Veromica

A durat, dar n-a durut. Sau invers. După 5 zile în care am dat fizica peste cap încercând să înțelegem cum naiba reușesc australienii să bage burgeri cu cartofi prăjiți în tribunele unui Slam în timp ce noi stăm cu mască pe figură când ducem gunoiul la ghenă, și ne înecăm ficatul în alcool – cel luat din supermarket, stați așa, nebunilor – Australia a capitulat. Mă rog, vorba vine: pentru c-au găsit 5 virusuri ici-colea prin statul Victoria, oamenii au închis brusc tot, implicit tribunele de la Melbourne. Așa că vom avea 5 zile în care doar scaunele vor fi martore la tenis, ceea ce ar trebui să ne facă să auzim mai bine ce urlă Fognini când se ceartă cu adversarul după meci pe subiecte arzătoare care nu suferă amânare: cine a avut mai mult noroc într-o partidă terminată 16-14 în tiebreak-ul decisivului. Italienii și problemele lor.

Pe de altă parte, închiderea tribunelor vine la țanc, cred că celelalte Slam-uri ar putea chiar să ia notițe și să aplice la rândul lor mutarea asta de șah care face ca deschiderile din Queen’s Gambit să pară glume de bețivi. Ieri, în timpul meciului cu Nadal, o australiancă ușor cherchelită a început să-i indice lui Nadal, în timpul meciului, direcția spre cer cu degetul mijlociu. În timp ce-i bodogănea apucăturile de robot stricat de dinainte de serviciu. Nadal a râs, femeia a fost evacuată civilizat din tribune, dar până la urmă în vin stă adevărul.

Nu mai zic că Simona a eliminat din competiție până-n turul al treilea 85% din populația feminină a Australiei, deci e greu de înțeles de ce-ar mai veni oamenii să vadă tenis.

Gata, tribune închise, dăm vina pe virus și organizatorii au scăpat de ultima grijă pe care-o aveau. Mai ales că au pus tehnologia la treabă și au eliminat eventualii arbitri de linie care să-i arate dejtul lui Nole, de exemplu.

All clear. Trecem la tenis.

Cronicile de la Australian Open îți sunt oferite de:

Simona Halep – Veronika Kudermetova: 6-1, 6-3

Am observat un pattern în sfoara împletită din meciurile Simonei de-a lungul timpurilor. Se întâmplă de multe ori ca un meci care începe cu palme consecutive mutuale între ea și adversară să se termine cu săraca fată – oricare-ar fi ea – în șanț, numărând margaretele.

Astea-s meciurile pe care Simona le iubește. Cu adversare care lovesc mingile cu sete, apăsat, aplicat. De fapt, cu adversare care ÎNCEP MECIUL lovind cu sete, apăsat, aplicat. Pentru că nu trebuie decât un forehand dereglat undeva pe la 1-1 în primul set pentru ca adversarei să-i alunece bocancul pe tobogan și să se prăvălească în derivă-n țărână. Și scenariul merge invariabil mai departe: fetele încearcă să se adune din praf pe la mijlocul meciului pentru a încerca o nouă rundă de cartoafe, dar Simona meșterește în liniște la tranzistori și le oprește curentul definitiv fix când ăstora începe să le răsară un amărât de fluture-n stomac.

Avem multe exemple și unora le-a ieșit strategia cap-coadă fără ca Simona să aibă timp să reacționeze, vezi cazurile de X-Files Ostapenko, Sabalenka sau Swiatek. Dar, în general, obișnuim să cam zâmbim la finalul meciurilor ăstora. Cazul Pliskova ar fi cel mai la îndemână. Cea mai folosită șurubelniță din trusă. Cuțitul ăla pe care nu l-am înlocui nici măcar cu un Santoku creat de un takumi japonez. Iar Kudermetova, fata pe care a pus Simona patrafirul astăzi, e și ea parte din această galerie măiastră. Rusoaică de 23 de ani cu atitudinea, fizicul, dar fără gesturile de șefă de scară ale Sharapovei, Veronika a primit astăzi la vestiare 80 de săgeți de darts pe care le-a aruncat spre o țintă cât palma aflată la 25 de metri depărtare. Țintă care are și talentul de a se mișca ca bila de la flipper între arcuri.

Cum s-o bați? Unde să înfigi acul? Merge să te prefaci că te pricepi câteva minute, la început, dar apoi te enervezi, iei un mănunchi de săgeți și le arunci pe toate deodată, poate-poate agăți un bullseye. Doar că nu durează mult până să te prinzi că rămâi fără muniție și că pentru restul meciului va trebui să joci tenis din încheietură, ca la badminton. Mai presari câte-un game, două cu bastârci pe la mijlocul meciului și-ți ies două break-uri pe care le scapi rapid din mână, pentru că Simona devine pe alocuri ce-a fost Vondrousova pentru Sorana în dimineața aceleiași zile: zid. Dar zid din latex, de calitate, care-ți dă mingile-napoi indiferent de direcția în care lansezi surcele și care te lasă lată-n știuleți dacă accelerezi ca berbecul spre steag.

