi, avem Djoko în semi, avem Fed și Rafa în semi. Suntem niște norocoși, iar voi pe lângă noi. Sau vice-versa, nu sunt sigur. Ideea e că doi ziariști, un copywriter și-un brand mișto scriu despre sport, iar lumea citește.
Mulțumiri și haideți la terenuri, oameni buni!
De basculat joi la Wimbledon:
Feminin, semifinale
15:00 S. Halep – E. Svitolina
16:15 S. Williams – B. Strycova
Dublu mixt, sferturi
18:20 Olaru/Skugor – Lindstedt/Ostapenko
Codruț este fan declarat al lui Federer, dar îi iubește pe ascuns pe toți jucătorii de tenis, mai ales pe cei care joacă în WTA. Se pricepe la fotbal, inginerie atomică și cherestea. Atunci când nu urmărește competițiile sportive, face abdomene, gătește și bea bere. De cele mai multe ori în același timp.
