Filantropique Lyon

Nu-mi plac diminețile. Iar dacă aș putea să dorm fără să mă deranjeze niciun zgomot până pe la un decent, dar monumental 15, hai 16-17, ar fi ideal. De exemplu, dacă mă trezești dimineața la 4 pentru a pleca te miri unde, fii convins că nu te poți înțelege cu mine decât prin semne, murmur și sfinți. Iar dacă tot e să pun osul la muncă, ar fi superb dacă treaba începe undeva după ora 19-20, când circuitele integrate din mașinăria de scris încep să prindă și ele viață.

Tocmai de-asta i-am admirat mereu pe oamenii care pot să facă asta. Cei care ridică clonțul din pernă când soarele tinde să coloreze în roșu aprins estul și se apucă de treabă instantaneu, fără dileme și dezghețări, ca apăsați pe buton. Oameni pe care te poți baza, care până-n prânz și-au terminat deja juma’ din treabă și care după alte câteva ore se pot ocupa de propria viață. Oameni ai muncii care produc lucruri, nu boemi care așteaptă lucruri produse ca să-și dea cu părerea pe internet despre ele.

Fără absolut nicio legătură cu asta:

Așa, să nu vă mai țin în suspans: a bătut CFR cu 2-0 în Malta în primul tur preliminar din noua ediție UEFA Champions League, să știți. Nu e un rezultat rău, chit că ai noștri au jucat încă transpirați după campionatul trecut, terminat acum câteva ore. Nu neg că ne deranjează puțin că am ajuns să jucăm fotbal în paleozoicul competițiilor importante, sperând la grupe cum speră Tanța din Costești, Vâlcea la un burger pe Fifth Avenue. Dar treaba asta are și o altă componentă, deseori ignorată de hateri: nu știu dacă ați observat, dar echipele românești aduc din nou acasă victorii în cupele europene de când joacă meciuri directe cu campioanele țărilor în care stadionul de fotbal forțează granițele. Deci încercați să priviți partea plină a paharului: până la urmă, pentru suporterul român contează câtă experiența de viață extrage din fiecare meci. Iar dacă din treaba asta înțeleg toți clujenii că pe copii nu trebuie să-i bați, ci poți să-i păcălești cu vorba bună, tot rămânem câștigați ca nație.

Aceste cronici îți sunt oferite de Nissan

Probabil că nu există party mai controlat decât cel pe care l-a tropăit Lyon după calificarea superbă în semifinalele UEFA Champions League în urma sfertului cu Manchester City. Cred că mai țineți minte meciul ăla, doar n-a trecut nicio săptămână de când Kevin de Bruyne încerca de unul singur să oprească TGV-ul Geneva-Paris via Lyon așezând un pian pe șine. Adică poți să te bucuri, normal, doar că gândurile-ți fug pavlovian la faptul că-n semifinale o să te iei de gulere cu ăia care au bătut Barcelona cu 8-2. Și atunci încerci o rețetă nouă de cocktail: o gură de gin, una de Xanax.

Follow me for more recipes.

Doar despre asta s-a discutat pe la porțile fotbalului mare pe tot parcursul săptămânii ăsteia. Despre Müller și Kimmich și tot restul găștii ăsteia germane care a reușit ce n-a mai reușit nicio echipă în istoria post-Guardiola a fotbalului european: să-l trimită pe Messi la psiholog. Despre Lyon s-a discutat puțin spre foarte puțin. Nu s-a vorbit despre faptul c-a bătut City cu 3-1 cât s-a troncănit despre ratările lui Sterling. Nu s-a vorbit despre faptul că s-a calificat în semifinale cât s-a vorbit despre faptul că francezii-s căprioare între faruri în fața celor de la Bayern. Nu s-a vorbit despre Moussa Dembélé și Memphis Depay și Toko Ekambi și Houssem Aouar cât s-a vorbit într-o singură știre despre Lewandowski. Nu s-a vorbit despre Rudi Garcia și faptul c-a eliminat cu două perechi de palme Juventus și City în condițiile în care echipa lui n-a mai avut campionat de când cu pațanghelul ăsta de Covid cât s-a vorbit despre cei trei antrenori germani care reprezintă partea unsă cu ulei de calitate a robotului fotbalistic european. La dracu’, nu s-a vorbit despre Lyon nici măcar cât s-a vorbit despre faptul că Tătărușanu e în semifinala de anul ăsta, deși a jucat la fel de multe meciuri câte am adunat și eu pentru Real Madrid în acest sezon de Champions League.

