Soranoase Păsărele

Tenisul, acest sport superb care ne face să zâmbim până când frontonul se permută în rictus și muzica din urechi ni se transformă în scârțâit de cretă pe tablă.

Când vine vorba de numele jucătoarelor din China, primul challenge pe care-l am e să identific exact cu cine joacă ale noastre. Am pretenția de la mine că mă pricep cât de cât să descifrez elementele esențiale din tenis, dar madam Wang, care i-a dat peste cap pedalele Soranei astăzi în Australia, poate fi oricare dintre cele trei jucătoare cu același nume infiltrate în imperialistul Top 100. Ok, veți zice, dar prenumele e altul, măcar pe Yafan (locul 94 în clasament) o putem recunoaște ușor, nu ca pe Xiyu (58) și Xinyu (34), care probabil că și-au mai jucat din când în când meciurile una alteia. Cine să știe?

Mă rog, vorba vine. După ziua de azi, o s-o ținem minte mult și bine pe Yafan.

Al doilea challenge real e să le bați. Nu cred că există jucătoare în lumea asta care să cadă la tragerea la sorți cu o jucătoare din China și să-și frece mânuțele de plăcere, așteptând meciul ca să-i verse ăleia dinții în chiuvetă. Știi că dacă ai căzut cu Wang sau cu Zhu sau cu Yuan, apăi îi Bai, că de ceva vreme avem și Zhuoxuan Bai în Top 100. Nu prea scapi fără câteva zgârieturi adânci, chiar și dacă prinzi elan și ajungi, de exemplu, la 6-0, 3-0 – ca să luăm un scor total întâmplător. E ca o plimbare prin pădure pe vreme de furtună: se prea poate să-ți placă mirosul de mușchi reavăn, dar la fiecare pas există pericolul de a te trezi cu o creangă-n occipital și de blackout. Poate să ne explice mai bine Caro Garcia, care la US Open a fost scoasă în rezervă în două seturi de adversara de azi a Soranei.

În plus, se zice că primul meci de la un Slam – mai ales primul meci de la primul Slam al anului, un soi de termometru cu scor care-ți ia temperatura reală – este cea mai complicată partidă, indiferent de câtă experiență ai. Până și Serena zicea asta pe vremea în care le dădea la o parte pe fetele astea ca pe draperii.

Aceste cronici îți sunt oferite de noul Porsche Panamera

În aceste condiții, meciul de astăzi a Soranei a semănat în prima sa parte, când a noastră a câștigat 9 game-uri la rând și zburda ca o impala prin savană, cu prima zi în care ieși în tricou pe stradă după o iarnă de juma’ de an. Un aprilie călduț și liniștit în care aerul care-ți mângâie fălcile decolorate și-n care soarele nu a învățat încă să-ți pârlească epiderma. Traficul e lejer, când ajungi la birou ești anunțat că ți-a crescut salariul și că a intrat și bonusul pe anul trecut, iar ăla mic tocmai s-a calificat la faza internațională a Olimpiadei de Informatică după ce-n ultimele luni n-a făcut decât să rupă Playstationul pe genunchi.

Dar, așa cum ne așteptam inițial, n-a fost deloc ușor de la rictus încolo, deși la un moment dat părea ca va fi dubios de facil. Wang a câștigat primul game pe la mijlocul setului al doilea, când Sorana se dusese probabil – mental vorbind – la dușuri, și a revenit de la 0-6, 0-3 ca să ne scuture un pic de zâmbete. I-au intrat roțile pe șleau și a întors setul al doilea, apoi ne-a ținut din șocuri electrice în decisiv, înfigând săgeata în impala. Iar Olimpiada aia de Informatică s-a dovedit doar o petrecere în alt oraș la care s-a dus ăla mic fără ca tu să fi avut habar.

Stimați cosuferinzi într-ale tenisului, poate că toată povestea asta e o lecție. Dacă luminișurile devin din ce în ce mai rare prin junglă, poate că învățăm și noi să apreciem ce avem înainte să plece trenul din gară, cu iubirile vieții noastre prăvălite prin vagoane și conectate la branule.

Tenisul, acest sport superb care ne face să zâmbim până când frontonul se permută în rictus și muzica din urechi ni se transformă în scârțâit de cretă pe tablă.

