Da, așa e: cu toții am văzut meciul, toți am sărit prin casă de-au căzut candelabrele din tavan cum au căzut bursele pe Wall Street în Marțea Neagră. Dar câți dintre noi știu că merituosul zilei e Mircea, care m-a luat astă-vară de pe Facebook, mi-a deschis un word pe laptop și mi-a zis bătrânește, cu glas de înțelept crescut la fără frecvență: „Copile, tu ia litere din alfabet, pune-le aici așa cum spune tradiția de la Decebal încoace și ia tenisul la ștangă numai pe victoriile Simonei și pe Fedal-uri. Bilanț? Două Grand Slam-uri cu procentaj de 100% pe cele cinci zile în care am scris eu și a jucat Halep, iar mâine al doilea Fedal din două posibile. Coincidență? N-are cum.
Sigur, succesul m-a învățat să scriu cronicile nu despre mine, ci despre victoriile Simonei, chestie pentru care în curând îmi voi obține și o meritată diplomă masterală. Fraților, fata noastră și-a luat în arendă toată arătura de la Wimbledon, a plantat timp de două săptămâni nervi, sudoare, izbituri în picioare, drepte-ntoarse și răsucite, topoare în lung de linie și backhand-uri în cross, iar sâmbătă culege finală. Mai mâncăm două zile din cutii, însă de luni sperăm că ne punem porumbul fiert pe o tăviță aurie. Oricum ar fi, e momentul să facem ordine prin dulapuri: ceva metale vin oricum.
Aceste cronici îți sunt oferite de:
Simona Halep – Elina Svitolina: 6-1, 6-3
Vă puteți imagina ce șopârle rod acum în inima haterilor? Grea viață trebuie să fie aia în care curge prosecco-ul victoriei la robinet și tu bați la clape pe Facebook, îndemnând la calm și rațiune când toată lumea își face poză pe gazon și cosește de zor prin curte.
Embed from Getty Images
După ce două săptămâni am trăit numai pe terenuri de tenis cu iarbă, am ajuns specialiști în grădinărit. După ce din politică am învățat diferența dintre buruiană și morcov, din tenis am învățat acum faptul că, în final, între zgură și iarbă e diferență doar dacă vrei să fie o diferență. Simona ne-a arătat că putem semăna pe zgură și culege pe iarbă și invers. Totul e să simți perfect momentul în care bagi sămânța-n țărână.
Embed from Getty Images
Și nu suntem noi ăia care să lansăm acuze cum că Simonei i-ar plăcea iarba, dar știm sigur că Svitolina o urăște. Pe iarbă, nu pe Simona. După ziua asta Gaël va dormi cinci săptămâni pe lada frigorifică din beci îi propune Elinei o ieșire cu cortul la iarbă verde. În viitorul apropiat, Partidul Verzilor nu mai are de ce să îi ceară Svitolinei votul și nici nu o mai poți convinge pe fată că e bine să ai spațiu verde printre blocuri. Așa se rup oamenii altfel bine intenționați de plămânii planetei: într-o anume joi după-amiază ți se ia de la atâta natură când Simona descarcă la intrarea în finală winnere, pumni strânși și răcnete de dac cu școli înalte în domeniul tenisului.
Embed from Getty Images
Atât doar că eroismul ăsta nu s-a prea mirosit în primele 20 de minute ale meciului, când părea că autostrada spre finală e construită de țeparii de la Bechtel. S-au așezat greu bolovanii primelor două game-uri, care au durat cât meciurile Simonei din ultimele trei tururi, s-a stat mult pe șantierul începutului de semifinală, iar fetele se întrebau peste fileu ce-i de făcut în intersecție ca să prindă aderență. Însă, dacă vorbim strict din punct de vedere istoric, nu stăm noi după vecinii ucraineni. Ne plac dansurile lor, le-am dat două finale la Roma când au venit să ne colinde în mijlocul verii, dar nu le deschidem ușa dulapului în care ținem finalele alea bune, de Grand Slam. Iar Svitolina a rămas cu covrigul înfipt în brațul drept și cu falsa satisfacție de a fi vizitat Londra în fiecare colțișor al terenului doar pentru că a fost pusă să alerge bezmetică după mingile Simonei.
Totuși, să nu uităm cine suntem, de ce suntem cine suntem și de unde venim. Deși s-a făcut 2-0 pentru Simona, game-ul al treilea al primului set a adus break la 0 pentru Svitolina, așa că începeam să ne simțim exact ca atunci când îți aduce poștașul un balot de scrisori de la ANAF fix în ziua în care afli că ai câștigat 50 de lei la Loto. A tremurat carnea pe noi ca motorul de tractor și ne număram deja supărările. Doar că tenisul dezamăgirile din tenis nu-s ca alea din politică, pentru că aici o avem premier, președinte și regină pe Simona Halep, iar programul de guvernare promite trasee turistice în lung de linie și victorii istorice cu vrășmașii legendari: pesimismul, frica și ideile din categoria „Da’ era clar că doar atât se poate”.