Pe scurt, Lyon era challenger-ul, iar Bayern ditai campionul de categorie grea trezit din somn să mai facă niște bani și glorie în ring.

Embed from Getty Images

Și nu acuzăm pe nimeni, nu ne înțelegeți greșit. Ba din contra, e normal, firesc, logic și absolut uman să privim lucrurile așa. Asta mai ales pentru că până și rezulatul final al meciului dintre Bayern și Lyon confirmă cumva premisele astea. Doar că, vedeți voi, așa cum de la un moment dat încolo am renunțat să ne uităm în cărți doar pentru poze, așa ar trebui să mai lăsăm rezultatul unui meci de fotbal în grija statisticii și să citim puțin și-n jurul său. Pentru că niciun 3-0 nu seamănă cu altul și nicio înfrângere nu seamănă cu alta. Dar una dintre echipe se califică în finală și aici se întâmplă ca aceasta să fie, pe alocuri meritat, mașinăria fără milă construită de Hans Flick din piesele de schimb pe care le-a găsit prin curte după ce fratele Niko Kovac a băgat tancul în buruieni în toamna anului trecut.

Dar nu, Lyon n-a fost deloc muscă-n plici, așa cum pare atunci când citești rezultatul cu ziarul în mână și ți-e lene să bagi nara și-n cronică.

De exemplu, Lyon a început meciul cu Bayern pe cai, invers proporțional cu pasiunea lipsă pe care a arătat-o Barcelona în sferturi. Dacă Depay, Ekambi și Cornet și-ar fi avut calibrat ceva mai atent arbaletele la încălzire, ne trezeam după primul sfert de oră cu un 3-0 foarte curat pentru Lyon. N-am văzut contraatacuri atât de eficiente, de facil construite și de bine legate de pe vremea în care Cristiano Ronaldo își mâna gheparzii la Madrid, acum niște ani. Ce n-are însă Lyon (și avea Realul lui Ronaldo) este vârful ascuțit de suliță cu care să sfredelească-n mațele nemților fix atunci când contează. Oamenii au ajuns rapid și din două-trei pase în fața porții, uneori în superioritate numerică, dar s-au prins că n-au desfăcător de conserve fix când au așezat pătura pentru picnic și-au scos pateul la lumină. Ba au nimerit plasa laterală, ba nu s-a legat ultima za din lanț, ba a sărit Ekambi pe sub minge în loc s-o pleznească-n poartă. N-au ăia de la Unicef atâta grijă de oameni câtă a avut Lyon de Bayern la începutul semifinalei.

Și numai ei știu cât de mult i-ar fi ajutat în viață.

Embed from Getty Images

Asta pentru că după sfertul în care și-au aranjat hainele-n oglindă, băieții lui Bayern au plonjat de pe platformă în primul ochi de apă pe care l-au văzut liber în piscina plină de francezi. Serge Gnabry a fost omul cu înăbușirea revoltei: a preluat o minge-n dreapta, și-a făcut loc spre centru á la Robben printr-o apărare care credea că atacurile nu sunt decât verticale și a slobozit o macetă în vinclu cu piciorul stâng, care în teorie e folosit de cei mai mulți fotbaliști dreptaci sub formă de roată ajutătoare la bicicletă. S-a făcut 1-0 pe nesimțite, aproape inexplicabil, iar dacă în tribune ar fi fost suporteri ai Lyon-ului, ar fi tăcut brusc.

Apropo de Gnabry: singurul jucător de la Arsenal care reușește să facă treabă în fotbal în ultimii ani a fost vândut de fapt de londonezi în 2016 cu cinci milioane de euro. La Werder Bremen. Iar ăștia, alți vizionari, l-au dat după doar un an cu 6 milioane la Bayern. Că na, de ce nu l-ai ține pe Özil în tribune și nu l-ai cumpăra pe Pépé cu 80 de milioane de euro când poți să-l dai pe Gnabry aproape gratis să-și califice de unul singur echipa în finala Champions League? De-aia-i frumos fotbalul englez, că ne oferă povești inspiraționale indiferent de situație și de partidă.

Embed from Getty Images

Gnabry nu dă însă doi bani pe ce credem noi despre fostele sale echipe sau pe modul în care arată, doar de-aia și-a lăsat mustăcioara aia de Marlon Brando să-i mijească printre dinți. Iar ca să ne dovedească asta, a făcut 2-0 în minutul 33, reparând cu poarta goală ce părea că stricase Lewandowski cu portarul leșinat în fața lui în aceeași fază.

