Bună dimineața, ziua, seara (în funcție de cum aterizează textul ăsta pe micile și foarte micile voastre ecrane) și bună să vă fie inima. Nu ca lui Smalling, care i-a pictat lui Messi azi noapte dâre de camuflaj din sânge de zeu pe gazonul de pe Old Trafford. Era o fază aparent plictisitoare undeva pe la mijlocul terenul când Smalling l-a invitat pe Leuț să-i pupe umărul cu țeasta. Un bodycheck atât de bine camuflat, că lui Sergio Ramos a început să i se zbată ochiul stâng. Există chiar surse secundare care susțin că din casa lui Ramos de la periferia Madridului s-au auzit chiuituri, dar alte voci pun aceste manifestări vocale pe seama unui grup de concetățeni care au câștigat la loteria spaniolă 50.000 de euro pe care i-au spart într-o singură seară pe adidași din cârpă de la Balenciaga și pe douăzeci de șampanii.
Dar să revenim la momentul în care Leo Messi e trotilat subtil de fratele Smalling. Meciul a continuat fără urme în CV-ul omului de la United, pentru că feciorul a mascat frumos umărul în mufarină, pe care l-a prezentat oficial ca la fizică pe un soi de luptă corp la corp prin corpuri dispoporționate. Că și Messi ăsta: știe el să se ferească de bastârci când îi vin din față, dar încă nu a fost inventat fotbalistul cu cameră de marșarier. O idee bună pentru fiul ăl’ mare al lui Cristiano Ronaldo, ale cărui singure șanse să depășească în memoria colectivă eroii epocii actuale ar fi să marcheze câte trei goluri pe meci cu ceafa.
Și cum stătea Messi lovit de tramvai la mijloc de codru des, camerele au început să ne ofere în 4K momentul în care sângele lui Zeo începea să picure bezmetic în verdele crud al gazonului din Manchester. Unii ar spune că bucata aia de pământ n-a fost îngrășată cu mai mult talent de pe vremea când Cantona o modela cu ghetele, principalele unelte de grădină ale francezului. Sunt însă absolut convins că astăzi locul a fost împrejmuit, pământul scos, iar gazonul înlocuit pe acea porțiune. Nu poți risca să se apuce suporterii bezmetici să transforme 10 centimetri pătrați de teren în altar.
Aceste cronici îți sunt oferite de:
Manchester United – Barcelona 0-1
Ajax – Juventus 1-1
Până la momentul ăla, care s-a săvârșit undeva prin minutul 30, meciul celor de la United semănase lacrimă cu bodycheck-ul lui Smalling: meschin și pe alocuri invizibil. Lăudați de toți pixelii internetului pentru că au eliminat milionarii de la PSG aruncându-i cu fața-n bordură fix la Paris, Solskjaer și Asociații au părut cu nu pun mare preț pe meciul de acasă din moment ce istoria recentă ne-a demonstrat cu degetul pe rană că United se pricepe mult mai bine la a arunca peste bord trupul neînsuflețit al adversarilor mai ales în deplasare. Știți câte goluri a marcat United pe Old Trafford în ediția asta de Champions League? Unul. Până și Oțelul Galați ieșise din grupe pe vremuri cu două goluri marcate acasă. Chit că alea au fost singurele. Și chit că au ieșit din grupe în sensul prost, nu în direcția corectă.
Embed from Getty Images
Apropo de direcția corectă, să ne bucurăm, totuși, că-i vedem din nou pe ăștia de la Manchester United din nou acolo unde le e locul. Acum doi ani, de exemplu, pe vremea Dinastiei Mou, United juca pe vremea asta tot în cupele europene, dar cu șantieriștii de la FC Rostov. Încercând să taie lianele din jungla care i-a dus în final în fața trofeului Europa League. “E un trofeu, totuși”, au zis atunci vreo 9 fani ai lui United, ignorând faptul că pentru echipele cu pedigree e aproape rușinos să câștigi Europa League. Mai bine pierzi naibii prin sferturi și te retragi pe nesimțite, fără să observe nimeni, decât să câștigi competiția și să claxonezi că anul ăsta n-ai fost în stare să joci cu băieții mari. Deh, chestie de perspectivă.
Așadar, dăm legătura pe Old Trafford, unde United bagă ștraif cu Barcelona în sferturi. Primele imagini vin de pe tunelul care duce dinspre vestiare spre teren, unde Pique și De Gea își vorbesc pe șestache ținând eterna mână deasupra gurii, să-și apere conjuncțiile de camere. Semn că ori bârfesc pe careva, ori fac mișto unul de altul, ori deapănă amintiri cu Sergio Ramos în fundul gol prin cantonamente. Lucruri normale pe care presa nu trebuie să le descifreze angajând specialiști în sfinții citiți de pe buze. După cum știm, treaba asta e bună pentru amândoi, pentru că Sergiu iartă, dar nu uită. Și De Gea o fi departe, la distanță de hăt, un fax de Madrid, dar Pique, săracul, dă în fiecare sezon de 3-4-5-6 ori, cât o vrea hazardul (și probabil chiar și Hazard de la anul), de brațul de fier al lui Ramos. Așa că apărătoarea de cioc e constructivă.