Sorana Cîrstea – Marketa Vondrousova: 2-6, 4-6

Pe măsură ce trece timpul și ne îndreptăm spre inevitabila implozie a steagului românesc în tenis – mai avem câțiva ani și se sună de intrare, la cum arată treburile în coada cometei, mă încearcă un sentiment amestecat de tristețe, furie și neputință generalizată că Sorana n-a reușit să adune mai multe trofee. Și știți de ce? Pentru că dacă luăm toate jucătoarele de tenis pe care le avem și le punem să joace în fața noastră pe un teren de zgură din Otopeni, de exemplu, Sorana este singura care are jocul ăla la care ne place tuturor să ne uităm. Ofensivă și agresivă din fabrică, Sori se plimbă în fiecare meci pe lama unui cuțit: dacă-i iese jocul, bate pe oricine, oricând, indiferent de nume. Dacă “ofensivul” și “agresivul” își pierd în timpul meciului partea cerebrală, așa cum se mai întâmplă când atenția îți est e atrasă de cocostârci, de rochița adversarei sau de antrenorul care vorbește non stop în tribune, jocul devine brusc doar impulsiv și instinctual. Iar de aici până la un smash care ștampilează terenul la un milimetru în afara tușei și-i oferă adversarei o minge de meci e doar un pas.

Probabil că dacă Soranei i-ar fi intrat în teren cu 5% mai multe mingi din totalul de forehand-uri apăsate lansate de-a lungul carierei, am fi vorbit astăzi de o jucătoare care agăța de cuie ceva mai multe diplome și urși din pluș și care călărea implicit Top 10-ul la un moment dat în carieră. Și, deși face 31 de ani în aprilie, timpul nu-i pierdut: ultimele luni au așezat un strat protector pe mingile Soranei, iar rezultatele au început să se adune – cu victoria recentă la Kvitova sâmbure de cireașă de pe tort. Nu mai zic de faptul că lucrurile-s atât de pestrițe-n tenisul feminin de astăzi, încât te poți aștepta de la o săptămâna la alta să apară o nouă câștigătoare de Slam din straturile cu ridichi săpate și uitate în fundul grădinii. Dacă au putut Sofia Kenin și Iga Swiatek, de ce n-ar putea oricine altcineva? Belgianca Greet Minnen, de exemplu. Locul 110 WTA. Sau nemțoaica Tamara Korpatsch, locul 128 mondial. Parcă le și văd trăgând de vreo semifinală cu Muguruza până se rupe lanțul prin tiebreak-ul decisivului. Ce, n-ați mai văzut?

M-am întins și n-am apucat să vă spun nimic despre meciul dintre Sorana și Marketa Vondrousova. Deși, dacă stau să mă gândesc bine la detalii și semantică, mi-e că deja am spus tot despre meciul ăsta în paragrafele anterioare. O să adaug doar atât: Sorana a făcut astăzi 38 de greșeli neforțate încercând să bată mingea la peretele pe care Vondrousova l-a rezemat constant și apăsat pe tot parcursul meciului. E ca și cum ai avea frâiele calului și ai insista s-o ia la galop, deși săracul animal stă înglodat până-n gât în jeleu.

Dominic Thiem – Nick Kyrgios: 4-6, 4-6, 6-3, 6-4, 6-4

Nick Kyrgios este un munte de talent. Talent dintr-ăla înghesuit și concatenat, care acoperă toată ploaia de lovituri posibile în tenis. Talent concentrat în brațe, în picioare, într-un fizic care-l ajută monstruos de mult. Și nu trebuie să cauți lovituri și mișcări pentru a-i observa strălucirea. Toate-s în față, la vitrină, sub ochi. Este granit. Bagi în gagiul ăsta bormașina cu burghiu de 4 metri și, după ce sapi 3 săptămâni, ești tot în stratul de talent. Fiecare scurtă disimulată, fiecare forehand transformat în ghiulea, fiecare mângâiere a mingii cu racordajul, fiecare serviciu electric, fiecare mișcare respiră talent, vocație și tenis.

Dar Nick Kyrgios e un bou. Îl iubesc pe boul ăsta, dar, din păcate pentru Nick Kyrgios, asta-i face mai mult rău lui Nick Kyrgios decât adversarilor lui Nick Kyrgios când Nick Kyrgios o să tragă linie la final.

Aș vrea să-l văd câștigând un Slam. Dar știu la fel de bine că nu o va face niciodată. Deși are totul, totul pentru a face asta. Și-s aproape frustrat pe subiectul ăsta, deși nu-nțeleg de ce.

Aslan Karatsev – Diego Schwartzman: 6-3, 6-3, 6-3

Asta ne mai lipsea, un alt rus care să înceapă să-i înnoade pe ăștia prin Slam-uri. După Andrey “Chucky” Rublev și Daniil “Forehead” Medvedev, din supa primordială în care se scaldă rușii până să se metamorfozeze în killeri de jucători de tenis a mai apărut astăzi un băiat, Karatsev. Tânăr, în putere – are 27 de ani, practic omul a prins mijlocul carierei fix la începutul carierei, cum ar veni – Aslan a venit din zona 100 și-un pic a clasamentului și tocmai s-a calificat în optimile Australian Open după ce n-a pierdut niciun set până azi. Și vine din cotloanele calificărilor, deci a avut de băgat sapa-n buruieni până aici.

Azi l-a bătut pe Diego Schwartzman cu de trei ori 6-3 și l-a făcut pe Diego să pară același titirez pe baterii pe care-l cunoșteam, dar căruia i-a inversat mâna stângă cu mâna dreaptă. Interesant acest Aslan, mai ales că după ce-și va încheia cariera ar putea să facă un business frumos în zona cremelor care-ți elimină ridurile.

Susține cronicile pe Patreon.

Aceste texte îți sunt oferite de: