Normalitate. Nu-i așa că-i mișto? Când mi-am depus dosarul de candidatură pentru postul de cronicar, i-am promis lui Mircea că o să respect la virgulă și asterisc onoarea valorilor tenisului și că, atâta timp cât voi sorta cuvinte în texte, cine a muncit să ajungă departe va ajunge mai departe sub oblăduirea mea. În tot timpul ăsta, Codruț dădea cu aspiratorul în Cayman-ul primit de la Porsche pentru săprămâna asta (săptămâna viitoare va primi noul Taycan și tot așa) și încerca să-și convingă vecinii să se mute pe alte străzi, ca să nu îi zgârie cadoul. Se poate vedea ce s-a întâmplat pe turele lui de cronici, scrise cu sânge albastru sărit din jucători de Top 5 și ștampilate cu lacrimi tricolore. Ne plânge țara de la Avram Iancu la Ghiță Funar și de la Fuego la ce-a mai rămas din Animal X.
Eu am rămas sărac și biciclist, am făcut ieri pană pentru că în București e pur și simplu prea puțin asfalt între gropi, dar iată-mă producând normalitate la un Grand Slam la care copiii de mingi nu sunt copii, iar spectatorii fac mai multă larmă decât toate galeriile echipelor de Liga 1.
Turnați deci laptele rece în castroane, luați cu lingura cuvinte și iaca să punem de-un diego-dejun copios, să mâncăm o sărmăluță făcută în frunză de arțar, să învârtim pe după fileu un blat de pizza și să ne oprim naibii din clișee, că abia ne-am trezit.
Aceste cronici îți sunt oferite de:
Matteo Berrettini – Gael Monfils: 3-6, 6-3, 6-2, 3-6, 7-6
Dacă trebuie să stăm la coadă un turneu întreg pentru un meci care să ne ofere pretext să purtăm o discuție de șapte ore cu viitorii nepoți, atunci hai că o facem și pe asta. Partea relativ bună a faptului că tabloul sferturilor arată ca un tablou suprarealist de Dali e că turneul își asumă un soi de rol de mașină a timpului cu stație la viitor: cum va arăta lumea post apocaliptică de după Federer și Nole, cu Nadal târându-se prin tenis și abia câștigând câte două Grand-Slam-uri pe an, dar chiar și alea în finale de câte patru seturi?
Nu ne vine să băgăm cornu’-n pernă și să așteptăm la interval să vedem copiii ăstora cu care am crescut noi, pentru că nu poți sta după Nadal să se însoare și să producă urmași, dar și pentru că mai nou se bagă marfă bună pe rafturi.
Embed from Getty Images
Mulțumim, nea Gael, de-aici preluăm noi și matale mai dă la rame până când ți-om spune noi că suntem plictisiți de spectacol. Până atunci, mai multe meciuri precum cel cu Berrettini sunt calea sigură către dispariția speciei de păianjen care doarme în care colțul careului de serviciu, dar și un moment de cumpănă pentru Elina Svitolina, care nu va avea viață liniștită dacă înfulecă porții duble de sferturi la fiecare Grand Slam la care merge însoțită.
Băieții ăștia nu s-au înțeles care ce să cumpere pentru seara internațională din sferturi, așa că ne-am trezit cu un borș acru la aperitiv, când Berrettini a stat după tejghea și Monfils s-a auto-distribuit într-un rol de individ serios și familist. Ne întrebam dacă umiditatea nu i-o fi tăiat lui Gael legătura dintre arcurile din adidași și cerebel: când a venit setul al doilea, francezul a pus-o de-o grevă regală în care s-a ținut de glezne cum ține copilul de fusta mamei la prima zi de grădiniță.
Cine știe unde-a fost Monfils în seturile doi și trei este
rugat să ne ofere prin fax orice calup de imagini care ne-ar putea ajuta să
studiem mai în detaliu acest exemplar. M-am întrebat dacă ar fi bine să sun la
laboratorul care l-a creat din încrucișarea unui planor cu un laser de
precizie, mi-a trecut prin cap că tocmai m-a tâmpit oboseala ultimelor zile,
după care comentatorul a s-a întrebat și el ce-o fi cu omul pentru că, citez,
„relația cu Svitolina pare să meargă totuși bine”. Ca idee, de asta e bun și
televizorul: când te simți prost, îți dai seama că drumul e totuși lung.
Embed from Getty Images
Până când ne-am terminat dilemele filozofice, Monfils s-a întors, a dat cu ascuțitul când Berrettini se aștepta doar să mai niveleze untul de arahide pe pâine și a egalat la seturi, izbind cu strigături în gongul de set decisiv.
Oameni buni, când se pierd minți, cele mai multe se pierd lângă televizoare care transmit set decisiv. De exemplu pe la 5-3 pentru Berrettini, cânta popa prohodul pe ritmuri de marseilleză, dar Matteo a servit ca la juniori, s-a făcut 5-5, s-a făcut și tiebreak, s-a făcut și azi și abia apoi s-a făcut și meci. Cu prima semifinală de Grand-Slam pentru un Berrettini care a schimbat într-a șasea pe un drum pe care îl așteaptă cupe, ulcioare și farfurii.
Embed from Getty Images
Rafael Nadal – Diego Schwartzman: 6-4, 7-5, 6-2
O zi din viața mea
de Rafael Nadal
Mă trezesc. M-am trezit. Nu pentru că a sunat alarma, ci pentru că am simțit în pancreas cum limbile ceasului s-au aliniat perfect, așa cum îmi place mie să le știu. Azi am meci cu Diego Schwartzman. Xisca mă tot întreabă de ce nu mă las de tenis ca să ne facem și noi o familie, să avem copii cu brațe ilogic de mari pentru sportul pe care îl practică.
Embed from Getty Images
Mă gândesc la Diego, pe care l-am crescut așa cum am știut mai bine. Ok, probabil că nu l-am crescut cine știe cât, dar ne antrenăm împreună și așa a intrat bine de tot în prima sută. Am efectul ăsta asupra lucrurilor din jurul meu. Știați că șoferul meu e pe locul 550 ATP? Într-o zi mi-am uitat ceasul în mașină, iar până să se-ntoarcă ăsta cu el am înțeles că a trecut prin la Monte Carlo și a câștigat un trofeu pe care l-a adus acasă. Am vrut să îl returnez, dar au zis băieții să îl păstrez, ca să nu mai plătească ei curierul pentru 2020. Da, tot ce ating știe tenis.
Dar uite că e ora meciului. Să fac 1500 de repetări pentru forehand-ul around-the-net sau să o sun pe doamna aia drăguță cu care fac ore de engleză? Bine, hai pe teren. Ciudat, cred că am zis asta foarte des în ultimii 20 de ani. Și tot în spaniolă o spun.
Embed from Getty Images
Ah, uite, a început meciul cu Diego. Nici n-am observat că am deja 1-0 la seturi. Probabil așa încep meciurile în America, de-aia. Pff, ce cald e aici. O să stau la patru metri în spatele terenului. Domnule copil de mingi, scuze dacă… dar trebuie să transpir puțin ca să mă pontez și pentru astăzi. Ce singurătate pe aici! Federer a plecat, Nole face pleskavica din tofu și ceapă, Andy e tot acasă. Eu i-am zis să ne facem un costum de căluț în care încap doi oameni și niște semifinale tot prindem pe la turneele Masters 1000. Nu mai poate. Nici eu nu știu cât mai pot. Cât mai pot să stau în seara asta, adică. Îmi vin două lăzi de apă, acum am primit mesaj pe ceas.
Embed from Getty Images
Apropo, se întreabă unii ce fac cu ceas la un meci de tenis. Am auzit glume că îl port ca să știu să mă las când o să îmi sune ceasul. Ceasul e oprit, deștepților, dar trebuie să fac cumva bani de nuntă. Nu mă las. Hopa, e 3-0. Gata, nu? Mă duc să-l felicit pe Diego. La cum s-a prezentat azi, mâine băgăm două antrenamente. N-a-nvățat nimic copilul ăsta de-atâta amar de timp.
Stau degeaba de două săptămâni pe-aici, în tămbălăul ăsta. Ce lume…
Embed from Getty Images
Bianca Andreescu – Elise Mertens: 3-6, 6-2, 6-3
Nu ne lasă Bianca singuri pe tarlaua ei. Dacă nu mai joacă cu fetele americanilor pentru că americanii nu mai prea au pe nimeni de strajă la Arturaș în afară de Serena, Bianca galopează și mișcă plăcile tectonice cât să i se ridice un val care să o ducă spre prima finală de Grand Slam.
Embed from Getty Images
Mertens a început meciul cum nu se poate mai bine și probabil chiar asta a băgat-o în ceață. Există conceptul de „prea bine”, care declanșează gândurile cu „Hopa, dar ce-am? Stai, ce fac, zi ce fac ca să pot continua să fac”. Răspunsul ajunge să nu mai conteze pentru că, de cele mai multe ori, asta e calea sigură să îți plantezi sub ciment un prim set bun, iar apoi să târâi traista după tine încercând să prinzi măcar la reluări forehand-urile izibite de Bianca.
Embed from Getty Images
Dacă Bibi a prins vreo secvență de ADN românesc, sigur a prins-o pe aia care ne oferă nouă capacitatea de a da tunuri care cutremură minți, spirite și bugete. În setul doi și în decisiv, Bianca a întors foaia cu tot cu bancă și a dat cu ranga în tot ce-a prins că măcănea pe lângă ea. 6-3 în decisiv și Doamne-ajută pe cine o să prindă combinația asta de minte ținută la rece în Canada și draci rumeniți la foc mic în Câmpia Română.
Embed from Getty Images
Belinda Bencic – Donna Vekic: 7-6, 6-3
Dacă Belinda poate câștiga game-urile în care face trei duble, atunci cerul nu e limita și poate nici măcar finala. Meciul lui Bencic cu Vekic a fost genul de băută la care ieși cu cel mai bun prieten după ce ți-a pus din greșeală o strâmbă la șeful de departament. Nu e ură viscerală, cum e între Caro Wozniacki și jocul ofensiv, dar vrei ca tovarășul să învețe să miște în front doar când un întreg batalion îi ține tunurile la tâmplă.
Belinda joacă frumos de-ți lăcrimează ochii și ajunge cu mingea peste tot, ca Magellan. Nu e insuliță de teren pe care să nu planteze Bencic o minge, dar Vekic e tot din aluatul ăsta, așa că numai cuțitul Bunuțului a reușit să împartă primul set. A fost echilibru și o mână de inspirație pentru Belinda, după care lucrurile s-au mai împacientat, așa cum o facem și noi, muritorii, când păzim laptele pus la fiert și ne dăm seama că treaba nu poate fi bună dacă a fiert vreme de cinci game-uri.
Fiecare și-a strigat lucruri, dar prietenii sunt prieteni chiar dacă doar Bencic merge în semifinală. Până la urmă, la fata asta a muncit toată familia Hingis și Stan șade cu hashtag-urile pe instagram pentru ca asta mică să ducă totuși niște argintările în Elveția. Că vine iarnă grea și bătrânii satului nu au din ce să își bea galoanele de prosecco.
Embed from Getty Images
De balotat în semifinale în noaptea de miercuri spre joi la US Open:
E. Svitolina – S. Williams
B. Andreescu – B. Bencic
Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.