Embed from Getty Images
Așa că, fix pe când s-au făcut trei sferturi de oră de la primul șuierat al arbitrului, Simo aduna deja recolta de vară: 6-1 și boabe de grâu cât pumnul. A trebuit să ne ciupim de ceafă ca să ne aducem aminte că vorbim de semifinala de la Wimbledon, nu de un demonstrativ jucat la plesneală la Stejarii. Singurul punct comun ar fi fost, oricum, prezența lui Monfils la marginea terenului.
Doar că Svitolina e, totuși, în clasa de olimpici și stă în primele bănci deja de ceva ani. Iar când în tenis te prinzi că e imposibil să joci mai rău și-ți este clar că orice ai făcut nu e bine, învârți de două ori creionul în ascuțitoare și începi pe altă foaie. Inclusiv CTP ar da sfatul ăsta. Doar că nu prea merge cu desene timide cu mină HB când în banca alăturată pictează Rembrandt. Cu sânge.
Embed from Getty Images
După un set întâi cu 16 lovituri direct câștigătoare și cu o Svitolina plimbată pe teren cum e plimbat contribuabilul între ghișee la Fisc, Elina a prins niște zeamă sub roți și a strunit calul. Problema e că Simona în versiune ierbivoră nu împarte prăjitura decât în momentele în care se ajunge la marginile întărite, așa că Svitolina a făcut cunoștință cu specia Simonus Halepus de Grand Slamus: da, a luat Elina în sfârșit trei game-uri pe propriul serviciu, doar că Simona a dat masa peste cap la 3-3, și-a luat furculița, șervețelele, a urlat a trosneală și a lăsat-o pe Elina să constate că iarba nu-i ca vara.
Cum ne-am promis că nu vom scrie niciodată cronici mai lungi decât meciul, va trebui să întrerupem brusc transmisiunea de la Londra, pentru că Simona s-a supărat rău și i-a luat jucăriile Svitolinei fix când a lor încerca să-și curețe cărarea de bălării și să refacă stocul de energizant. Știți, nouă ne place când Simona se stoarce până la ultima picătură de zeamă în meciuri-maraton, dar cel mai mult ne place când de la 3-3 ajunge la 6-3 între două bătăi ale inimii. Dacă toate meciurile ei s-ar juca așa, ar câștiga turneele fără să-și schimbe șosetele.
Embed from Getty Images
E rost de finală, deci. Finală cum nu a mai văzut neamul de la istorica și prea puțin discutata inaugurare a complexului All England Lawn Tennis and Croquet Club de Burebista.
Evident, suntem frânți de bucurie și râdem cu toate fălcile lumii că sâmbătă nu trebuie să scriem iar cronică despre vreo finală jucată între Cineiastova și Whothehellova. Cronică pe care o citeați oricum doar pentru a vedea cum scoatem aur din gaz. Dar ne încălzim deja pentru toate întrebările la obiect care ne vor lovi frontal după ziua asta fabuloasă. De exemplu, parcă-i auzim pe mistreți: “Ce mare scofală mai e acum faptul că Simona joacă finala Wimbledon-ului în 2019, la mai bine de 100 ani de la apariția tenisului pe iarbă? Dacă era așa bună, nu câștiga Wimbledon-ul încă din 1963?”
Căutarea răspunsului ne va măcina în continuare și vom persevera în căutarea lui. Că altă treabă nu avem până sâmbătă, când România va frâna brusc din creșterea economică ca să se uite la televizor. Până atunci, însă, vedeți că Fedalul zboară la înălțimi mici zilele astea.
Embed from Getty Images
Serena Williams – Barbora Strýcová: 6-1, 6-2
Băi, ia gata cu debandada, toată lumea în pătuțuri și somn neîntors, că a venit mama Wimbledon-ului acasă. Dacă vedeți în pragul casei o rachetă parcă trecută prin mașina de carne și un contur în cretă, da, acolo a fost Barbora Strýcová, care la ora asta se află într-un loc mai bun. Adică orice loc în care de cealaltă parte a fileului nu se află Serena Williams, ajunsă la vârsta problematică la care uiți unde îți pui cheile, uiți dacă dimineață mai avea lapte în frigider și, din păcate pentru fetele din circuit, uiți și că ai în camera de trofee o altă cameră de trofee în care stau doar farfuriile de la Wimbledon. 7 titluri la simplu luate de la grădinari (plus încă 7 la dublu și dublu mixt), ca să aibă și copilașul ăla pe ce să învețe să numere fără să mai strice mama bani pe socotitori.
Embed from Getty Images
Până se ridică de pe jos Barbora, merită abordat un alt subiect: cum să ai 7 trofee la Wimbledon. 7 orice înseamnă enorm. 7 porții de cartofi te bagă la perfuzii, 7 mașini în garaj sunt certitudinea că îți petreci tot anul la Taxe și Impozite. 7 orice e enorm și nicio persoană pe care nu o cheamă Serena Williams nu prea are 7 bucăți din același produs. Serena are 7, însă, iar acum dă cu lasoul după numărul 8. Nu vă mai satură Ăl’ de sus, mai lăsați și la fetele din România, doamna Serena.
