Am ajuns și la final, prieteni. Este ultima cronică de anul ăsta despre tenis, dacă nu cumva facem vreo mărgică și cu Singapore. Dacă nu, nu. Oricum, prietenii noștri de la Porsche au fost foarte răbdători și nu ne-au cerut să modificăm la cronicile astea nici măcar o virguliță. Nicio sediluță. Nota 10. Ce-i drept, cronicile noastre le-au adus o notorietate nemaivăzută până acum în industria auto de pe la noi, iar statisticile arată că unul din trei români au ajuns să-și cumpere un Porșulică la capătul efortului editorial de pe mirceameșter.ro. Da, da, până și bugetarii.
Așadar, s-a plâns, s-a huiduit și s-a țipat mult de tot aseară pe Arthur Ashe, iar la final Arenele BNR din Cotroceni tot praf au rămas. Și, bineînțeles, oamenii s-au împărțit în tabere. În general, am putut distinge trei astfel de bisericuțe pline de torțe, furci și topoare. Să le enumerăm, pentru că Meșter n-a mai apucat să dezbată și asta.
- Tabăra legiutorilor. Aici, îi avem pe cei care îi dau înainte cu regulamentul și fac abstracție de orice altceva. Sunt, de multe ori, inși care se uită la tenis pentru Simona sau Federer și cam atît.
- Tabăra dezgustaților. De jocul Serenei, de corpul Serenei, de atitudinea Serenei, de fanii Serenei. Vouă vă zic să mergeți liniștiți înspre alte sporturi, copiii mei.
- Tabăra justificatorilor. Care nu consideră că Serena a greșit cu ceva. Știm foarte bine că circuitul mustește de rasism și sexism, dar cu amenințat arbitri și distrus echipament de tenis nu schimbi lumea, Serenuco.
- Tabăra celor care lasă punga de gunoi la colțul blocului. Cea mai alunecoasă și periculoasă tabără; fără vreo legătură subiectul, dar e important să-i facem de râs pe ăștia cât mai des.
Am avut noroc, însă, de o finală a băieților mult mai cuminte. Și trebuie să recunoaștem că, inclusiv în timpul meciului de fete, gândul ne-a fugit adesea la Delpo și Djoko. Asta e, ne place de ei. Iar cititorii noștri (atât cei care-l adoră pe Delpo, cât și băiatul ăla care cică ține cu Djoko) merită o cronică frumoasă, de la revedere.
Aceste cronici îți sunt oferite de:
Novak Djokovic – Juan Martin Del Potro: 6-3, 7-6, 6-3
Haideți să purcedem cu un pic de istorie, că tot începe școala astăzi, iar copiii de pretutindeni suferă odată cu Serena. Așadar, Djoko și Delpo se întâlniseră de 18 ori înaintea meciului de azi-noapte. 14-4 pentru Nole, dar asta contează mai puțin, pentru că la Delpo statisticile astea nu capătă importanța intimidantă pe care o găsești în geanta de antrenament a celorlalți băieți. Delpo e altfel. E un Wawrinka mai ghinionist, asta e. Și are de partea lui niște bizazerii de numere care pot contrabalansa oricând un H2H nefavorabil. De exemplu, din ultimele 54 de slamuri, 52 le-au luat băieții ăia mari și mereu cu chef de tenis, Big 5-ul. Unul din cele două rămase, acum hăt-hăt, în 2009, i-a aparținut lui Juan Martin De-l Rupe pe Fed. Tot, aici la US Open, dacă vă mai amintiți. Apoi, nimeni în istoria tenisului nu are mai multe victorii la liderii clasamentului. Delpo versus liderii la zi este cel mai bun din circuit, deci să nu vă imaginați că intră pe teren împotriva lor mai emoționat decît atunci când intră la decartat.
Embed from Getty Images
Însă toate stările astea de bine, toate reușitele lui Delpo, la care ceilalți jucători din circuit nici nu pot spera, înseamnă fix cât un magnețel adus din vacanță când intră Djokovic pe teren așa cum a făcut-o azi-noapte. Cu tot respectul pentru pretutindenarii care au obiceiul ăsta cu magneții de frigider, să știți că sunt făcuți în China de către copii care n-au auzit de tenis sau de copilărie.
Punct cu punct, privire hapsână peste privire hapsână, Djoko a început să lucreze cu sârg la cel de-al 14 lui titlu de Grand Slam. Încă din primele puncte se vedea clar treaba asta, chiar și dacă te cheamă Ciorbea. Îl urmăreai și te gândeai cum ar fi să depui și tu atâta efort în ceea ce faci, zilnic. Cum ar fi ca, dacă în loc să să te uiți la Friends pe Comedy Central, ți-ai vedea de treabă. Iar când te-ar întrerupe cineva din treaba aia, să te întorci spre ei și să-i inviți să facă linișteeee și poate chiar să-i înjuri de mamă, că merită.
https://twitter.com/ashishtvslams/status/1038906130888503296
Nu știu de ce, dar am impresia că atunci când joacă Djokovic pe un teren de tenis, piața biletelor se întoarce cu susul în jos: cele mai ieftine bilete devin alea cele mai apropiate de teren, de jucători, pentru că alea sunt cele mai expuse furiei Novakciene.
