E greu să crezi că putem aspira ca nație la vreun trofeu la Wimbledon în probele de simplu. Nu de alta, dar știm foarte bine că ai noștri nu prea sunt în stare să taie iarba corect nici măcar pe stadioane, acolo unde nu-i musai să o pilești la 8 milimetri și să angajezi grădinari care să aibă pe pereți titlul de Sir alături de diplomele de șef de promoție de pe la Agronomie. În plus, ne e clar că o țară care-și lasă principala arenă de tenis să se scurgă în suc propriu, transformând-o într-un soi de Colosseum în mizerie, nu va fi niciodată în stare să construiască și să întrețină un teren de tenis de iarbă, chestie care pare mai complicată decât construcția laserului de la Măgurele.
În aceste condiții, când știm cu toții că ne naștem, trăim și vor muri pe zgură, principalele motive de laudă pe la Wimbledon se leagă de cele două finale jucate la simplu de Ilie Năstase prin anii ’70, perioadă în care Ilie era privit ca un soi de Kyrgios amestecat cu Monfils și cu Djokovic, și de două titluri la dublu, ultimul luat la subraț de Horia Tecău acum doi ani, alături de Jean-Julien Rojer. Oricum e mai mult decât am fi putut spera vreodată într-o țară în care iarba a fost până nu demult un soi de bibelou care nu se călca nici măcar în parcuri, fiind privită mai degrabă ca furaj decât ca suprafață de joc.
ACESTE TEXTE ÎȚI SUNT OFERITE DE:
Seria de articole Wimbledon 2017, faza pe slice vă este oferită de Eurosport, singura televiziune care transmite integral și exclusiv cele patru turnee de Grand Slam în România. Încasările vor fi donate în scop caritabil.
Și totuși, odată cu explozia Simonei Halep, avem cumva speranța ca fiecare turneu în care constănțeanca-și racordează rachetele se poate termina cu o ieșire virtuală la Universitate. Ba chiar speranța asta s-a transformat în ultimii ani în dorință, pentru că ultimul lucru pe care vrei să-l auzi când vorbim despre Simona este zgomotul de cretă hârjâită pe tablă pe care-l scot cei care au ca scop în viață așteptarea înfrângerilor lui Halep. Îi știm cu toții, nu mai insist: tipii ăia care pun mâna pe racheta de tenis ca pe cuțitul bucătarului, dar cumva au pretenția că juma’ de chelie îi transformă în Agassi colț cu Schopenhauer.
Revenind la speranțe, a doua finală pierdută de Simona la Roland Garros ne-a făcut să ne uităm chiorâș la zgura pariziană, sperând că fata noastră va lua iepurele de urechi când nu se așteaptă mulți: pe la vreun Australian Open, când lumea tenisului e în general adormită și cu ochii mijiți după noaptea dintre sezoane, pe la vreun US Open, acolo unde mulți sunt obosiți și așteaptă pauza sau chiar la Wimbledon, lordul Grand Slam-urilor, un turneu care miroase a parfum scump până și prin televizor.
Ei bine, prieteni, după vreo două săptămâni de la ultima tușă ștearsă de periile de zgură de la Roland Garros, ajungem în sfârșit la Londra pentru a mânca căpșuni cu frișcă privindu-l pe Roger Federer cum cântă la violă cu racheta acordată după diapazon. Sau pe Simona, care a trecut peste depresia de după Paris și ne-a arătat la Eastbourne că-i intră iar în viteză. Sau pe Nadal, care la Roland Garros a părut că a inventat tenisul și nu poate fi bătut decât de tren, dar care între timp n-a mai jucat niciun turneu pe iarbă, deci intră la Londra ca studenții în mare în vacanța de 1 mai. Sau pe Djokovic, care tocmai a câștigat la Eastbourne un turneu, oferindu-le fanilor săi speranța că luminița de la capătul tunelului e la granița sârbă. Sau pe Wawrinka, un tip de la care te poți aștepta orice: să câștige turneul sau să plece acasă în primul tur.
În fine, ați prins ideea: vom avea două săptămâni fabuloase pe Eurosport. Iar anul ăsta Wimbledonul e îndoit cu Turul Franței, chestie care pentru mulți dintre noi echivalează cu un all inclusive la un resort în Maldive. Gratis.
Și, dragii moșului, a început distracția. Ca de obicei, cu șaptezeci de mii de meciuri jucate deodată într-un haos dulce și organizat pe care nu-l poți urmări nici măcar pe Eurosport Player, deși acolo ai acces în paralel la toate meciurile de pe toate terenurile.