Revenind însă la locul crimei, Barb măcar nu a făcut azi insolație. Asta e frumos la tenis, în comparație cu fotbalul, de exemplu: când diferența e atât de mare încât trebuie să muți 10 metri trepiedul telescopului ca să le vezi pe ambele jucătoare, e foarte posibil ca extracția măselei slabe din meci să nu dureze mult. Te muți stânga-dreapta ca să servești și să primești, mai înfuleci o gustărică pe bancă în timp ce forțezi niște mine de om preocupat, timpul trece, leafa merge.
Embed from Getty Images
Ba chiar te asiguri și de vorbe blânde din partea cronicarilor, care nu se mai aruncă la a-ți critica o lovitură sau alta, pentru că nu e ca și cum un 6-1, 6-2 se alege din niște forehand-uri prea lungi și câteva „apariții neinspirate la fileu”. Altfel, la 33 de ani și o carieră întreagă în care a fost șurub atomic în proba de dublu, Barb a atins prima semifinală la simplu, într-un turneu de Grand Slam. Dar doar cât a atins-o, că de fript s-a fript de i-au dat lacrimile.
V-am zis că Serena joacă finala cu Simona? Va fi un meci frumos, elegant, dandy. Pariați toți banii pe faptul că la finalul meciului câștigați voi o cronică. Facem tot posibilul să se întâmple. Pulitzer scrie pe noi.
Embed from Getty Images
Olaru/Skugor – Ostapenko/Lindstedt: 7-6(6), 3-6, 5-7
Dacă vi s-a părut că ziua asta prea frumoasă ca să fie adevărată, aflați acum că au fost și români care au plătit prețul victoriei lui Halep. Pentru ca în ziua finalei să putem fi liniștiți cu faptul că nația noastră și universul sunt chit, eu am fost nevoit să-mi controlez sângerările de la nivelul ochilor în timp ce am văzut încă un meci al Jelenei Ostapenko, iar Raluca Olaru a trăit totul chiar mai dur, din teren, și a mai și fost trimisă acasă de nănașa Leana și de Robert Lindstedt la dublu mixt. Lindstedt e o veche cunoștință a noastră, un tip care ne arată că după o viață bună petrecută lângă un tovarăș român, vârsta nu te face mai înțelept. Așa cum nici titlul de la Roland-Garros nu a făcut-o jucătoare de tenis pe Ostapenko.
Așadar, există un motiv bun pentru care scrierea numelui lui Lindstedt nu ne e complet străină: în niște vremuri imemoriale în care avea mai puține fire albe, dar și gusturi mai bune în alegerea partenerilor de la dublu, Robert Lindstedt semăna teroare cu Horică al nostru în circuitul de dublu masculin. Medaliile de la juniori din palmaresul lui Robert au fost înlocuite cu 10 titluri de oameni serioși în perioada colaborării cu Horia, dar uite că nu toți țin morțiș să pună racheta în cui având pe fundal mesaje de felicitări de la români, așa că Lindstedt s-a prezentat la Wimbledon cu nănașa după el. Nu știu de ce credeți voi, dar noi retragem oficial tot ce-am fi zis de bine de Robi în potențialele cronici de pe vremea aia. Că pe-atunci nu ne pierdeam zilele și nopțile Slam-urilor scriind, ci încă ne bucuram de tenis așa cum vă bucurați și voi acum.
Embed from Getty Images
În rest, nănașa e fix cum o știm: ne chinuie mental de fiecare dată când intră pe un teren de tenis ca să joace în scârbă, dar cu mimica feței acoperită de un enervant zâmbet care ne spune pe românește „da, mă, eu sunt aia care v-a bătut-o pe-aia mică în finală la RG, iar acum am ajuns să mai câștig meciuri doar dacă mă ajută colegul de echipă la dublu”. Vești proaste, nănășico: azi ai bătut-o pe a noastră pentru simplul fapt că Lindstedt trimite bolovani din rachetă cu viteze la care, prin țări civilizate, ți-ai lăsa la sediul poliției inclusiv permisul de bibliotecă.
În esență, cam ăsta a fost meciul Ralucăi. Treaba a mers către semifinală atât cât lui Lindstedt nu i-a intrat primul serviciu și Jelena nu s-a abținut de la hăhăieli și trimis mingi în pădurea Băneasa. Adică un set și-o cafea. S-a văzut că Raluca și Franko știu jocul de dublu, dar Lindstedt și-a cărat mătușa în spate cât să mai aibă și ea ocazia să calce pe cărările terenului nr. 1 de la Wimbledon fără să joace calificări.
De basculat vineri la Wimbledon:
Semifinale, masculin
15:00 N. Djokovic – R. Bautista-Agut
urmat de
R. Nadal – R. Federer
Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.