Iga Swiatek – Sofia Kenin: 7-6, 6-2

Prima veste importantă din meciul ăsta e că am găsit între miliardele de imagini ale celor de la Getty și una în care Iga zâmbește. Asta e o premieră absolută, încă un record bătut de poloneză.

Trecând la ce ne adună în jurul focului, domnișoarei Swiatek nu i-a picat tocmai ușor la examenul din turul întâi în Cangurezia. Obișnuită să le ia la șmirghel pe fetele din tururile de încălzire, cu care și-a exersat mai mereu aptitudinile de călău, Iga a dat de data asta de Sofia Kenin, care acum patru ani pe vremea asta pleca acasă de la Melbourne cu trofeul.

Știu, pare atât foarte departe în timp pentru cei care-și amintesc, cât și imposibil pentru cei care au deschis televizoarele pe tenis ceva mai recent. Deci da, Kenin e campioană de slam în 2020, când Simona s-a oprit în semifinale, dar este și finalistă în același an la Roland-Garros (unde s-a opintit la ultima săritură chiar în colega de azi), tandrețuri care i-au permis la momentul respectiv să se cațere pe locul 4 în clasamentul mondial.

Cum tenisul nu se uită, doar se diluează în perioade în care mingile nu mai mușcă din tușă, ci din nimic, Kenin rămâne o jucătoare pe care o bați mai greu decât pe altele, nu dăm nume, dar puteți să numărați voi covrigii pe care i-a agățat Iga de cozile lor în ultimii ani.

Iar cu Iga a fost aproape să răstoarne ligheanul polonez în colb când a servit pentru set la 5-4, dar Swiatek și-a ridicat la timp șepcuța de pe ochi și a împins treaba în prelungiri. De acolo, Igăi i-a intrat curent d-ăla bun în cabluri, mecanismele i s-au calibrat, iar poloneza a terminat partida cu 30 de lovituri câștigătoare și cu Sofia prăvălită pe masă.

A zis și Iga la final că i-a fost greu, probabil că i-au pus ăștia făină cu cocoloașe în aluatul de la covrigărie.

Jelena Ostapenko – Kimberly Birrell: 7-6, 6-1

Bună dimineața și bine-ați venit la circ. Avem acrobați, dansatori, camile fără cocoașă, dar cu propria linie vestimentară, dinozauri care beau apă purificată cu rugăminți și care scot flăcări pe nări când simt damf de huiduială. În același timp, avem și Nănașe îmbrăcate conform tradiției milenare, cu sacou mov, pentru că așa cere momentul. Nănașe care, vorba lui Gellu Naum, făceau și ele ce-i mai ușor: cântau la cor.

Nu știu exact dacă ați auzit de Jelena Ostapenko până azi. E o tânără și foarte promițătoare jucătoare din Letonia care, în ciuda performanțelor remarcabile în tenisul mare (ultima boacănă e un titlu la Adelaide câștigat săptămâna trecută), nu a reușit să câștige nicio finală de Grand Slam. Ar avut o șansă în 2017, dacă se ținea finala de la Roland-Garros, dar uneori și istoria greșește, că e și ea om.

Jelena e, înainte să fie jucătoare de tenis, un personaj apropiat de vodevil. Însă nu-i personajul clasic al tenisului – adică vreun un Kyrgios feminin supărat mereu pe entități imaginare care-i strică impecabila cătare ori un Johnny Mac sau chiar Năstase contemporan, adică de tipul de talent de încheietură căruia-i patinează ambreiajul. Ci o apariție colorată fără să fie neapărat caustică și care trăiește într-o bulă atât de restrânsă, încât o încadrează doar pe ea și atât.

Agresivă e doar pe teren, unde știm că preferă să joace cu arpaleta, nu cu racheta, dar bifează elemente pline de viață, de la mimică facială la gesturi teatrale pe care le trăiește fără să le fi studiat în școli cu ziduri. Bosumflată când pierde, colerică pe alocuri, Leana e un copil mare care joacă tenis și, atunci când o țin baroasele, o face incredibil de eficient. Estetica urâtului e materia principală de lucru: între Jabeur și Ostapenko, de exemplu, se întind șaptezeci de galaxii – probabil că un extraterestru păcălit de busolă și aterizat pe Terra ar jura că cele două concurează în sporturi diferite.