Nici n-au apucat englezii să-și îmbrace cămășile apretate și Simona Halep intra în teren să-și dea greața la Wimbledon în acest an. În bătaia puștii a stat Marina Erakovic (129 WTA), o croată care pupă steagul Noii Zeelande și care a ajuns la 29 de ani ca Anglia prin turneele finale de la fotbal, câștigând un singur titlu WTA în toată cariera.
Dar, bineînțeles, așa cum am văzut în tăietura pe viu din finala de la Roland Garros contra letonei Ostapenko, asta nu e o garanție că Simona va câștiga meciul cu ușurință. În primul rând, pentru că fetele care dau de Simona vin din spate cu vânt din pupa și și-ar cam da colecția de genți pentru o victoria contra numărului 2 mondial. În al doilea rând, pentru că în WTA se poate întâmpla orice, ca-n basmele lui Sadoveanu.
N-a fost însă ziua norocoasă a Marinei. Asta chiar dacă primul set a fost echilibrat și a avut o desfășurare cumva atipică pentru tenisul feminin – un singur break într-un set în meciurile din WTA e un peisaj mai rar decât alinierea planetelor. Simona a reușit totuși să prindă rând la pâine și i-a desfăcut miezul unei adversare care, tradițional pentru un challenger, se agață în primele game-uri de fiecare punct ca degetele de Super Glue. A fost 6-4, scor de la care neozeelandeza s-a comportat ca un motor alimentat cu benzină în loc de motorină sau invers. S-a oprit din elanul constructiv și a băgat în marșarier, sfârșind înecată în mingi pe care n-a știut să le traducă din românește în croată și-n engleză și invers. A fost 6-4 6-1 și trecem rapid peste subiectul pe care Simona a părut că a căzut ca un olimpic la matematică pus să rezolve adunarea matricială.
A fost, de altfel, o zi excelentă pentru fetele noastre, mai ales că ceva mai spre seară am asistat la o surpriză plăcută. Ana Bogdan (115 WTA), jucătoare sculptată la Sinaia și trimisă-n lume deodată cu Simona Halep, a reușit să o bată în două seturi scurte, 6-4 6-2, pe chinezoaica Ying-Ying Duan (62 WTA). Probabil reprofilată după ce fusese lăsată pe afară din lotul de tenis de masă al Chinei, Duang fusese foarte aproape să-i frigă degetele Simonei Halep la Eastbourne, săptămâna trecută, deci victoria Anei este cu atât mai sănătoasă.
Nici Irina Begu (64 WTA) n-a mers la Londra la shopping. În ciuda faptului că n-a avut tocmai cel mai bun an din carieră, Irina a trecut rapid în turul al doilea de la Wimbledon după ce a ținut-o pe teren doar 75 de minute pe localnica Naomi Broady (109 WTA). A fost 6-4 6-2, iar Broady a prins trenul de 8 jumate către Stockport, acolo unde-și are adresa din buletin.
În rest, nimic major de raportat după prima zi a fetelor, toate favoritele trecând prin primul tur ca românii prin școala de șoferi.
Dar stați așa, fraților, nu plecați. Pentru că s-a lăsat cu arme de distrugere în masă în turneul băieților. După ce Nadal, Murray și Nishikori au încălzit atmosfera spre după-amiază și și-au lovit adversarii care au plecat de pe teren mai degrabă fericiți că au apărut la televizor decât triști că au luat bătaie ca-n Vestul Sălbatic, seara primei zile s-a terminat cu un meci care în prima fază nu anunța mare lucru. Jucau Stan Wawrinka (3 ATP) contra rusului Daniil Medvedev (49 ATP), un tip de 21 de ani care a mâncat parizer până s-a făcut de doi metri și care are o mecanică a loviturii și o dinamică pe teren care-l recomandă mai degrabă ca actor la Teatrul Țăndărică decât la tenis.
De altfel, Daniil nu reușise până acum să treacă de turul 1 al vreunul turneu de Mare Șlem, fiind tipologia garsonilor care ciugulesc puncte în turneele medii ca să se cațere în clasament cât mai aproape de vârf, sperând că centrala va deschide la un moment dat iluminarea stradală și la adresa proprie. Mă rog, nu e neapărat cazul lui Medvedev, care de ceva vreme a părăsit Rusia pentru a se aciua în Franța, unde tenisul se joacă la umbră, nu la răcoare.
Dincolo de fileu: Stan Wawrinka. Unul dintre copiii cu mofturi ai circuitului ATP, elvețianul a jucat finala Roland Garros-ului acum trei săptămâni doar pentru a intra apoi într-o pasă proastă care l-a făcut să piardă singurul meci pe iarbă jucat înainte de Wimbledon: la Queen’s contra lui Feliciano Lopez.
