Când m-am născut, Dumnezeu mi-a pus mâna-n cap. Prin trimisul său special la fața locului. Mirosea ciudat a prune oțetite, da’ am zis că o fi uitat să se spele. Ulterior, după ce am crescut, mi-am dat seam că, la Bistrița, mirosul de prune oțetite este Dumnezeu însuși.
Toamna, după ce prunele, merele și perele se coc la Bistrița, la casele de către deal începe sărbătoarea țuicii. Sau a jinarsului, să fiu mai exact. Nu exista casă care să nu aibă un butoi cu jinars, iar noi, cei din bloc, primeam fără probleme pentru a ne servi musafirii. Era un fel de bursă în care jinarsul circula liber, fără să se devalorizeze niciodată.
La fel ca în orice altă poveste în care mult devine plictisitor, țuica era pentru mine un element banal. Nu aveai niciun avantaj prin faptul că aveai țuică acasă. Erai doar în rândul lumii, cam așa cum nu ai niciun avantaj că ai chiloți curați în sertar. Am rămas cuplat pe această idee până când am venit la București.
Ei bine, dragii mei, din bube, mucegaiuri și noroi, iscat-am frumuseți și prețuri noi. Vorba poetului. Dacă ai doi litri de țuică la București, ești un fel de bișnițar. Nu merge aurul cum merge zama de prune.
În primul rând, aici se numește – din cauze ascunse în negura istoriei – palincă. Nu am îndrăznit să combat logica noului meu oraș adoptiv, așa că am mers înainte însușindu-mi imaginația onomastică ieșită din comun a noilor mei confrați.
Cu o sticlă de jinars, administratorul devine tovarășul tău, din nou un termen pe care l-am însușit fără comentarii. Cu o sticlă de un litru plină cu jinars transformat în palincă printr-un procedeu lingvistic care mă făcea să mă simt mai ungur decât sunt de fapt, întreaga armată de cenzori, secretari, șefi de scară, operatori de calculator și altele de genul ăsta ți se așează în genunchi în față și te roagă să nu îți plătești întreținerea decât atunci când vrei tu. Țuica mea îmi dă +10 la scut și +100 la viață.
Ulterior, am observat că țuica merge oriunde, singura diferență e că trebuie să o ambalezi diferit, în funcție de materialul ușii la care bați. La administrator merge sticlă din plastic de cola. Cu eticheta ruptă, că doar nu suntem țărani. La Electrica, unde îți faci contractul pentru casa nouă, merge o sticlă din sticlă, dar nu verde, că trezește amintiri tâmpite și riști să stai pe net la lumina documentelor de partid. La medic e musai să mergi cu o sticlă artizanală, că omul încearcă să se facă că știe cum să te facă bine. La service merge oricum, chiar și fără țuică. Ăia le știu pe toate, deci la ei nu merge cu țuica naturală. Un vin bun de 3 lei ambalat frumos merge.
Țuica e Deutsche Mark-ul meu. Și vă anunț încă de pe acum că, dacă va cădea euro – așa cum se aude – eu voi avea valuta mea cu nume maghiar și cu producție 100% ardelenească. Singurul regret e că nu am reușit să-mi fac creditul pe litri de jinars, că mă scoteam.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
