În Sori zilei

Salutare și bine v-am găsit la cronicile de la Wimbledon, dragi prosumatori de texte colorate ca rochiile de epocă recentă ale Jelenei Ostapenko. Norocul ei e că-n sud-vestul Londrei îi obligă ăștia pe toți să poarte haine albe, că altfel usca Leana gazonul cu ațele care-i atârnau din dantele pe-acolo. Așa, pe alb, numai avantaje: hainele-s de obicei mai ieftine, iar din postura de Nănașă poți să te-mbraci fără să superi mireasa. Practic, singura problemă reală e că albul îngrașă și negrul subțiază.

Așadar, bine v-am regăsit la un Wimbledon cum n-a fost altul. Pe lângă faptul că britanicii au anunțat că jucătorii din Rusia și Belarus au organismele cocoșate de virusul Putinovid, deci n-au voie să vină la turneu sacă nu-s vaccinați cu viză și pașaport de orice altă țară din lumea asta, oamenii de la ATP și WTA au racționat și-au decis să transforme turneul într-un soi de demonstrativ de influenceri: fără puncte, dar pe bani mulți. Ceea ce e destul de interesant la nivel psihologic. Și mai interesant era dacă se juca invers: doar pe puncte și fără bani. Rămânea iarba aia necălcată anul ăsta, mai mare rușinea.

În rest, rămâne cum am stabilit acum nici măcar o lună, când au închis ăștia Roland-Garros-ul: indiferent cu cine ții în tenis, important e să te bucuri de turneu. De-o căpșună, de-o frișcă, de câte-o victorie a alor noastre (cât mai multe să fie – și victoriile, și ale noastre). În rest, suntem la Wimbledon și timp de 14 zile nu se cade să ne bucurăm la înfrângerea nimănui, că aici e cu etichetă și ani de-acasă. Chit că asta nu ne împiedică să ne bucurăm sincer de bucuria adversarilor care-l bat pe Nole. Am luat un exemplu de jucător mare la întâmplare, nimic personal.

Să-i dăm, deci, bice. Aveți în față 14 zile de texte pline de substanță despre tenis. Dacă vreți să aflați care-au fost rezultatele din meciurile de peste zi, încercați alt site, de exemplu aveți la dispoziție oricând treizecizero.ro. Dacă vreți însă să râdeți de milionarii care joacă tenis și n-au voie să alunece pe iarbă pentru c-o strică și iau warning, sunteți în locul potrivit.

Dacă vreți să vă cumpărați un Porsche, sunteți tot în locul potrivit. Ziceți-le oamenilor de la showroom că v-am trimis noi și veți primi o surpriză la achiziție. Folosiți codul #BineînțelesCăCitescCronicileLuiMeșterEuAveamDeGândSăMiIauAltcevaDarMaConvinsElSaCumparPorschePentruCăSusținețiCronicileDeVreoCinciAniÎncoace.

Ready? Play.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE

Sorana Cîrstea – Aleksandra Krunic: 7-6, 7-6

Acum un an și-un pic, la turneul WTA 250 jucat pe zgură la Cluj, am scris așa despre Aleksandra Krunic:

„Sârboaică născută la Moscova. Are 1.63 și 50 de kile când se-mbracă pentru schi și la prima vedere pare subțire și firavă. Apoi intră pe teren și mi ți le plesnește de-ți vine să-ți ștergi ochelarii ca să înțelegi de unde vine colecția de ștăngi aprige. Chiar și dacă n-ai ochelari. Apoi livrează un amestec de slice și scurte învățate la dublu și exersare implicit la Jocurile Olimpice de la Tokyo. Când îi ies toate, raliurile țin până dai tu afară. Se agață de viața ta ca lipitoarea și-ți suge nervi, timp, energie și viață. Și apoi pierzi, că ești om și tu, nu merge să te bați cu mașina de mingi fix în ziua în care și-a adus aminte că-n 2018 a fost în Top 40”.

Paragraful ăsta se scria după un meci pierdut de Ana Bogdan la umbra Clujului bătrân.

Azi, când a dat de Sorana, Krunic a fost la fel de enervantă ca un țânțar care-ți strică seara după ce-ai închis lumina și te-ai băgat la culcare. Fata a rămas același scai care se agață de existența ta și-ncearcă să te distrugă psihic înainte de a te dribla scurt din încheietură. Deși părea la un moment dat în primul set c-a venit la Wimbledon ca să se bucure că și-a făcut la un moment dat mutație de pe Moscova pe Belgrad, Krunic a dat semne de viață în finalul setului întâi, când Sorana a avut la dispoziție două mingi să-ncheie prima repriză. Dar sârboaica a dansat frumos pe sârmă și a reușit un rebreak care a prelungit setul și l-a dus la penalty-urile tiebreak-ului.