Și-ncepe meciul. Dacă îți place să te uiți la meciurile din Liga 1, probabil că ți s-a părut ușor exagerat faptul că băieții ăștia nu prea știu de glumă și nu au nevoie să se încălzească 79 de minute ca să transpire și să dea un gol amețit pe final de partidă. De exemplu, Busquets și Young au părut pe scena de la Fotbaliștii au talent, acolo unde ai la dispoziție doar 3 minute ca să convingi juriul că-ți dorești cu adevărat victoria. Așa că s-au plantat pe tibiile lui McTominay, respectiv Coutinho. Nu trecuseră încă 5 minute din partidă, iar scorul la cartonașe galbene cu dâre roșii era deja de 1-1, chiar dacă arbitrul italian al meciului s-a abținut, mușcându-și probabil buza de sus și desenându-și o cruce cu limba în cerul gurii. Băieții erau nejucați, se mai întâmplă.
Embed from Getty Images
Dacă la capitolul implicare ne-am lămurit că lucrurile erau în grafic, prin minutul 12 am primit și primele notificări ale serii. După o fază la care au participat Busquets și Messi, Suarez a împins mingea spre poartă, Luke Shaw a altoit-o spre plasă, iar Barcelona marca primul gol. De bucurat nu s-a prea bucurat nimeni, pentru că arbitrul de tușă văzuse offside. Probabil pentru că dinții lui Suarez erau, ca de obicei, în poziție neregulamentară.
După ce băieții din camera camerelor – poreclită și “Dacă doriți să revedeți” – au derulat pelicula de câteva ori, au concluzionat că tușierul poate să-și bage o mătură în urechi și să mestece o ceapă. Gol Barcelona, autogol Shaw. Care Shaw, săracul, era mai ocupat să ridice brațele pe sus indicând că n-a atins mingea cu mâna în careu când a împins-o în poartă decât să o respingă naibii de acolo. Fiecare cu prioritățile lui în viață. Probabil că asta le-a și zis Solskjaer înainte de meci:
– Bă copii, orice ar fi, nu puneți mâna pe minge în careu, ați văzut ce i s-a întâmplat săracului ăluia de la Tottenham ieri.
– Păi și dacă…
– Nu există dacă. Faceți ce vreți voi, dar nu puneți mâna. Din partea mea, vă puteți tăia brațele și să le lăsați acasă. Care face henț în careu e dat afară. Nu înainte să-i smulg eu brațele cu dinții. Mai bine vă dați autogol decât să atingeți mingea cu mâna. Măcar știm o treabă din prima.
– Am înțeles, să trăiți.
Așa că Shaw n-a pus mâna. Bravo, Luke. Forța fie cu tine.
După gol, lucrurile s-au așezat și s-au limpezit. Era clar că Barcelona a venit să țină de minge – că doar ce-ar putea să facă altceva Barcelona decât să paseze până când adversarii se frustrează în așa hal că de-abia așteaptă finalul meciului, indiferent de scor, ca să pună și ei piciorul pe minge? – și era clar că ăștia de la United au intrat în teren cu scopul de a limita daunele pe care or vedea ei cum le repară în retur.
După faza în care Messi s-a ales cu dâre de sânge permanente pe față, de zici că se pregătea să joace în Rambo 17 alături de Stallone, United a avut singura ocazie mai sănătoasă de a marca. O centrare de vreo 30-40 de metri a lui Young – singurul lucru bun făcut de Young în meciul ăsta, de altfel – l-a găsit pe la marginea careului de șase metri pe Dalot, care în loc să înțepe bășica cu coarnele a dat cu colecistul și a trimis-o ca la geometrie: perfect paralel cu linia porții. Atât s-a putut: dincolo Messi îi pasează lui Suarez, aici Young îi pasează lui Dalot. Faceți voi calculele, că de-aia arată scorul cât arată.
A, bineînțeles că la United joacă d-alde Pogba și Rashford, nume care în mod normal ar trebui să te facă să transpiri ușor la axilă. Doar că primul ridică mobila doar când are chef de trântă, în timp ce al doilea e încă tânăr și își prinde degetele sub mobila lăsată brusc și pe neanunțate de Pogba. Așa că din toată panoplia de potențiali jucători de fotbal plătiți cu găleata, s-a nimerit ca aseară să iasă în evidență McTominay, un mugur născut în ’96 care, vorba ălora de la Digi, n-a apucat să fie titular la naționala Scoției, dar a fost titular în sferturile UCL contra Barcelonei. Pe McTominay îl recunoști pe teren după freza de Dolph Lundgren și după faptul că e ubicuu. Ca Tigrul de platan pe lângă București, dar în sens pozitiv. O să mai auzim de băiatul ăsta.