– Ai luat bilete la meci?
– Oho, courtside, bossulică. Vedem tot!
– Ești bou, joacă Djokovic, dacă se ia de noi?
După un 4-3 izbutit la zero, Nole a băgat într-a 13-a (băiatul are câte o viteză pentru fiecare slam câștigat) și i-a fărâmat serviciul lui Delpo. Dar setul întâi, în care cei doi s-au ridicat la înălțimea setului întâi de la fete, n-ar trebui să rămână în istoria tenisului doar pentru scorul din teren, ci mai ales pentru Meryl. Căci zeița și-a făcut apariția și s-a comportat fix ca un fan. Fix ca noi când belim fasolea la forehandul ăla al lui Del Potro.
Embed from Getty Images
Departe era acel Nole care, în primul tur, săptămâna trecută, suferea de căldură ca saint-bernardul prin Bărăgan. Vă amintiți cum era condus în meciul ăla de Marton Fucsovics cu 4-2 în setul trei. Mă rog, nu vă amintiți, că n-am scris cronică atunci, rușine să ne fie că ne ocupam de lucruri mai pământene. Dar iată că marii campioni găsesc o cale de a scăpa din situații grele, de puncte de break, de mingi de meci, de pușcărie, de condamnări. Marii campioni știu să lupte, știu să-și ofere singuri amnistii. Pentru că altfel, nu s-ar mai numi campioni. Altfel, ar fi toți ca mine și ca tine. Sau, mai rău, ca Laura Robson care nu are pe nimeni.
https://twitter.com/laurarobson5/status/1038860773601230849
Setul doi și-a respectat și el statutul și iar ne-am ținut de marginea cearșafului până-n ultima clipă. Spectatorii de la fața locului țineau cu Delpo așa cum ținem noi cu Simonica, era destul de evident, iar ăsta e cel mai rău lucru pe care i-l poți face Novak: să nu-l iubești. Ar da săracul jumate din titlurile câștigate ca să prindă și el o finală în care e favorit nu doar la pariuri, ci și pe stadion. Dar tot el este și singurul capabil să extragă ce-i mai bun din durerea copilului neiubit. În sensul acesta, Novak Djokovic chiar este cel mai bun. Iar mindsetul său îmi amintește de un alt colos al sportului mondial, Laur Reghecampf. Care înaintea meciurilor cu miză își scotea elevii pe gazon, ca să se obișuiască cu atmosfera ostilă a celor 78 de dinamoviști care veniseră la meci pe Ștefan cel Mare.
Embed from Getty Images
Setul doi, așadar, a durat nu mai puțin de 90 de minute. Iar analogia cu Reghe nu poate decât să continue, pentru că și el câștiga dintr-un meci de fotbal la Cottbus tot cam cât iau băieții ăștia pentru o finală de Grand Slam. Daaa, se plătește bine în Bundesliga, se dau salarii imense la câte un cartonaș roșu.
În fine, trecem peste. Pe noi ne citesc vameșii și Mișu Bobonete, deci chiar n-avem timp de pierdut.
Cu toate speranțele pe care ni le-am tot pus în Martineață azi-noapte, chestiunea învingătorului nu s-a pus deloc. Ok, poate că argentinianul ar fi putut să ia setul al doilea, pentru că a mușcat ca un leu și a luptat ca un dingo. A recuperat un break pierdut pe drum, a atacat în permanență, a condus în tiebreak. Dar, până la urmă, killerul șef și-a atins încă o dată targetul. ”No set left behind” este, din nou, motto-ul lui Nole. Punctul în care ne aflăm acum e iarăși familiar. Fanii tensiului se uită în jur, se uită unii la alții și recunosc pe dată ce se petrece: suntem înapoi în anii când Djoko rupea ritm, rachete, jocul adversarilor, tot. Erau vremurile când sârbul domina nu doar circuitul, ci și primele pagini. Deci, haideți să ne încuiem fiicele, nevestele și speranțele pentru o vreme. Nebunul s-a întors.