Tot pe sârmă s-a dansat și-n setul al doilea, după un scenariu asemănător. Sorana a luat jocul de ghidon, a făcut două break-uri, dar zgâtia de Krunic și-a tras mereu scaunul aproape de masă și-a insistat să rămână acolo până termină toată lumea de mâncat.

Vestea bună e că, în ciuda unor pioșenii serafice pe care le-a zguduit printre dinți când Krunic se aduna ca T-1000 din polialiaj mimetic, Sorana și-a câștigat ambele tiebreak-uri, cel mai mare și mai serios semn de maturitate pe care-l poate etala un jucător de tenis care anterior a mai scăpat toporul și pe lângă buturugă. Ba chiar a terminat meciul cu un 7-1 fulgerător care a trimis-o pe Krunic la vestiare să-și scoată firele de iarbă dintre prăsele.

Irina Begu – Ekaterine Gorgodze: 6-4, 6-1

Am mai zis-o și-o să o tot zic cât o mai vedem pe Irina pe teren. În jocul ei e multă muncă, e mult efort. Irina e echivalentul unui fundaș lateral într-un sistem 5-3-2 la fotbal. Sapă omul pe lângă tușă un meci întreg, un sezon întreg, o viață întreagă pentru ca-n final mingea să ajungă la baloanele și la ghetele de aur care urcă pe scenă în lumini de gală.

Dar fără Irina, fără muncitori, fără oamenii care cară instrumentele, cum li s-a spus plastic la un moment dat, tenisul ar fi duel de violoniști fără viori, duel de pianiști fără pian și duel de trompetiști fără trompete.

Nu mai zic de faptul că Irina a fost de multe ori scăparea noastră imaterială din furtuni materiale. Urlau drujbele-n păduri, cădeau falnicii pe capete, iar Irina rămânea acolo, la bătaie, zdrelind genunchi. Mi-ar plăcea să cred că atunci când o văd pe tablou, fetele-și ridică sprâncele și pufăie a muncă.

Pentru că de Irina nu treci dacă nu muncești. Ba chiar, în multe dintre cazuri, nu treci nici măcar dacă ai cea mai bună zi la birou.

Pentru că, din când în când, Irina se uită curioasă la instrumente și-ncepe să cânte.

Emma Răducanu – Alison Van Uytvanck: 6-4, 6-4

Nu cred c-a visat vreodată onor Mircea Rusu să încapă cronica unui meci de la Wimbledon, dar zău, dacă e ceva ce-a făcut-o pe Emma să câștige meciul cu belgianca Van Uytvanck, o tipă pe care toată lumea vrea s-o evite pe tablou pentru că tinde să fie contondentă și să te râcâie la bombeu, acel ceva e iarba verde de acasă. Emma, care de la US Open-ul trecut a plutit pe la turnee ca un balon cu heliu pierdut de un copil în parc, și-a câștigat meciul din primul tur la turneul la care, anul trecut, făceam cunoștință cu zâmbetul care a înmuiat adversari și sponsori deopotrivă.

Zâmbetul s-a cam transformat în rictus de ceva vreme pe terenuri, chit că din garaj îi zâmbește un Porsche pe care l-a primit după ce a semnat (și) cu nemții un contract de imagine și de sunet de motor turbo. Așa că Emma aștepta Wimbledon-ul cum așteaptă Popeye cutia cu spanac, să-și umfle din nou arterele cu oxigen și ciocane.

Și s-a săvârșit. Și a fost ca pe vremuri, când a’ mică a domnului Răducanu nu știa cum se pierde set la Slam-uri. Nu i-a fost ușor, pentru că a trebuit să întoarcă un break al belgiencei în setul al doilea, dar una e să ai de râcâit lozuri pe ciment sau zgură, alta e pe izlazul comunal, acolo unde știi cum să faci slalom printre șteahuri.

Emma e în turul al doilea și are meci greu cu Caroline Garcia, care nu mai devreme de săptămâna trecută a înviat din morți, câștigând trofeul la Bad Homburg la fix trei ani de la anterioara haiducie de genul ăsta. Mraniță pentru suflet va fi meciul ăsta.

