De mult nu mai țin la tenis cu cel mai slab. Am ținut cândva cu oricine juca împotriva lui Borg, nu pentru că mi-ar fi displăcut suedezul, dimpotrivă, ci pentru că, pur și simplu, cel puțin până la apariția lui McEnroe, adversarii păreau lipsiți de șanse în fața lui.
Până când, într-o zi, tot la un US Open, am ținut cu Roscoe Tanner – un jucător cu un serviciu foarte puternic, cu care a și rupt fileul atunci – și, surpriză!, Tanner l-a scos pe Borg. Astfel, în fazele următoare n-a mai fost niciun Borg – McEnroe și niciun Borg – Connors. Au fost în schimb servicii bubuite.
La tenis, rareori cel care produce o surpriză poate mai mult de-atât. El prinde o zi bună și favoritul una proastă, dar știți care-i treaba?, ziua aia trece în exact 24 de ore.
Am stat până la opt fără zece să văd Federer – Millman. Cu calmul și obiectivitatea jurnalistică sporite de cele trei cafele băute, vă spun că am suferit pentru Roger. Nu vreau să fiu nedrept cu australianul, care a jucat excelent și a meritat victoria, dar Nole, care l-a zdrobit pe Sousa, îl va bate probabil pe Millman cu 3-0 sau cu 3-1 și va fi o partidă anostă. Așa s-a întâmplat în finala din acest an de la Wimbledon, cu Anderson.
Embed from Getty Images
Are sârbul capacitatea asta de-a se ridica miraculos din praf când zici că trebuie să-i pui oglinda în fața buzelor. Nu demult, îl vedeam pierzând la Taro Daniel, la Paire sau la Klizan, iar asta a fost dureros, ca și cum ți-ai vedea un prieten cărând cu Jaguarul la piață lădițe cu roșii. Apoi, a luat Wimbledon-ul, după o semifinală extraordinară cu Nadal.
Am ratat astfel poate ultimul clasic din „era triunghiulară” Federer – Nadal – Djokovic.
Dacă acum cinci ani aceste partide erau frecvente, acum parcă nu ne mai permitem să le irosim, pentru că oricare ar putea fi ultima în formula completă, cu Federer. E ca-n episodul acela din Seinfeld în care Elaine își reevaluează viața amoroasă, pentru că burețeii ei favoriți au ieșit din fabricație.
Jos pălăria pentru harnicul Millman, dar ce meci ne-a răpit! Djokovic avea cele mai multe victorii împotriva lui Federer. Scorul era (e încă) 24-22 la întâlniri directe pentru Nole și fiecare e singurul jucător care să-l fi bătut pe celălalt în toate cele patru turnee de Mare Șlem.
Sunt sporturi care nu au avut acest noroc al alinierii de planete. În ultimul deceniu, tenisul ne-a oferit nu una, ci trei rivalități la pachet, ca la teleshopping.
I s-a zis Big Four, dar e mai degrabă un Big Three. Federer – Nadal – Djokovici.
Embed from Getty Images
A fost dezavantajat fiecare dintre cei trei de faptul că a fost contemporan cu ceilalți? Dimpotrivă, noroc mai mare nu cred că puteau avea. Clar, fiecare ar fi câștigat mai multe titluri de Mare Șlem. În același timp, și fără doar unul dintre ceilalți doi, oricare ar fi fost un jucător mai slab.
În cheia asta ar trebuie citită povestea cu Djokovic care spunea că s-a delectat zilele trecute cu documentarul „Strokes of Genius”, despre finala din 2008 de la Wimbledon dintre Federer și Nadal. Asta îmi amintește cuvintele lui Paul McCartney despre John Lennon: „Înainte de a fi fost prieten, coleg și chiar rival cu John în Beatles, am fost și sunt un mare fan Lennon”.
Cam asta-i și cu băieții ăștia: ni-i vom aminti mereu împreună. Dacă există măcar un pic de justiție poetică în tenis, ne-ar trebui măcar o finală de consolare Djokovic – Nadal.
Embed from Getty Images
Articolul apare și pe site-ul autorului, www.adriangeorgescu.ro
Aceste cronici îți sunt oferite de:
Se uită la tenis de aproape 40 de ani - de când a deschis ochii pe un Năstase la apus de carieră – și-n tot acest răstimp a reușit ceva incredibil, minunat și foarte greu de realizat: să nu se priceapă deloc la sportul alb. E foarte mândru de această performanță, probabil unică în România. Unii ajung, după 3-4 săptămâni de văzut meciuri, să știe tehnica reverului cu două mâini și când trebuie jucat serviciu-voleu pe iarbă. Își întreține – cu greu, căci uneori se surprinde că începe, involuntar, să se priceapă - un grad maxim de ignoranță în domeniu.