Embed from Getty Images
Am rămas, totuși, cu bucuria că Jerry Seinfeld s-a plictisit văzându-l pe Nole câștigând setul. Mi se pare o victorie în sine chestie asta.
https://twitter.com/usopen/status/1038922519414296576
În setul 3, Delpo încă mai spera. Se vedea după felul în care se încuraja după punctele importante câstigate. Iar în viață, e bine să speri, căci fără speranță n-am fi altceva decât fani ai FCSB-ului. Și ai lui Dinamo. Și ai Rapidului. Că nu discriminăm pe nimeni aici. Și nu vrem asta. Dar a fost mișto finalul meciului. Mai întâi, Djoko i-a făcut break blănosului șef din Tandil, apoi s-au inversat rolurile și erau înapoi la egalitate. Diferența a făcut-o un game prost făcut pe propriul serviciu, când Novak i-a făcut iarăși break, la 5-3. Iar atunci, sângele balcanic s-a răcit dintr-o dată, iar Djokovic a închis meciul fără probleme. Ba mai mult, l-a închis cu un smash executat perfect. Ceea ce, dacă-l cunoașteți pe ND, e mare lucru. Am prieteni care lovesc mai bine overheadul decât el. Chiar și Pattrick Ciocirlă, care acum a cotit-o spre business, îl făcea mai bine decât el, să ne înțelegem. Dar, de data asta, cotul lui Nole s-a ridicat la timp, ca un pescăruș evitând valurile lui Eforie, racheta s-a dus pe spate, de unde a pornit înapoi larg și abrupt, izbind mingea de tenis ca și când pe ar fi fost imprimată mutra lui Boris Becker.
Embed from Getty Images
Și cam asta a fost, prieteni. Djoko a intrat în compania selectă a celor care au câștigat 14 Grand Slamuri sau mai multe (Fed, Rafa și Pete), iar noi am avut prilejul să-l ascultăm pe Delpo spunând cuvinte frumoase precum ”I love you guys. I’m so happy to be back in the final against this magnificent idol and friend”. Acest idol și prieten magnific tocmai a urcat pe locul 3 în clasamentul ATP, ceea ce ne dă o senzație acută de déjà vu. Azi Top 3-ul este format din Nadal, Federer și Djokovic. În 2008, după US Open, clasamentul arăta așa: Nadal, Federer, Djokovic. O să aibă România autostrăzi înainte ca tipii ăștia trei să mai lase și pe alții la cașcaval. Însă dacă există iubire, prețuire și toate alea, atunci să-i lăsăm în pace să se pupe.
Embed from Getty Images
Embed from Getty Images
Embed from Getty Images
Embed from Getty Images
Barty/Vandeweghe – Babos/Mladenovic: 3-6, 7-6, 7-6
Am păstrat un gând bun și pentru fetele care au jucat dublul aseară. Coco Vandeweghe este echivalentul lui Rosol în circuitul feminin. Nu e mereu darnică sau măgulitoare cu adversarii, îi cam enervează, înjură și spune multe prostii pe teren. Aici se opresc asemănările cu Rosol, pentru că în rest, Coco e cea mai haioasă californiancă pe care ați văzut-o.
Embed from Getty Images
Probabil se înțelege bine cu Barty, pentru că au același tip de umor tembel. Iar așa cum lipsa umorului poate aduce doi oameni la un loc pentru performanță (vezi Kubot-Melo), prezența lui în doze mari poate face fix același lucru.
https://twitter.com/ashbar96/status/1038160160647196672
De partea cealaltă, Babos și Mladenovic nu au aceeași carismă, dar au clasamentul de partea lor și titluri câștigate. Babos este numărul 1 la dublu în lume, iar Kiki nu e nici ea prea departe (e pe 8).
Embed from Getty Images
S-a jucat intens, iar favoritele păreau să plece cu trofeul acasă. Dar să știți voi că nici în tenis nu mai există echipe mici. Mă rog, în afară de alea în care joacă Mergea, sorry. Setul decisiv a fost decisiv în economia partidei, ca să cităm un clasic în viață al ecosistemului comentatorilor români. 8-6 a fost acolo, iar echipa mai simpatică a înfrânt.
https://twitter.com/matteksands/status/1038913171518439424
Încheiem azi, 10 septembrie, încă un ciclu de cronici. S-a dormit puțintel în astea două săptămâni, dar dacă ziceți că v-a plăcut, mai facem. Următorul Grand Slam e tocmai în ianuarie, deci mai e până atunci, mai vorbim. Dar vine peste noi Liga Campionilor, unde o să ne punem iarăși cu burta pe carte. Colegii Andreea și Manțog s-au săturat să stea pe margine ca Dybala la Mondial.
Pace și drilluri, oameni buni! Și mergeți pe Facebook-ul ăsta de la Porsche, că fără ei nu ați fi pupat voi texte despre chiloții lui Nadal anul ăsta. Haide!
Codruț este fan declarat al lui Federer, dar îi iubește pe ascuns pe toți jucătorii de tenis, mai ales pe cei care joacă în WTA. Se pricepe la fotbal, inginerie atomică și cherestea. Atunci când nu urmărește competițiile sportive, face abdomene, gătește și bea bere. De cele mai multe ori în același timp.