Embed from Getty Images
Apropo, să știți că se întâmplă și invers – vezi cazul lui Hudson-Odoi, un englez care a prins primul unșpe la națională înainte ca Sarri să se prindă că e marfă bună la Chelsea. Oricum ar fi, tot e mai bine decât cazurile fotbaliștilor români pierduți pe la cluburi de rang secund din Europa: ăștia nu joacă titulari nici colo, nici colo, singurul punct comun fiind că scriu ziarele de ei. Cât mai scriu și alea.
Și cum așteptam noi implacabilul final al reprizei, de pe posturile paralele și din aplicațiile de livescore vine o veste proastă pentru Ajax: Cristiano Ronaldo, care își petrecuse ultimele două săptămâni pe tușă, a marcat la Amsterdam și și-a răzbunat parțial foștii colegi de la Real Madrid, scoși în decor în optimi de Grupa Norișor. Așadar, oaspeții conduceau la pauză în cele două sferturi jucate în paralel. Așa-i dacă ăștia nu știu cum e cu reciprocitățile și cooperativa. Păi în loc să ne pierdem timpul privind un 0-1 chinuit timp de 90 de minute, nu era frumos să vedem un 5-4 pentru United, apoi un 4-3 pentru Barcelona pe Camp Nou? Tot Barcelona ar merge mai departe, dar măcar aveam de povestit goluri, nu slowmotion-uri cu picăturile de sânge ale lui Messi aterizând pe peluza din Manchester. Râdeți, râdeți, dar nea Jean Pădureanu ar fi transformat Liga Campionilor în spectacol dacă îi dădeau ăștia mână liberă. Ajungea Costel Câmpeanu să schimbe tricouri cu Buffon sub lumina nocturnei bistrițene. Ce imagine, ce oameni, ce distopie.
Nu-ncepe bine a doua repriză, că jap! iar urlă aplicația de scoruri live. Așa că mutăm frumos pe Ajax cu Juventus, fraților, pentru că până se vor hotărî ăștia de la United să joace fotbal avem la dispoziție butoane pe telecomandă care pot să deschidă poarta soarelui. A marcat Neres, un brazilian care până la meciul retur cu Real Madrid era așezat la capitolul “încă un brazilian în Europa”, iar după a debutat la Naționala Braziliei. Nu aduce anul ce aduce eliminarea Madridului.
Uit de meciul de la Manchester, pentru că ăștia de la Ajax au egalat și apoi au urcat cu călcâiele pe grumazul Bătrânei Doamne, transformată din divă într-o contabilă acră care înainte să iasă în pensie a lucrat pe la ANAF. Indiferent de echipa cu care ții, trebuie să recunosc că plutește în aer un miros de mosc atunci când o echipă de juni care nu știu ce-i aia frică se apucă să-i alerge cu iataganele pe ditai caii căliți prin viață de la echipele mari. Ai da orice să vezi un copil de 21 de ani bucurându-se după gol în sferturile UCL. Ăsta nici măcar nu știe încotro s-o apuce după ce așază mingea la vinclu, în timp ce sătuii cu 8000 de meciuri și la fel de multe goluri s-au plictisit de fotbal și joacă din obligație colț cu bătutul recordurilor. Așa că băi Neres, băi Van de Beek, băi Ekkelenkamp, băi McTominay, ia puneți-o puțin de-un #occupy sincer și trimiteți-i pe ăștia la culcare, că s-a sunat de ieșire.
Deși în a doua repriză am mutat constant între Amsterdam și Manchester, goluri nu s-au mai dat în niciuna dintre părți. Ar mai fi de notat însă pasiunea cu care Luis Suarez simulează chiar și la vârsta înaintată la care a ajuns în ciuda faptului că jumătate dintre adversari ar da orice să nu-l mai vadă pe teren, ratările pe alocuri enervante ale celor de la Ajax, dar și modul în care Douglas Costa, de la Juventus, a ales să le croșeteze gleznele în câteva faze olandezilor, implicit una în care a nimerit bara după ce i-a luat pe copii ca pe steaguri la slalom uriaș.
Și uite-așa, după două ore de gimnastică telecomandată, am ajuns la miez de noapte să închidem televizoarele fără să înțelegem foarte clar ce-am văzut în a doua seară a sferturilor. Barcelona n-a dominat cum o face de obicei, dar a câștigat. United n-a jucat mai nimic, dar încă are șanse să se califice, mai ales dacă luăm în considerare antecedentele și faptul că două goluri pe Camp Nou se pot rezolva la o adică dacă Pogba nu se-ncalță iar invers. La Juventus, Cristiano Ronaldo și-a lăsat iar câlții ăia aurii în freză și a și marcat, dar nimic nu garantează calificarea italienilor când în retur vin copiii să le spargă bibelourile la Torino. În fine, ăștia de la Ajax n-au câștigat acasă, chestie care în Champions League e în general semi-sinucigașă. Dar n-o făcuseră nici cu Real Madrid înainte să le rupă osia ălora pe Bernabeu.
Deci rămânem în suspensie până peste o săptămână, când probabil că Ronaldo și Messi ne vor contrazice din nou sănătos, îndoind porțile copiilor ăstora cu câte-un hattrick. Om trăi, om scrie, om râde și-om completa Excel-uri cu recorduri, că asta ne-a mai rămas.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.