S-au așezat planetele anul ăsta astfel încât Venus Williams a părut că joacă într-un serial american de acțiune în care e personaj principal, iar Simona Halep e guest star. Casting bun, practic potrivit pe vârstă. Ei, și cum treceau timpul și sezoanele, fugit irreparabile tempus, cum ziceam în comentariile de la română ca să par doct și să-l oblig pe profesor să-mi ridice media, vine sezonul 23 al serialului la care nu se mai prea uita nimeni, pentru că Venus zbura de ceva vreme sub radar, iar criticii apreciau mai degrabă jocul actoricesc al surorii Serena, care și-a tapițat cămara cu statui și premii.
Și jap! unde nu-ncepe Venus sezonul cu finală la Australian Open. Mai trec câteva episoade și hop! finală la Wimbledon. Juca Venus a noastră, băi frate, de parcă era Schwarzenegger, Bruce Willis și ceilalți pensionari care se mai adună la un pahar și-un film din când în când pentru a căsăpi găști de sârbi și ucraineni în filme care n-au milă de mândria națională a est-europenilor.
Ei, și cum se umpleau din nou rating-urile în dreptul lui Venus, apare în serial Simona a noastră. Îmbrăcată civil, cu șapcă, cu hanorac și gluga ridicată, Simona bate la ușa casei închiriate de Venus la Londra într-o noapte de iulie, își drege vocea și-i zice așa:
– Salut, Venus. Simona sunt. Am o rugăminte și-o misiune pentru tine.
– Ia zi, da’ vino înăuntru. Bei un ceai de curcan alb?
Simona se uită ciudat la Venus. Ar întreba un sincer “WTF?”, da’ nu dezvoltă subiectul.
– De sunătoare, te rog. Dacă ai.
– Așa, care-i problema?
– Venus, mă supără două fete. Sunt ca osul de pește-n gât. Ca o coajă de popcorn în gingie. Ca o așchie sub unghie. Neplăcut și enervant. Dureros. Trist.
Close-up pe ochii Simonei. O lacrimă stă să cadă, dar fata strânge din dinți și-o înghite-ntre pleoape. Pumnul drept e încleștat.
– Aha, zice Venus, sorbind dintr-o doză de Red Bull de 2.5 litri. Și vrei să…
– Vreau să faci ce știi tu mai bine. Știi povestea, ai mai făcut asta.
Venus pune mâna pe telefon, caută în agendă și apasă butonul verde. Și-o dă-n engleză:
– Hello, Venus here. I can tell you that I do have a very particular set of skills. Skills I have acquired over a very long career. Skills that make me a nightmare for people like you. If you let Simona go now that’ll be the end of it. I will not look for you. I will not pursue you. But if you don’t… I will look for you. I will find you. And I will beat you.
Ecran negru, generic de final. Lumea e-n delir. Ce-o fi vrut Simona? Ce urma să se întâmple în următorul episod? Audiențele explodează, lumea așteaptă cu sufletul la gură dezvăluirile identităților villainșilor.
Garbiñe Muguruza – Venus Williams 7-5 6-0
Paranteză închisă. Revenim la tenis, că de-aia ne-am adunat aici. Și de-aia s-au adunat în finala Wimbledon-ului Venus Williams cu Garbiñe Muguruza, două fete din generații atât de diferite, încât ai putea spune că Muguruza avea un an în momentul în care Venus juca primul său meci în circuitul profesionist, imediat după ce americanca a stat frumos la poza de buletin. De fapt nu e nevoie de condițional optativ mai sus, c-așa s-a și întâmplat. V-am zis că-i ca-n filme aici.
Finală, deci, între cele mai bune două jucătoare prezente la Wimbledon în acest an. Venus și Garbine au pierdut doar câte un set în drumul lor spre ultimul meci, chit că n-au dat de adversare ușoare. De exemplu, Muguruza a eliminat-o pe Angi Kerber prin turul al patrulea și i-a ridicat astfel mingea la fileu Simonei în atacul său spre locul 1 WTA, dar deja știm că voleul ratat al fetei noastre s-a dus în boscheți. Dincolo, Venus s-a lovit ca TGV-ul de gândacii de Colorado de nume precum Ostapenko sau Konta, nume considerate de viitor în circuitul feminin și care la ultimele două turnee de Grand Slam au reprezentat kriptonita Simonei.
