După Potapova, iese Sorana

---

Ironia faptului că lângă fiecare gând despre reușitele Soranei ne simțim obligați să răspundem și gândului „da, dar se și retrage anul ăsta” e probabil cea mai tipic românească problemă pe care puteam să o avem. Cam și cum ți-ai sărbători non-stop ziua de naștere, dar la fiecare al zecelea plic cu bani de la bunici și neamuri, vine o notificare de sistare a furnizării de energie electrică, cu motivația scrisă în dothraki. 

Sorana e la ora asta cel mai frumos paradox. Poate nu e așa, dar poate că sunt câteva dintre cele mai bune zile ale ei în tenis. Pentru că de bunăvoie am stat în fiecare dimineață la doi pași de teren, am văzut-o antrenându-se la primele ore ale dimineții în fiecare zi. Câte o oră și jumătate, câte un munte de muncă în fiecare zi. Cu ea, cu antrenor, cu Jaqueline, cu adversari imaginari și cu timpul. Care, măcar pentru moment, merge în ritmul pe care ea îl bate cu fiecare pas făcut în teren. 

Potapova a jucat cu un deget rupt, dar adevărul e că tot în semifinală se oprea chiar și de-ar fi fost un personaj dintr-o postare de pe un grup de indivizi care neagă tot ce e real și apreciază cu patimă lucrări artistice din morcovi și verze portocalii. 

Există break-uri care doar amână un rezultatul pe care îl cunoaște și beneficiarul și, apoi, venite direct din rai, există break-urile care duc umerii adversarului la nivelul gleznelor, provocând genul de deznădejde pe care îl mai poți cunoaște doar atunci când ai stat trei ore la o coadă ca să afli prin gemuleț că avea nevoie de un bon de ordine. Sorana i-a provocat Anastasiei o astfel de stare cu saltul în timp reușit la 3-3, când meciul era în echilibru aparent, dar gata să muște la un capăt de teren. Și-ar fi fost bine și ne-ar fi plăcut dacă în game-ul următorul nu s-ar fi întâmplat la fel, dar cu personajele schimbate între ele și, deci, un rebreak mai nedorit decât un control ANAF atunci când îți numeri banii din seara de colindat. 

Doar că Sorana nu a acceptat nicio cerere de retur și a continuat să strânga ușa peste adversară. Cu sala în spate, dându-i la mână săgeți pe care să le catapulteze peste adversară, Sorana nu a greșit. Nici nu era loc, dar nici nu a părut vreun moment că există vreo potențială slăbiciune în șurubul care se strângea tot mai abil pe fier, chit că Potapova a salvat 19 dintre cele 23 de mingi de break ale Soranei. Doar că în contextul ăsta, mai degrabă merită să o judeci altfel: cât și unde au săpat până la urmă cele 23 de șanse de a sări treapta direct în pod?

A fost câștigarea primului set echivalentă cu câștigarea meciului? Nici vorbă. Anastasia a ajuns în sfertul cu Sorana pierzând primul set în fiecare meci. Știe să iasă din groapă de parcă e un personaj din Biblie. Dar Sorana nu e tipologia clasică de angajat care se gândește la weekend. O face și ea, dar cu motoarele turate la maximum în aer și ținta în vizor fără pauze în care să permită ochilor să clipească. 

Cu break-ul din primul game al setului doi, Sorana a alimentat suficient pentru a ajunge la destinație. E atât de rar și reconfortant să simți liniștea în timp ce o vezi. Și apoi să îi vezi rezultatele. La 2-2, Sorana și Potapova au jucat 19 puncte. Ca să avem un termen de comparație, Emma a jucat 33 în întreg primul set pe care l-a câștigat cu 6-0 în partida cu Chwalinska. 

Nu a avut nevoie decât de timp care să treacă și oxigen în cameră. Cu ele disponibile la discreție, Potapova s-a înecat și a înotat pe uscat. De partea cealaltă, Sorana le-a transformat în semifinală. Ca să nu mai spună nimeni că noi exportăm materie primă și alții ne-o vând ca produs finit. 

---

Noul Porsche Cayenne electric îți oferă cronicile de la Transylvania Open 2026.

---

Sunt aici ca să îmi fac un autodenunț: am desconsiderat potențialul acestui meci și am intrat în tribună relaxat, gata să mă uit la ceva ce urma să rămână doar pentru mine. Până când, la 2-0 pentru Wang, Oleksandra a început să pună bastonaș lângă liniuță și să își scrie dreptul de a fi băgată în seamă în meciul cu numărul 32 WTA și fostă finalistă la Auckland.

În meciul cu Oliynykova, Wang a trăit la fiecare punct frustrarea oricărui european care descoperă că brandului cărui îi e credincios de zeci de ani îi livrează produse „Made in China”. Nimic din ce face Oleksandra nu intră în tipare și nu încape între liniile oricărui motor de analiză disponibil prin circuit.

