Memento Sori

Dacă nu avea aerul ăla regal și dacă verdele crud nu era asortat perfect cu movul, o combinație de culori care pentru mine va mirosi vizual mereu a Wimbledon, ai fi jurat că turneul de la marginea Londrei s-a transformat azi în petrecere românească la iarbă verde. Un fel de 1 mai de mai încrucișat cu ce era pe vremuri 23 august, când ni se topeau Daciile la soare pe dealuri.

Am avut patru meciuri românești la Wimbledon și au lipsit doar grătarele cu mici, vreun taraf care să dea din acordeoane între terenuri și chioșcurile cu chinezării și pitici de grădină pentru ca ale noastre să se simtă ca-n weekend pe malul Herăstrăului.

Ne-am bucurat de inflația de românce de pe tablou din două mari și apăsate motive. Primul e legat de faptul că preferăm mereu să avem despre ce să scriem de la un Slam, pentru că ziua aia în care ne rămâne să raportăm exclusiv despre Pegule, Azarenci și Svitoline e destul de dureroasă în vestiarul cronicarilor. Apoi, o zi de joi cu patru românce la un Slam este o zi bună – chiar dacă ploile au făcut ca unele dintre ale noastre să joace azi abia în primul tur al turneului într-un moment în care în mod normal s-ar pregăti de sferturi pe alte cumetrii.

Dar la Wimbledon n-a fost doar despre românce azi, pentru că Stan Wawrinka și-a luat bilet spre soare și vineri seară va juca împotriva lui Novak Djokovic într-un duel care ne va aduce aminte de tinerețe. A lor și a noastră. Apoi ne-am adus aminte din nou că am îmbătrânit după ce Anett Kontaveit a părăsit definitiv tenisul la 27 de ani din cauza unor probleme la coloană.

Să băgăm în priză tiparnița.

Sorana Cîrstea – Jelena Ostapenko: 4-6, 7-6, 6-4

Suntem la Wimbledon și confirmăm că nu există un turneu mai potrivit pentru o Nănașă. Toate fetele sunt îmbrăcate în alb, toți bărbații sunt îmbrăcați în costum croit pe comandă, apă am avut toată săptămâna să-ți pui – vorba aia – și-n cap, biserici anglicane găsești la tot pasul, flori atârnă pe toate tribunele. Singura problemă ar fi cu lumânările și cu bărbații în rochii care să citească din cărți vechi, dar senzația mea e că asta nu-i o problemă contemporană stringentă.

Cu toate astea, doamnelor, domnilor, și stimați copii, Nănașele pot să fie și ele botezate la o adică. Trebuie doar multă răbdare și încredere că fiecare depresiune în care pare că te înfunzi pe covorul verde are la capăt o trambulină spre punctul de plutire și mai mult decât atât.

Chiar dacă începi meciul cu sprâncenele arcuite până-n țeastă, pentru că Lenuța nu știe să lovească mingile decât dacă le depresurizează. Și când îi intră, fenomenul e spectaculos vizual, ești spectator ca la Aurora Boreală. Efectiv nu înțelegi cum poate întunericul să nască o paradă magnifică de culori care, în cazul Lenuței, au talentul de a mușca milimetric din buza cretei.

Odată cu vârsta vine însă experiența. Și odată cu experiența vine răbdarea. Două elemente care până acum ceva vreme nu-și găseau loc prin borcanele goale din cămara Soranei, dar care azi sunt așezate murate în ordine militărească și sunt gata să fie aruncate în oală la nevoie. Așa că Sori a asistat la măscările ostapenciene mușcându-și probabil buzele ca pe jeleuri așteptân ca trenul să sară definitiv de pe șine.

Iar primul moment a apărut la începutul setului secund. Am și notat secunda, împachetată excelent de Radu Abramescu, care a comentat meciul pentru Eurosport: „S-a defectat Ostapenko”.

