Sorana Cîrstea – Emma Răducanu 6-0, 6-2

Se scriu cronici meșteșugărești aici de vreo 14 ani, timp în care am avut spre câteva sute de ocazii să declarăm oficial că le-am cam văzut pe toate. Cu toate astea, fiecare bornă finală a unui turneu e degrabă născător de aha-uri. Lecții de viață, lecții profesionale, demonstrații de lucruri făcute de oameni și de oameni care inventează lucruri pe care nu ți le puteai imagina posibile cu două minute înainte. În condițiile astea, să concluzionăm că tenisul e inspirat din viață ar fi o subestimare cruntă. Uneori, în anumite condiții și situații, pare că viața a fost inspirată din tenis. Cu absurditățile, răsturnările de situație și structura sa, tenisul pare că a precedat euglena verde pe șir evolutiv.

Victoria Soranei în finala de la Transylvania Open, un zdrobitor 6-0, 6-2 fără istorie și fără poveste, venită după două ediții în care aceeași Sorana nu a reușit să treacă de turul 1, este una dintre lecțiile astea absurde, dar complet relevante pentru deșirarea logică a faptelor povestite mai sus. În viață se întâmplă rar ca atunci când bați un cui într-o scândură să-ți dai de două ori cu ciocanul peste degete, iar la a treia lovitură totul să se transforme direct în casă gata de locuit, cu mobilă instalată și panouri solare deja funcționale. E metafizic, dar tenisul permite acest fel de organizare pseudologică.

Iar exemplele pot să continue. Finalista meciului de astăzi a apărut ca un meteorit nedetectat de radarele organizațiilor spațiale ale planetei, a întors pe dos lumea rachetelor cu mânern la acel US Open, după care s-a catapultat iar în spațiu, apărând formal din an în Paște la orizont, spre deliciul astronomilor și spre curiozitatea neofiților. În fapt, traiectoria Emmei în tenis (anticipată sau replicată și de alte jucătoare de dată recentă – salut, Nănașa) e greu de configurat într-o viață normală de om normal în condiții normale. Însă tenisul permite și asta. Vârfuri absolute născute din praf de stele, apoi depresiuni adânci și întunecate în care lumina licărește din nou, ca azi, în cel mai frumos context: acasă. Sau, mă rog, într-una dintre cele trei locuri pe care Emma le poate considera acasă.

De fapt, Nu există partidă jucată la Transylvania Open care să nu ne fi dat lecții și palme peste frunte. Oliynikova și entuziasmul pur al tenisului regăsit la 25 de ani. Alchimista Snigur și modestia ei intrinsecă transformată nimeni nu știe cum în armă letală în meciul cu Jaqueline. Jaq și Gabi formând la dublu o echipă pe cât de atipică, pe atât de optimist-futuristă. Fetele de la tenis în scaun rulant, care sunt un exemplu de luptă continuă în ciuda vieții. Și multe, multe altele.

Divaghez.

Sorana, deci. Prima jucătoare din România câștigătoare la Transylvania Open. Un lucru pe care n-o să i-l ia nimeni niciodată. Nu e Slam, nu e nici WTA1000, nici măcar WTA500, însă faptul că Sori a înfipt steagul în vârful Clujului, la turneul de acasă, poate fi o trambulină mentală mult mai flexibilă decât orice sfert de Slam. În final, sunt puține săptămâni din viața unui jucător de tenis care se termină fără înfrângere. Pentru Sorana, ultimele șapte zile de pe malul Someșului s-au coagulat într-una dintre cele patru săptămâni perfecte din cariera ei. Carieră care, spre deosebire de alte dăți, are ștanțată acum pe capac și o dată clară a ieșirii de pe raft. Deci cu atât mai importantă și mai dulce victoria.

Noul Porsche Cayenne electric ți-a oferit cronicile de la Transylvania Open 2026.

Mircea Meșter

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.