Dar Jelena câștigă (atunci când o face), pentru că principalul său talent vine din sfera mentală: arta subtilă a nepăsării, vorba unei cărți traduse stângace în românește. Îi este tot aia dacă noi vorbim sau nu despre ea, îi este tot aia dacă ne place sau nu cum se îmbracă sau ce și cum și când cât mănâncă. Așa cum ar trebui, de fapt, să fie normal.

Azi a câștigat cu o australiancă de care n-ai auzit până acum – Kimberly Birell, 25 de ani – și care a primit un wildcard de la ai ei ca să facă un ban cinstit și eventual să bage la loto pe tablou în speranța ca trece de un tur și intră-n Top 100 mondial. A dat însă de Nănașa, care până în tiebreak-ul setului întâi și-a reglat tirul, iar apoi a plimbat-o pe Kim ca pe rățuște.

Poate că Ostapenko va câștiga Australian Open anul ăsta. Ar fi păcat să se retragă fără un Slam de care să ne bucurăm și noi cot la cot cu dânsa.

Carlos Alcaraz – Richard Gasquet: 7-6, 6-2, 6-1

Australienii intraseră la dubii în privința lui Carlos Alcaraz înainte de ediția asta a turneului, pentru că omul nostru, vedetă de epocă recentă, frontman în formație, primul ghimpe serios în coasta vegană a lui Nole, a cam sărit Melbourne în ultimii ani. În general, Alcarazul a avut scutire de la medic, deci mereu a existat o explicație, însă știm și noi cum e cu scutirile astea când ele vin consecutiv: la un moment dar ridici măcar o sprânceană și te uiți la geolgăul care o aduce-ntre dinți cu circumspecție. Păi nu erai tu atletul perfect care face șpagatul pe sub fileu? Fix acum îți găsești să-ți întinzi noada?

Ba chiar a ajuns la ediția asta fără să se-ncălzească, a intrat pe teren direct din Uberul care l-a adus de la aeroport. Și-a lăsat trollerele pe tunelul de acces pe Rod Laver, s-a cerut la baie să-și schimbe măcar tricoul împuțit de zborul lung, a dat un pic de deodorant și a sărit pe Gasquet, care – vorba aia – de-abia aștepta să joace cu unul mai bun decât Treimea. Și de-abia așteaptă de vreo 20 de ani, dacă nu mai mult.

Așa că Alcarazito s-a adaptat la situație: a foolosit primul set din meciul cu Gasquet ca să se adapteze la clima australiană, să se-nscrie în turneu, să-și facă check-in la hotel, să se-ncălzească pentru meci și alte acareturi gospodărești. Când s-a pus cu abdomenul pe meci, se făcea că era deja tiebreak în setul întâi, așa că scuzați-l pentru începutul lent, a fost un pic ocupat.

După asta, a fost ceva mai ușor. Motoarele spaniolului au duduit, dincolo de fileu Richard a început să respire greu și să adune sudoare cât să irigi Ialomița, eu am apucat să-i zic lui fiu-meu că are fața transfigurată pentru că-i bătrân, el m-a întrebat de ce-i zic bătrân dacă-i mai tânăr cu doi ani decât mine, deci practic asta a fost ziua în care eu am realizat în mod oficial că nu mai sunt tânăr, în care Gasquet a pierdut calificarea în turul al doilea, iar fiu-meu a pierdut ocazia să tacă.

Emma Răducanu – Shelby Rogers: 6-3, 6-2

A trecut atât de mult timp de când am văzut-o pe Emma Răducanu râzând, încât eram gata să pun rămășag pe faptul că la US Open-ul din 2021 a avut tatuaj temporar pe față și-apoi l-a extirpat. 

Azi, în Australia, după meciul cu Shelby Rogers din turul întâi, Emma a zâmbit din nou. Apăsat, curat, după un meci în care ne-a adus aminte de sufletul neprihănit care a venit cu elan din calificări la New York acum trei ani și a ciopârțit tot în drumul ei spre titlu. Emma vine însă după niște operații dubioase, cu încheieturi fâlfâinde și cu o balama defectă la genunchi, iar vestea bună pentru ea nu e că a bătut, ci că a bătut fără să fie apăsată de dureri. 

Evident, cel mai mare câștig pentru Emma Răducanu este însă faptul că nu mai are presiune. După ce vreme de un an-doi toată lumea a așteptat de la ea reeditarea traseului SF de la US Open-ul cu pricina, astăzi Emma e undeva la și altele, pe un colț de turneu, loc prielnic în care-și poate ascuți din nou satârul fără să bată la ochi.