Nănașa nu trebuie să se defecteze complet, însă. Tot secretul e să-i forțezi ușor acul busolei sau să-i schimbi fusul orar fără să se prindă. Până se dumirește Leana de ce toate mingile i se cațără pe pereți ca iedera, ai zbughit-o spre set. Derutată, Penko începe să-și tragă mâinile la subsuoară și să vorbească repugnant cu tribuna ca-ntr-un recital-monolog al cărui singur rezultat e și mai multă dezorientare.

Dincolo, Sorana a luat poziție de maestru shaolin și a schițat un plan perpendicular pe învălmășeala din mintea letonei. Cu ajutorul unor challenge-uri inspirate care au ciobit și mai mult soclul pe care se cățărase hârciogul, Sorana a trecut linia de sosire stăpână pe joc și pe tactică.

Metodă infailibilă care, dacă ar fi fost pusă în aplicare mai devreme de românce, n-ar mai fi promovat-o niciodată pe Ostapenko la gradul de Nănașă. O simplă și pe alocuri simpatică participantă la petrecere era o abordare ceva mai sănătoasă pentru toată lumea implicată.

Am fost la un set distanță să avem Sori cu Jaqueline în turul următor. Dar Jaq mai are de săpat în propria minte ca să ajungă la starea de grație care-ți permite să rămâi stâncă atunci când în față ți se scălămbăie bufonii.

Meci cu Haddad-Maia pentru Sorana.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE

---

Ana Bogdan – Alycia Parks: 1-6, 6-3, 6-2

Scriu cronici de tenis de vreo 10 ani deja și, slam după slam, am devenit artist la depistarea de motive și argumente pentru care fetele noastre pierd atunci când statistica și fizica ne arată că mai degrabă ar trebui să câștige. Am dezvoltat în timp un simț aparte al defensivei care mă face să lărgesc cadrul atunci când ale noastre pierd primul set la scor de spital și să încep să apelez la rațiune pentru a descâlci mohairul înnodat.

Așa s-a întâmplat și după primul set de azi, când mi-am adus aminte brusc că am câteva lucruri de aranjat prin garaj. Ana intrase în meci cu direcția necalibrată și a ratat complet primul viraj, cum ar zice Simone Tempestini, care la Londra joacă rol de psiholog și mână curentă pentru sprijinul Anei.

Am cam suduit printre dinți, pentru că nu se-ntâmplă foarte des să prinzi culoar fără trafic din sens opus la Wimbledon. Oricât le-am găsi argumente Samsonovei și Alyciei Parks, fete de comitet care umplu cu sârg prima jumătate din Top 100, nu prea se ratează un drum aerisit prin jungla altădată plină de termite cu canini cât roata. Și te ia cu țâțâieli când vezi că mingile zboară dezordonat afară cât timp colega de 22 de ani nu are de făcut decât să servească în teren și să ia la plezneală mingile aerate venite din partea opusă.

Doar că setul pierdut n-a fost un bolovan agățat de gâtul Anei, cum se întâmplă de cele mai multe ori atunci când pierzi startul și colega trece la manete în doar 28 de minute. Ci o găleată de apă rece turnată pe țeastă. Ana a semănat cu un ciocan de abataj care a prins curent fără explicații după ce întregul șantier s-a uitat la el cum zace-ntre saci vreme de câteva minute bune.

Iar seturile al doilea și al treilea au fost impecabile. Ana și-a calibrat serviciul fix peste o perioadă în care Alycia a uitat că tenisul se joacă și la retur, nu doar la serviciu, iar de aici au ieșit tăieturi adânci pe jocul americancei, un împărat dezgolit brusc de glorie. Jocul plin al lui Parks s-a transformat până la finalul meciului într-o figură unidimensională pe care o poți șterge cu guma de pe capătul creionului. Iar aici e meritul Anei, pentru că s-a prins ușor și iremediabil că Alycia joacă tenis doar cât timp e lăsată s-o facă. Dacă o pui pe sârmă și-o plimbi printre linii și dacă-i servești decent, americancei i se termină brusc talentul.