Bravo, Meșter, ai stricat frumusețe de serial, n-ai auzit de spoilere?
În fine. Fetele intră râzând și cu flori în brațe pe teren, salutându-și familiile și prietenii adunați în tribune ca la urs. Atmosferă cu damf regal, cu miros fin de parfum, cu haine făcute pe croială de lux de cele mai mari case britanice de profil. Ce să mai, zici că ne uitam la un hibrid extrem între premiile Oscar, nunta prințului moștenitor al tronului britanic și un meci de tenis jucat pe noroaiele din Ciorogârla, că gazonul de pe Central Court pare rămas după ce au trecut pe-acolo oile în transhumanță.
Nu-ncepe bine partida că ne și dăm seama de ce a venit fiecare la Londra. Rup fetele astea două rachetele la serviciu de zici că ne uităm la un meci de ATP de acum 30 de ani, când băieții aveau plete. Devenea clar că jucătoarea care va reuși să prindă trenul primului break avea inclusă în prețul biletului o călătorie dus-întors până la oficialitățile care înmânează trofeul de la Wimbledon. Dar șansele nu prea se arătau, pentru că e greu de pus cu mâna mingea pe tușă atunci când ea vine de peste fileu trasă cu praștia. Ei, și merg ale noastre umăr la umăr până la 5-4 pentru Williams când Venus comandă de peste net două șanse de break și implicit de set.
Muguruza și-a adus aminte că, deși reprezintă spațiul latin european, s-a născut în Venezuela, acolo unde trebuie să cam tragi cu dinții toate șansele pe care le ai, pentru că altfel riști să rămâi fără conserve pe raft. Și cum stătea ea la serviciu și se concentra să vâre cartoafe, a strâns mingea în palmă de i-au rămas degetele în cauciuc și a decis că e momentul să se vadă antrenamentul pe zgură tipic jucătorilor iberici, dacă tot s-a transformat Wimbledon-ul din turneu pe iarbă în turneu pe teren agricol.
Și a început, fraților, Garbiñe să cânte la rachetă ca artiștii emeriți la țambal, în ritm de titirez. Și și-a desfăcut cu caninii lacătele lanțurilor în care o strânsese Venus, s-a ridicat de pe scaunul electric și a fugit din zona de pericol iminent de inundație, cutremur și alte dezastre naturale invocate de surorile Williams când au chef de așa ceva. Toate astea s-au petrecut atât de repede, încât americanca n-a mirosit nimic, fiind convinsă că situația e sub control și că n-are cum să-i scape victoria din mână, doar nu dă nimeni un burger adevărat pe o paella uleioasă.
Doar că Muguruza e vulpe bătrână la nivel cerebral, chit că fizic are doar 23 de ani și, deci, încă cel puțin vreo 10 ani în față în care-i va face zile fripte Simonei noastre. Și a pus iberica gheara pe schimbător, a retrogradat 3 trepte de-a vibrat acul turometrului ca-ntr-o criză de gelozie, motorul care până atunci funcționase la consum a început să urle, iar Garbiñe a luat în brațe nu doar setul, ci și meciul, care s-a terminat la fix 30 de minute distanță de punctele de prim set ale lui Venus. 7-5 6-0, cu Venus Williams prestând în setul al doilea un joc leșinat ca o frunză de spanac scoasă de la abur.
Și gata. Cumva surprinzător, pentru că oamenii care și-au cumpărat bilete la preț de rinichi sănătos la Wimbledon în ziua finalei fetelor au pus-o de-un sindicat pentru a le cere banii înapoi organizatorilor. Sau lui Venus, că doar ea a jucat doar jumătate de meci, ca Naționala de fotbal a României la pe turneele finale recente. Între timp, de partea fericită a ringului, Garbine Muguruza câștigă al doilea său turneu de Grand Slam după Roland Garros 2016, când a bătut-o în finală pe cealaltă fată a lui tata Williams, balaurița Serena. Apropo, Garbine e singura jucătoare din istorie care a reușit treaba asta, iar să bifezi așa ceva la 23 de ani e deja un lucru aproape la fel de sănătos ca locul 1 mondial. Până una-alta, Muguruza ne arată că se pot lua Slam-uri și fără să fi fost vreodată numărul 1 mondial în clasamentul WTA (nu c-ar fi prea târziu pentru asta), la fel cum poți fi numărul 1 WTA fără să fi câștigat vreodată vreun Slam (nu c-ar fi prea târziu pentru asta). Știi ce zic?