Cumva, însă, nimeni nu-și făcea griji că Stan ar putea să dea cu vaca mov în gard fix în primul tur de la Wimbledon contra unui rus căruia abia i-a mijit mustața și care pare construit din segmente fixe unse cu vaselină la încheieturi. Și totuși, s-a întâmplat. Primul semn a venit în chiar primul set, când Wawrinka a intrat pe teren cu cheful de tenis al unui miner care a lucrat 6 schimburi legate fără să aibă acces la apă curentă. Medvedev s-a prins că un Stan neîncălzit e un Stanimal domesticit și a încercat să dea mingile peste fileu îndeajuns de insistent încât adversarul său să termine punctele în general cu lovituri care cu mai mult noroc s-ar fi alăturat navetelor Voyager în centura Kuiper. Și așa, încet, tocat mărunt, Wawrinka s-a trezit cu 4-6 în primul set. Obișnuit însă cu meciurile de 5 seturi de pe vremea în care Medvedev nu știa încă să-și lege șireturile singur, Stan părea liniștit.
Și a părut că intră în normal în setul al doilea, pe care l-a câștigat cu un 6-4 invers, așezând astfel meciul din nou pe șine.
În loc să se apuce însă de condus agregatul, Stan a intrat din nou în starea de avarie, asistând pe alocuri din postură de spectator neplătitor la construcția mocănească a punctelor venită din partea opusă de fileu. Și pentru că povestea trebuia să aibă și un scurtcircuit, acesta a venit când Stan a cerut ajutor din partea medicului pentru ceea ce a părut să fie o extorsiune a unui degajament în râpa genunchiului. Medvedev și-a văzut în continuare de țăcăneală și a prins curaj, a făcut 2-1 la seturi, iar înmulțirea intervențiilor medicului pe genunchiul elvețianului l-au împins și mai tare pe rus din spate, care în final l-a trimis pe Wawrinka la băi cu nămol în Lacul Geneva pentru a-și trata reumatismul. 6-4 3-6 6-4 6-1, iar finalistul de la Roland Garros dovedește că nu mai avem nevoie și de iarbă dacă nu ne place decât zgura și cimentul.
Nici Nick Kyrgios (20 ATP) nu a rezistat fără să-i sară siguranțele astăzi la Wimbledon, abandonând în meciul cu francezul Pierre Herbert (70 ATP) după două seturi pe care australianul le pierduse oricum. Cauza a fost o problemă la șold. De altfel, turneul băieților a adus vești proaste și pentru români, pentru că Marius Copil (85 ATP) a plecat de la Londra înainte de a apuca să miroase iarba tunsă, bătut de neamțul Peter Gojowczyk (140 ATP), un tip căruia o să încerc să-i scriu numele cât pot de rar pentru a nu-mi răni degetele în tastatură. A fost 3-1 pentru neamțul al cărui nume conține mai multe consoane decât toată limba română (7-6 2-6 6-3 6-1), iar Copil părăsește din păcate sezonul de iarbă la simplu fără să fie nevoit să-și schimbe prea multe scutece din cauza emoțiilor.
Meciul zilei a avut loc însă undeva în fundul grădinii complexului de la Wimbledon și s-a jucat între croatul Ivo Karlovic (23 ATP) și slovenul Aljaz Bedene, convertit de ceva vreme la Marea Britanie. S-a jucat aproape 4 ore și jumătate într-un meci a cărui tabelă de scor arată ca tabloul punctelor de la bowling. A fost 6-7 7-6 6-7 7-6 8-6 pentru Bedene, jucător care a reușit de altfel și singurul break al meciului în ultimul game, într-un moment în care Ivo Karlovic servea de la cei 211 centimetri ai săi cu siguranța omului care știe că meciul are toate șansele să continue până după ce croatul de 38 de ani își termină cariera.
Ne vedem mâine. Până atunci, să vă intre serviciul la T.
Ce meciuri nu trebuie să ratezi la Wimbledon în ziua a doua (marți, 4 iulie)
- Cele mai importante partide se văd exclusiv pe Eurosport.
- Toate meciurile sunt online pe orice device prin Eurosport Player.
Zverev – Tomic (13:30)
Del Potro – Kokkinakis (13.30)
Raonic – Struff (15:00)
Djokovic – Klizan (16:15)
Federer – Dolgopolov (17:45)
Sorana Cîrstea – Bertens (13:30)
Monica Niculescu – Rybarikova (13:30)
Muguruza – Alexandrova (15:00)
Kerber – Falconi (15:00)
Pliskova – Rodina (16:30)
Babos – Wozniacki (19:00)
Puig – Bacsinszky (19:00)
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
