Spania e campioană europeană și asta trebuie să redea umanității încrederea că, până la urmă, binele triumfă. Viața, implicit și fotbalul nostru de toate zilele, îi răsplătește pe cei care fac lucrurile sistematic bine, pe cei care nu caută obsesiv scurtătura, ci parcurg tot drumul cu consecvență. Pe cei orientați să creeze, nu să distrugă, pe cei mai curajoși, cu mai multă stăpânire de sine. Asta e povestea cu care-i musai să rămânem după finala de la Berlin.
La un EURO 2024 în care marile națiuni au vrut să ajungă departe oferind prea puțin, Spania a fost singura cu atitudine de campioană. În timp ce ceilalți și-au pus în cap să fenteze fotbalul și să-l captureze cu firimituri, La Armada Invencible a scos pieptul în față și a protestat vehement față de acest sfidător „merge și așa”. Spania i-a respectat pe fanii fotbalului, s-a respectat pe ea însăși și a pus pe masă cel mai bun joc, cea mai corectă atitudine. Și, așa cum îi șade bine binelui care învinge, a scos din desagă și eroi care să inspire cu ale lor istorii emoționante și motivaționale.
A fost mai întâi micuțul Lamine Yamal, adolescentul cu părinți din Maroc și Guineea Ecuatorială, care a vrăjit Europa la 16 ani. La doar o zi după ce a împlinit 17, a devenit și campion european, cât să inspire toți puștii crescuți, la fel ca el, în cartiere marginalizate și care de cele mai multe ori nu ajung să zărească acea luminiță de la capătul tunelului.
Foto: IMAGO
La polul opus al vârstei lui Yamal, a răsărit și veteranul Jesús Navas, la 38 de ani și opt luni, cu un picior retras din fotbal, pe care soarta l-a adus taman în fața vedetei Mbappe în semifinale. Și Jesús a răzbit. La fel ca selecționerul Luis de la Fuente, omul care abia la 63 de ani își trăiește momentul de măreție profesională, după ce ani de zile a stat în spate, pe la selecționatele de juniori și tineret ale Spaniei. Dovezi vii că niciodată nu e prea târziu și că, dacă-ți faci pașii corect și te ții de treabă, o să dai nas în nas cu succesul.
La Berlin, pe un stadion ticsit cu fani englezi, a fost rândul lui Nico Williams să strălucească. Acum 30 de ani, părinții lui Nico traversau deșertul Sahara desculți, fără apă, fără mâncare, la 40-50 de grade, dar cu visul fiecărui imigrant african: să ajungă în Europa și să trăiască o viață un pic mai bună. Au ajuns într-un final la Melilla, exclava spaniolă din nordul Africii, cu teama de a nu fi trimiși înapoi în Ghana, apoi au cerut azil politic. Născut ceva mai târziu în Spania, crescut de Spania și cu inima spaniolă, Nico are marele merit că a deblocat un meci pe care englezii îl bruiau deliberat.
Southgate și-a înghesuit echipa în propria jumătate, așa cum a făcut-o, nestânjenit, pe tot parcursul turneului. Preocupată doar să strivească atacurile spaniole, Anglia a excelat în cinism și lipsă de imaginație. A egalat întâmplător prin Cole Palmer, cu un sfert de oră înainte de final, la prima fază periculoasă din a doua repriză. După care s-a întors, fără jenă, în propria jumătate, mulțumită să aștepte prelungirile, penalty-urile sau, în cel mai bun caz, o eroare a spaniolilor.
Foto: IMAGO
Spre binele nostru, Furia Roja a pus capăt șaradei etalate de Anglia. Mikel Oyarzabal, după o centrare a mult hulitului Cucurella, a îngropat mingea în poarta lui Pickford și a făcut dreptate. Într-o lume sătulă de atâta injustiție și impostură, chiar nu era momentul pentru o Grecie 2004, exact ce ar fi însemnat o victorie a Angliei la acest turneu final.
Dintr-o jucătoare de tikitaka, acel stil obositor de a aresta, pasiv, mingea, Spania s-a transformat într-o echipă proactivă, vibrantă, completă. O echipă care combină posesia cu jocul tăios, rapid și direct, o echipă al cărei prim 11 îl poți recita ca pe poezie.
Peste toate, să ne bucurăm că a câștigat fotbalul care e fotbal.
Foto: IMAGO
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la EURO 2024 îți sunt oferite de 2Performant.
Și-a dat seama că se pricepe (și) la tenis când și-a admonestat aspru un unchi care, la 30-0 pentru Simona Halep, a strigat că urmează 45-0. În copilărie, Ionuț își imagina c-o să fie fotbalist, apoi a visat că va deveni muzician, după care a absolvit Științe Politice și a înțeles că nici măcar politician nu o să ajungă în viața asta. Și-a dat seama, până la urmă, că e mai înțelept să scrie, tăios și apăsat, despre toate astea.