Că așa-i Lewa: fotbalist fabulos, dar și norocos al naibii: nici când ratează din doi metri cu jumătate de poartă goală în fața lui nu vorbește lumea despre asta, ci despre faptul că Gnabry a dat al doilea gol al său din semifinală (și al nouălea în 9 meciuri anul ăsta în UCL) pentru că a stat ca hiena la recuperare. Așa că o să-i zicem noi lui Lewandowski de părul alb care-a început să-i crească în părțile laterale, că pe-asta nu are cum s-o mai scalde.

Embed from Getty Images

Și cam ăsta a fost tot meciul, să știți. Deși mai rămăseseră de jucat vreo 60 de minute din semifinală, Bayern și-a pus muzică ambientală și a părut să fie un părinte care îi lasă pe proprii copii să creadă că habar n-are ce fac în dormitorul lor. Părinții știu, văd și simt întotdeauna, ascultați la mine.

Lyon s-a transformat în restul primei reprize din haită de lupi înfometați în pernă de ace. Groggy în fața matematicii inginerești a bavarezilor, francezii au ținut-o până la pauză din balamale, încercând să reducă din diferență exclusiv prin limitarea proporțiilor scorului. Iar Bayern n-a fost departe să transforme și semifinala în Oktoberfest cu goluri în loc de bere, doar că același Lewandowski a mângâiat mingea cu piciorul ca un magician în jurul pălăriei la o centrare fabuloasă a aceluiași Gnabry.

Embed from Getty Images

Și veștile proaste nu s-au oprit pentru cei de la Lyon: CFR Cluj era încă la 0-0 la pauză în meciul cu campionii Maltei, semn că vorba cu echipele mici care nu mai există în fotbal era pe bune. Mirați de faptul că maltezii ne arătau că se poate să ții de scor când joci cu granzii Europei, francezii au intrat din nou în teren lansați și pregătiți să întoarcă blindatul german cu roțile-n aer.

Și s-a încercat. Ajutați și de intrarea amețitului de Süle în locul lui Boateng (băieții ăștia sunt principalul motiv pentru care PSG poate să spere la o victorie în finala de duminică), cei de la Lyon au continuat ce lăsaseră neterminat în prima repriză. Adică au ratat ocazii masive cu lejeritatea cu care ospătarii poartă masca sub nas, deși ruleta chinezească îi face să nu știe dacă la mese dau de virus sau nu. Cea mai mare a fost a lui Toko Ekambi, care a rămas singur cu Neuer după pasa căpitanului Aouar, dar a șutat în tibia portarului german. Apropo de Neuer, omul ne-a demonstrat la faza asta că e zeul portarilor pentru că a scos mingea nu din reflex, cum face toată lumea normală, ci din poziționarea membrelor. Și-a mărit suprafața frontală ca pasărea paradisului la dansul de împerechere, transformându-și picioarele în crose de hochei.

Embed from Getty Images

Și-au mai fost ocazii ale celor de la Lyon, să știți. Doar că, așa cum am stabilit încă din primele paragrafe ale acestei cronici, e greu să fii boem într-o lume cinică. Și e greu pentru Aouar, de exemplu, să inventeze 97 de assist-uri pe meci, poate-poate i s-or hotărî atacanții să se-ncalțe corect. Mai ales când de partea cealaltă a terenului stă Müller cu fața aia osoasă și transpirată de unchieș care a cosit 10 dealuri în 6 ore și Lewandowski, căruia pare că Dumnezeu i-a rămas dator cu un gol pe meci indiferent de cât de multe ratează. S-a întâmplat și în semifinala asta, pentru că Lewa a făcut 3-0 în finalul meciului, cu capul, la o centrare din corner scurt a lui Kimmich.

Știți cum e Bayern-ul de anul ăsta? Ca un fotograf care te lasă să zâmbești, să-ți tragi burta, să-ți aranjezi gulerul și să te simți bine-n cadru doar pentru a-ți trimite la final, în plic, două fotografii amărâte în care clipești și-ți umfli gușa ca un pelican. Și-ți și râde-n nas dup-aia: “Nu știu, domnule, eu am fătut tot ce-am putut să iasă culorile, ce vină am eu că nu stați cu ochii deschiși la cameră și ratați un miliard de ocazii singur cu portarul?”

Finala PSG – Bayern e duminică seară de la ora 22:00. Ne citim după.

Embed from Getty Images

Aceste cronici îți sunt oferite de Nissan