Serviciul pare frânt de la mijloc și totuși funcționează. Pe urcările la fileu, Oleksandra merge pe șapte cărări și schimbă lovitura o dată la începutul ei și încă o dată spre final. Lasă impresia că fuge de jocul dârz și ar exploda doar floricele pentru reel-urile de pe Instagram.

Până când face total altceva, opus oricărei concluzii la care te-ai chinuit să ajungi până în acel moment. E atâta luptă în fata asta care vine cu o geantă de sală pe teren și se plimbă singură prin circuit, că nu ai fi surprins să afli că tatuajele și le-a făcut singura, apăsând creioane cu mină până când grafitul a ajuns în vecinătatea osului.

Când se făcea de set, Wang deja căuta sfaturi medicale și bandaje pentru picior. Ieri a avut timp și combustibil ca să joace atât la simplu, cât și la dublu. Astăzi, cu Oliynykova, părea că dacă o scoți de pe teren și nu îi asiguri transport până la vestiar, sună la Porsche să își cumpere un Cayenne cu șofer și ore nelimitate de serviciu. 

Dacă nu ai văzut de ceva timp o jucătoare de tenis care servește underarm și totuși e aplaudată de toată lumea, semifinala în care Oleksandra a ajuns la Transylvania Open va fi o oportunitate excelentă.

Wang nu a reușit să priceapă combinație de butoane necesară pentru a-i da pauză Oleksandrăi, așa că job-ul ăsta rămâne în continuare unul destinat celorlalte prezențe umane din turneu. Că AI-ul nu are ce să priceapă și descoperim că doar am plătit degeaba abonamentul.

---

Ofertă specială: cronici pe gratis direct la tine-n bătătură

---

E perfect normal să nu aveți curaj să spuneți că se întâmplă. Că e ca atunci când a fost. Că Clujul ca New York-ul nu doar în basme politice despre calitatea vieții. Ardelenește, cu tact și mult calm, putem totuși să spunem că Emma e bine și merge spre bine. Sigur, o facem de pe tavan, unde te duce un meci în care fata asta mai pune în frigider un 6-0, dar pentru asta nu ne mai poate condamna nimeni. 

Ca o adevărată reprezentantă a generației ei, Emma Răducanu a făcut ca primul set să fie potrivit pentru capacitatea de atenție pe care am auzit că o deține generația Z. După 24 de minute în care s-au mai și schimbat terenurile, Emma își terminase razia și avea două mingi de set. Trei schimburi mai târziu, eram trecuți cu forța la următorul capitol din carte, deși Maja abia reușise să își scoată din ghiozdan penarul doar ca să afle că jocul Emmei i-a mâncat tema. 

În trei din primele cinci game-uri, Chwalinska nu a făcut niciun punct și au rezultat secvențe de demolare pe care le mai vedeai doar în Mythbusters, pe Discovery, pe vremea când chestiile astea nu erau reel-uri și noi aveam răbdare să stăm pe un post mai mult de un sfert de oră. 

În setul doi, Maja a jucat mai bine. După 6-0, e și greu să nu faci mai bine decât ai făcut într-un set în care existența îți poate fi certificată doar prin semnăturile date pe ordinul de deplasare.

Primul game din setul doi ne-a ajutat să bifăm momentul de neexplicat pe care îl are orice meci al Emmei: game câștigat la zero de Chwalinska, după o pauză de vestiar care a durat cam cât două game-uri din primul set și a produs tot atâtea puncte câte a făcut și ea pe serviciul Emmei. Dubioșenia a trecut rapid, iar Emma s-a întors la ale ei. Era bine așezată în scaun și știa destinația înainte ca adversara ei să urce în mașina care tocmai o izbise cu violență ceva mai devreme. S-au adunat niște game-uri, dar nimic relevant. Cu siguranță, nimic îngrijorător.

Mai departe așteaptă Oliynykova. Să fii cât de cât capabil să îi scrii numele e cam tot ce poate fi priceput apropo de jocul ei. Sunt aproape sigur că mie deja îmi iese sau măcar nu mai eșuez lamentabil. Clar mă descurc mai bine decât a făcut-o Wang. Dar de la Emma putem aștepta. New York-ul se vede bine dacă te uiți atent spre Someșul Mic. 

În timp ce Sorana alimenta rezervorul de aplauze de pe Central, Jaqueline și Gabi au încercat să îi arate lui Xinyu Wang pe Terenul 2 cum e când pierzi cheile de la casă. Jucau cu fosta finalistă de la Auckland, iar aceasta tocmai trăise o experiență extracorporală într-un sfert de finală în care avusese cele mai inutile 22 de mingi de break din tot turneul.

După doar 100 de minute de la acel sfert pierdut, Wang și-a luat colega de dublu și au pornit peste ale noastre. Deși Wang ceruse un timeout medical în partida de la simplu și părea că joacă cu un picior care în mod repetat a solicitat secretariatului concediu medical, meciul le-a găsit pe ale noastre pierdute în liniștea vizuală a arenei.