Monica Niculescu/Hao-Ching Chan – Ekaterina Makarova/Elena Vesnina 0-6 0-6
Ar fi trebuit să fie highlight-ul zilei de tenis de la Wimbledon pentru noi, însă n-a prea fost. Și nu a fost doar vina jucătoarelor, ci și a faptului că finala feminină de dublu a fost programată de organizatori ca al treilea meci al zilei pe Central Court, iar al doilea – finala masculină de dublu despre care veți citi ceva mai jos – s-a întins ca o gumă de mestecat lăsată la soare. Asta a făcut ca meciul Monicăi să înceapă aproape de miezul nopții și să se joace practic duminică.
Ba mai mult, condițiile de joc au fost cu totul ieșite din comun pentru Wimbledon. La un turneu pe care britanicii îl opresc cu religiozitate cam de fiecare dată când soarele dă semne că vrea să plece dintre noi, finala de dublu feminin a avut loc în nocturnă și cu acoperișul tras, ceea ce a transformat partida într-un hibrid rar întâlnit în lumea tenisului: iarbă naturală indoor. Bine, asta dacă petecul ăla de gazon bombardat se mai poate numi iarbă naturală, dar în lipsă de termeni mai potriviți o lăsăm cum a căzut. Dar da, mingea a fost rotundă pentru ambele echipe.
Ei bine, așa au ieșit la interval fetele noastre, incluzând-o aici pe Hao-Ching, despre care am aflat astăzi că pe la turneele cu pedigree își zice Angel Chan, pentru ca adversarele și colegele să nu-și amestece papilele gustative din cauză că și-au înnodat limba. Așadar, Monica și Angelica se luau de guler azi cu rusoaicele Makarova și Vesnina, pe care le știm de la simplu, mai ales că Vesnina a luat surprinzător Indian Wells-ul în acest an, adunând de pe jos Kerbere, Venuși și Kuznetsoave în drumul spre trofeu.
În plus, cele două rusoaice bagă dublu împreună de pe vremea în care în Rusia era președinte Boris Elțîn și țara lor se oprea civilizat la granița cu Ucraina. Asta în timp ce Chan și Niculescu s-au luat cu acte abia la Eastbourne, adică acum vreo două săptămâni, acolo unde fuseseră scoase încă din primul tur. Deci era cumva normal ca meciul să nu se anunțe unul tocmai ușor pentru un duet româno-taiwanez care a reprezentat oricum o surpriză a turneului.
Și n-a fost ușor. Mă rog, a fost greu. Greu de tot. Pardon, a fost de-a dreptul trist pentru cei care au rămas să privească tenis la dublu în miez de noapte. Practic, Niculescu și Chan au fost egalele colegelor de breaslă exclusiv la încălzire, pentru că-n rest rusoaicele au părut că joacă tenis cu rachete motorizate V8 turbo, în timp ce ale noastre (lăsați așa, v-am mai zis ieri că Taiwan-ul e cartier bucureștean) au primit rachete de badminton fără racordaj.
Cumva, aici ar fi trebuit să fie povestea meciului, cronica întoarcerilor spectaculoase de scor, înșiruirea reușitelor și a dezamăgirilor. Dar n-a prea fost cazul. Pentru că la 6-0 6-0 pentru rusoaice e greu de povestit ce s-a întâmplat pe teren. Adică trebuie să spunem cu mâna amestecând prin atriul drept că cel mai interesant moment al meciului a fost cel în care Monica și Angel au avut ocazia de a câștiga un prim game după 9 luate de rusoaice, iar stadionul transformat în sală s-a ridicat în picioare și a început să aplaude underdogii. Poate-poate. Măcar un game. Explozia de încurajări n-a avut însă niciun efect, pentru că rusoaicele au pârjolit ce mai rămăsese de pârjolit din iarba londoneză și le-au lăsat pe-ale noastre în haltă cu ochii-n soare.