Novak Djokovic – Soonwoo Kwon: 6-3, 3-6, 6-3, 6-4

De obicei sărim rapid peste meciurile lui Nole din primele tururi, pentru că-s un fel de vizite la măcelărie în timp ce tu voiai să ajungi la grădina zoologică. De data asta, însă, am urmărit cu atenție și îngrijorare meciul cu sud-coreeanul Kwon din simplul motiv că la Wimbledon venise viitura și englezilor le-a rămas să bage la muncă artileria grea pe cele două terenuri cu acoperiș.

Și am avut ce să vedem, pentru că Nole a reușit să piardă un set în primul tur la un Slam, o performanță mai rară în cariera sârbului decât titlurile la slam-uri. Bineînțeles, așa cum știm deja din atâtea episoade în care i-a patinat ambreiajul când nu te-aștepți, Djokovic nu a făcut decât să se ambiționeze când a văzut că fratele Soonwoo bagă bățul prin gard. Așa că am ajuns la concluzia că în tenis există același tip de public, dar cu reacții diferite la stimuli.

Oamenii care se uită la tenis când omul nostru Soonwoo Kwon câștigă un set la Wimbledon: „Bă, ce băiat talentat, uite că poți să explodezi în tenis și la 24 de ani, bravo Coreea de Sud, bravo Samsung, bravo!”

Aceiași oameni care se uită la tenis când omul nostru Kwon îi ia un set lui Nole la Wimbledon: „Săracu’ om: el încearcă, se chinuie, să ne rugăm pentru sufletul lui înainte să-l ia ăla cu preșul și să-l arunce în cazan”.

Carlos Alcaraz – J-L Struff: 4-6, 7-5, 4-6, 7-6, 6-4

Tot cinci seturi juca Alcaraz în primul tur de la Wimbledon și anul trecut. A fost meci greu, cu Uchiyama, pe vremea în care Carlitos nu apucase să tragă mâța de coadă și se afla încă pe Strada Speranței la parter, nu pe autostradă, ca azi. Tocmai de-aia a și căzut rău anul trecut în turul al doilea, cu Medvedev, și a fost decorticat urgent de rusul care astăzi urmărește turneul leșinat pe vreun iaht în Mediterană. Cum se cade când ești primul în clasamentul ATP, iar adversarii tăi vor pierde oricum un purcoi de puncte pentru că la Wimbledon-ul ăsta se joacă pe capace de bere.

Dar mă îndepărtez de subiect ca Alcaraz de zgură.

Ca orice nativ de sorginte latină, noul nostru spaniol favorit se gândește probabil la Iniesta și Xavi când vede iarbă sub ghete și s-a mirat și el prima dată că mingea de tenis sare din țărână când a ajuns prima dată pe un teren de așa natură. Așa că, până să-nțeleagă cum să-și pregătească pașii, Alcaraz trece prin momente confuze pe suprafața asta pe care acasă pasc găinile. Pentru a se pregăti de Wimbledon, Carlos nici măcar nu s-a băgat în vreun turneu oficial, ci a jucat niște amicale la Hurligham cu Tiafoe și Ruud. Pierdute în două seturi, cum se face când simți că ai nevoie de ținte pe încălțări ca să nu derapezi înspre absolut.

Cum a câștigat meciul cu Struff? Nici el nu prea știe. La interviul de după partidă, a dat vina pe serviciu, care i-a funcționat „mai bine ca niciodată”. Adevărul e că are un serviciu pe care ni l-am dori mulți, de ce să nu recunoaștem? Joci tenis pe cele mai frumoase terenuri, banii-bani, vezi lumea, lumea te vede pe tine, uneori te laudă, alteori te înjură și abia așteaptă să pierzi ca să-ți arate ea cum se face și tot așa. Bun serviciu, mai ales dacă ai mereu șansa să dai cu al doilea fără să mai faci o facultate în caz că l-ai greșit pe primul.

Andy Murray – James Duckworth: 4-6, 6-3, 6-2, 6-4

Încheiem transmisiunea zilei de la Wimbledon cu Andy. Despre care ăia de la The Guardian (oamenii au un feed live al zilei de Wimbledon, dar concentrat pe ai lor, bineînțeles) ziceau după primul set așa:

„Comentatorul meciului spune că se anunță o seară lungă pentru Andy. Problema e că, dacă Duckworth joacă la fel de bine, o să fie de fapt una foarte scurtă”.

Duckworth n-a jucat la fel. Dar nici Murray.

În final, a durat trei ore fără zece minute. Bilet pentru meci cu Isner peste două zile. Apoi cu Sinner peste alte două.

C-așa-i Murray, îi plac două lucruri în viața asta: iarba și anagramele.