În ultimele două seturi ale meciului, Parks a câștigat un singur punct pe primul serviciu al Anei (și abia 6 pe al doilea), un detaliu statistic care spune mai multe decât aș putea explica eu în paragrafe lungi și zemoase.

Ana se califică în premieră pentru ea în turul al treilea de la Wimbledon. Iar culoarul luminos prin junglă rămâne liber deocamdată: urmează Lesia Tsurenko, care boxează cam la aceeași categorie. E drum deschis, iar volanul e în mâinile Anei.

Stan Wawrinka – Tomas Etcheverry: 6-3, 4-6, 6-4, 6-2

Nu știu ce planuri aveți pentru weekend-ul care tocmai se-ncheagă, dar băiatul ăsta tocmai a făcut rezervare la poligon pentru vineri seară.

Veți învăța cum se schimbă treptele cu transmisie manuală, pentru că pe automată poate oricine.

Djokovic – Wawrinka în turul al treilea de la Wimbledon.

Să vă aduceți cărțile de istorie, ne ascultă ăștia doi din toată materia.

Irina Begu – Rebecca Marino: 6-2, 3-6, 6-2

Primul lucru pe care trebuie să-l subliniem aici e că britanicii au găsit în sfârșit mecanismul fizic care ne permite călătoria în timp. Meciul dintre Irina și Rebecca, jucat în turul întâi de la Wimbledon, s-a terminat după ce Ana Bogdan se calificase deja în turul al treilea pe exact același teren în partida dinainte.

E adevărat că atât timp cât ale noastre câștigă, aceste încovoieri ale continuumului spațiu-timp ne interesează foarte puțin spre deloc. Noi suntem cu educația fizică aici, nu cu astrofizica.

În plus, trebuie spus că, indiferent de cât de haotic se aliniază meciurile pe tablou, englezii sunt spectatori impecabili comparativ cu francezii, care au transformat Roland-Garros-ul în hâlbe de porci anul ăsta.

Așadar, victorie pentru Irina în primul tur de la Wimbledon 2023, competiție de clasă în care, cu puțin noroc, oricine poate să prindă a doua săptămână a turneului.

Meciul ăsta a durat, de fapt, două zile. A început aseară târziu și ar fi trebuit să se termine tot aseară dacă Irina nu intra în al doilea set într-un soi de contemplare a măreției solare la apus. Primul set s-a încolăcit în jurul canadiencei ca un boa și părea că e o chestiune de timp până când Rebecca va rămâne fără aer și elan. Doar că Irina și-a adus aminte că-i ministra muncii în tenisul feminin și-a decis unilateral că nu se cade să termine meciul repede dacă tot s-a căznit fata aia să ajungă de la Toronto la Londra.

Așa că a noastră s-a pus pe descoperit talente canadiene. Doar că, fix când să închidă setul al doilea, Rebecca Marino a rămas fără lumină în lampă și a fost nevoită să viseze frumos la revenire peste noapte în confortul camerei de hotel.

Și s-a revenit azi. A luat Marino setul, iar din elan a luat și primul break din setul al treilea. Doar că Irina, care a ajuns astăzi la meci un pic mai târziu decât adversara, a decis să inventeze sarmalele învelite în frunză de arțar și a împachetat în oală toate game-urile rămase până la finalul meciului.

Era păcat să nu sărbătorim și a patra calificare în turul al doilea, mai ales într-o zi în care s-a vorbit limba română la Wimbledon câtă frunză și – vorba aia – câtă iarbă.

Jaqueline Cristian – Beatriz Haddad-Maia: 6-4, 2-6, 4-6

Dacă tenisul de epocă recentă ne-a demonstrat de mult prea multe ori că victoriile venite de nicăieri pot să fie urmate de hău și întuneric, ceva-mi spune că înfrângerea asta a lui Jaqueline are șanse să fie de fapt arcul cu care bila de flipper este trimisă înapoi pe masă.