Și da, chiar dacă e greu de scos ceva pozitiv dintr-un double bagel în finală prin care rusoaicele și Monica au intrat în istoria Wimbledon-ului, doar că în extreme diferite ale poveștii, trebuie să ne amintim regula după care ar trebui să ne orientăm când vine vorba de aplaudat sau huiduit în tenis: ca să ajungă să piardă în halul ăsta în finală, Monica Niculescu a fost nevoită în primul rând să ajungă în finală. Și e finală de Wimbledon, nu de turneu sătesc în care premiile se dau pe caiet, ceea ce înseamnă că Monica și colega de suferință din finala de azi pleacă acasă, fiecare, cu câte 100.000 de lire sterline. God save the Queen.
Marcelo Melo/Lukasz Kubot – Oliver Marach/Mate Pavic 5-7 7-5 7-6 3-6 13-11
Tot astăzi s-a jucat finala de dublu a băieților. O competiție despre care cei mai mulți români habar n-au că există dacă Tecău sau Mergea nu prind finala s-a încheiat cu un meci-maraton între cuplurile Marcelo Melo/Lukasz Kubot și Oliver Marach/Mate Pavic.
Coaliția pentru familie să stea cât se poate de liniștită: când zic “cuplurile” mă refer la echipe, la dueturi, la duo-uri, ziceți-le cum vreți, ați înțeles ideea. Nu de alta, da’ mi-e că ăștia-s în stare să interzică proba de dublu, pentru ca jucătorii de simplu să nu fie duși pe căi alternative. Parcă-i aud: “Păi ce-i explic eu copilului meu când vede cum Mergea și Qureshi au 2-0 la seturi, dar pierd cu Melo și Kubot, care apoi ajung în finala Wimbledon-ului? Vi se pare că ăsta e comportament normal?”
În fine, meciul dintre cei patru s-a terminat în prelungirile prelungirilor penalty-urilor prelungirilor setului decisiv după aproape 5 ore de joc în care oamenii ăștia, obișnuiți cu super tiebreak-uri, cu puncte decisive la deuce și cu meciuri care nu trec aproape niciodată de o oră jumate, au stat pe teren de toți banii. Atât de mult, încât finala feminină de dublu, în care urma să joace Monica Niculescu, a fost împinsă spre miezul nopții, o oră la care englezii își gustă supele, nu stau după jucători pe arene. Mă rog, poate-a fost mai bine să nu vadă foarte mulți meciul fetelor, dar asta e o altă discuție.
În sfârșit, după un sfert de zi în care mingile au fost chinuite mai rău ca-n Liga 1 românească, finala masculină de dublu a fost câștigată de Melo și Kubot, adică de favoriții 4 ai competiției. A fost un final de meci excelent, plin de suspans, în care Marach și Pavic s-au ferit de câteva gloanțe letale care le-au vâjâit printre trompete, salvând câteva mingi spectaculoase de meci înainte de a pica lați în fața obuzelor brazilianului Melo. Care atunci când a văzut că ultimul set a trecut de 90 de minute (au fost 103 în cap până la urmă) a dat-o-n foarfece și călcâie, așa cum a învățat pe plajă când era mic. Glumesc, era mult prea stors de energie ca să mai inventeze orice paralel cu tenisul. La fel cum erau și ceilalți trei, care păreau la final că au terminat de cosit Bărăganul, nu că au jucat finală la Wimbledon.
Dar gata, fraților, am fost prea serioși astăzi. Așa că dăm legătura în competiția demonstrativă de veterani, acolo unde Kim Clijsters ne-a făcut să zâmbim cu colțurile gurii agățate de urechi după ce a invitat la tenis un gurist de pe margine. Și nu vreau să se termine cronica asta fără să-i anunț pe cei de meserie hateri ai fetelor noastre că fix așa ar arăta dacă le-ar pune cineva racheta în brațe. Pace.
ACESTE TEXTE ÎȚI SUNT OFERITE DE:
Seria de articole Wimbledon 2017, faza pe slice vă este oferită de Eurosport, singura televiziune care transmite integral și exclusiv cele patru turnee de Grand Slam în România. Încasările vor fi donate în scop caritabil.
Mâine la Wimbledon (duminică, 16 iulie)
- Cele mai importante partide se văd exclusiv pe Eurosport.
- Toate meciurile sunt online pe orice device prin Eurosport Player.
Finala masculină
R. Federer – M. Cilic (16:00)
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