Prima parte a meciului a produs un set în care s-a trăit și s-a murit în funcție de ce a avut de oferit primul serviciu. Jaqueline a povestit la conferința de presă că amândouă au intrat pe teren cu gândurile amestecate între ele și nu prea a ajutat să se trezească subit alergate de două jucătoare care, la fel ca ele, știu să își producă zile bune și mai ales să se împartă între ele.

Jaq și Gabi au ajuns în supertiebreak, iar meciul a avut ultima stație la un 5-5 onest și oportunitatea de a rezolva soarta săptămânii în următoarele cinci puncte disponibile.

Doar că Wang și Zhang aveau alte planuri. Unele ușor de anticipat și greu de întors pe măsură ce barca alor noastre a luat tot mai multă apă și s-a scufundat tot mai supărător spre un 10-5 care curăță tabloul de dublu de orice prezență autohtonă cunoscătoare într-ale cafelelor de specialitate combinate cu sarmale la mic-dejun și cozonaci la sărbătorile mari.

Dacă te numeri printre cei care se plâng seară de seară, din fotoliu, că jucătorii de tenis contemporani sunt moi sau că se prăbușesc psihic la prima minge de break, ar fi trebuit să fii astăzi în tribune la Transylvania Open. Pe terenul al doilea al turneului a avut loc o demonstrație de forță psihică și de reziliență cum nu prea trăim niciunul dintre noi, cei care pășim pe trotuar fără să ne gândim vreun moment că suntem norocoși că treaba asta are loc pur și simplu.

Kaufland, partenerul principal al turneului de la Cluj, a pus la cale un moment cu densitate emoțională ridicată și a așezat față în față două jucătoare pe care nu le cunoaștem din cronici sau din știrile despre bentițe și break-uri, dar care vânează mingea cu o demnitate care, cu toate sinceritatea unui meci văzut live, te cam face să te simți mic în scaunul tău comod de spectator.

Dacă numele lor nu vă spun nimic, e doar pentru că uităm prea des despre sportivii care mânuiesc racheta din scaunul rulant. Christina „Tina” Pesendorfer a venit din Austria cu un CV care arată și se simte greu: de 4 ori campioană națională și o prezență constantă în Top 100 mondial, cu 29 de turnee câștigate în circuitul ITF la simplu și la dublu. Și-a redescoperit viața prin rever și nu visează s-o bată pe Sabalenka, ci să participe la Jocurile Paralimpice. De cealaltă parte a fileului am avut-o pe Cristina Deac, legitimată la CSM Deva, o sportivă care din 2016 încoace transformă antrenamentul zilnic într-o victorie asupra contextului.

Cele două sportive ne-au predat astăzi o lecție despre ce înseamnă să nu lași vânturile vieții să-ți rupă velele. După o încălzire de 10 puncte în care invitații speciali ai celor de la Kaufland au fost jurnalistul Rareș Năstase și artistul Jorge, a urmat un meci în toată puterea cuvântului.

În partida jucată după regulile din tenisul în scaun rulant și în seturi scurte, până la 4, austriaca Pesendorfer a început meciul uniform accelerat și închis primul set cu un 4-0. În setul secund, Cristina noastră a revenit în joc și a împins scorul până la un 3-3 care a mirosit a efort pur înainte ca adversara să câștige ultimele două game-uri și meciul. Nu a fost prima loc întâlnire directă. Cristina și Christina au jucat una contra alteia anul trecut la un turneu ITF (atunci a câștigat tot austriaca), iar la dublu au făcut echipă, tot în 2025, într-un turneu care a avut loc în Franța.

Repet: dacă tot căutăm putere mentală prin cărți de dezvoltare personală, ar fi trebuit să fim azi în tribune. Să vezi cum Cristina strânge din dinți și cum Christina din Austria își plasează mingile cu precizie chirurgicală. Totul în timp ce ambele negociază mișcările unuia dintre cele mai complexe sporturi peste care se adăugă un scaun rulant ca layer suplimentar de dificultate. A fost cel mai bun curs de psihologie aplicată despre forța de a nu te lăsa strivit de context.

Povestea celor două invitate de onoare de la Transylvania Open face parte dintr-o poveste prin care Kaufland a adus la turneu Mingea Neoficială. Este o minge la propriu. Nu intră în meciurile din turneu, dar o poți cumpăra ca suvenir pentru acasă. Dacă ești la Cluj, mergi glonț la vending machine-ul de la intrare, iar dacă ne citești de pe canapea, intră pe caiacsmile.ro și cumpăr-o de acolo. Fiecare achiziție e o donație directă pentru asociația Caiac Smile, iar Kaufland dublează suma de la sine putere în virtutea programului ACCES, care susține integrarea celor peste 500 de colegi cu dizabilități care lucrează deja în echipa lor la nivel național. Noi cumpărăm o minge, Kaufland pune încă una lângă ea, iar fetele precum Cristina și Christina primesc șansa de a ne mai preda o lecție.

Am plecat de la teren cu imaginea celor două femei strângându-și mâinile peste fileu. Uneori, tenisul este doar contextul pentru cele mai mari victorii ale vieților noastre. Care nu se obțin în picioare, ci cu sufletul ridicat mult deasupra fileului.