A noastră trece printr-o perioadă incertă a carierei și căutarea cărărilor corecte printre ferigi poate să ia timp, nervi, energie și să sape în IBAN-uri. A intrat pe tablou la Wimbledon cu ajutorul clasamentului protejat, ceea ce i-a permis să sară peste iadul calificărilor, iar după un prim tur în care a jucat feeric și a câștigat primul ei meci pe iarbă la seniori s-a lovit azi de Beatriz Haddad Maia.

Brazilianca joacă rolul de coajă de popcorn în gingie în tenisul feminin de azi. N-ai miza niciodată că poate să ducă un turneu mare până la capăt și până anul trecut n-ai fi zis că se procepe să pună mingea pe tobogan pe iarbă. Dar Bea a fost semifinalistă anul ăsta la Roland-Garros, unde-a scărpinat-o serios pe Iga, iar anul trecut a câștigat atât Birmingham, cât și Eastbourne, ceea ce o transformă într-o expertă a jocului pe iarbă într-un tenis contemporan în care cam astea-s toate turneele serioase pe lângă Wimbledon.

Așa că faptul că Jaqueline i-a luat azi un set poate să însemne mult mai mult la scară macro decât ni se poate părea la prima vedere. Poate un binevenit reset combinat cu un al doilea big bang.

Liam Broady – Casper Ruud: 6-4, 3-6, 4-6, 6-3, 6-0

Numărul 142 mondial versus numărul 4 mondial.

Numărul 4 mondial proaspăt finalist de Roland-Garros, competiție la care numărul 142 n-a reușit să iasă din calificări.

Când Ruud bătea bășica pe tarla cu Djokovic, în finala de la Paris, britanicul Broady băga coada-ntre picioare în primul tur al challenger-ului de la Surbiton și avea mai puțini spectatori în tribune decât avea Ruud fotografi pe lângă el la schimbul de terenuri.

În orice galaxie te-ai afla, treaba asta ar fi trebuit să aibă o singură concluzie, un final așteptat. Doar că în galaxia Wimbledon, acolo unde iarba se transformă în anomalie magnetică și schimbă brusc polii, se poate întâmpla orice.

Implicit ca numărul 142 mondial, intrat în turneu pe pile, cu wildcard, să-l bată pe numărul 4 mondial în 5 seturi. Și cu 6-0 în decisiv.

Iarba verde de acasă a făcut din nou minuni la Londra.

Mirra Andreeva – Barbora Krejcikova: 6-3, 4-0 (ab. Krejcikova)

Despre Mirra Andreeva ne-am lămurit încă de la Roland-Garros că va câștiga cel puțin 15 slam-uri în carieră, e semnată și ștampilată, puteți să printați asta și să mi-o aruncați în față peste 20 de ani dacă n-am dreptate.

Ce nu ne-am lămurit cu copila asta de 16 ani este cum reușește să le facă pe adversarele mult mai experimentate să pară jaloane.

Mai ales pe o suprafață pe care Andreeva n-a apucat să joace în viața ei până acum o săptămână, când a trecut prin calificări ca un supersonic printr-un cumulonimbus. I-a rupt apoi cârma chinezoaicei Wang în trei seturi, pentru ca acum să o bată pe Krejcikova.

E adevărat că Barbora a renunțat să mai tragă de un picior beteag pe la mijlocul setului al doilea, când s-a prins că eforturile ei n-au miză. Cu toate astea, nu uităm și nu iertăm: cehoaica e specialistă în pauze medicale tactice, așa c-a fost ca-n povestea cu lupii: habar n-avem dacă a fost accidentată pe bune sau s-a retras de nervi c-o bate Bambi, dar e cert că Barbora nu va fi credibilă o perioadă nici măcar dacă-și duce piciorul la vestiare în geanta de tenis.

„Ai apucat să mergi pe Centre Court până acum?” a întrebat-o cineva pe Mirra la finalul meciului. „Da, am vreo 15 poze de acolo în telefon”, a răspuns senină rusoaica.

Ceva-mi spune că o să râdem serios de declarația asta peste două decenii. Vine valul.