Fabula Badosa

S-a intrat în a doua săptămână de la Wimbledon, acolo unde ajung doar cei mai merituoși dintre participanți, ca să folosesc o sintagmă care nu-i pe placul părinților chitiți să elimine din joc calificativele școlare. În fine, apropo de merite, performanța în tenis, dacă nu ești vreun zeu precum Roger, Rafa ori Nole, se poate măsura și așa, la nivel mai terestru: „Hermanito, tu de câte ori ai prins săptămâna a doua într-un Grand Slam?”.

Legat de asta, să nu uităm de gazdele noastre, domnii britanici, oamenii aceia gălăgioși care se fălesc că au inventat sporturi și organizează cele mai puțuluite competiții, pe care însă nu (prea) le câștigă niciodată. Briții au rămas în a doua săptămână de splendoare în iarbă doar cu un anume Cameron Norrie, fecior născut în Africa de Sud, din tată scoțian și mamă galeză. Iar șansele lui Cam să câștige titlul sunt cam la fel de mari ca cele să se vaccineze Djokovic.

Una peste alta, cronicarii sunt marii câștigători și de data asta. E mult mai simplu să ajungi în a doua săptămână de Slam dacă ești scriicios. Prinzi lejer și finala și poți chiar să-i critici nemilos până și pe laureați, chiar dacă ai burtică sau gâfâi după trei scări urcate. Așa că apucați-vă, fraților, de scris, că e modalitatea cea mai sigură de a juca finale!

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE

Simona Halep – Paula Badosa: 6-1, 6-2

(cronica lui Meșter)

Stare de grație. Am mai făcut o dată binge serialul ăsta: era tot vară, era tot cald, praful din tușe făcea norișori, iar a noastră plutea peste firele de iarbă în imponderabilitate.

Nu știa nici dracu’ ce-i aia ARN mesager, iar pangolinul suna ca o invenție stilistică, o struțocămilă lexicală.

În viețile noastre s-au schimbat multe între timp. Au trecut trei ani în care ni s-au înzăpezit tâmplele și am devenit masteranzi în aparatul respirator și-n mentalul colectiv.

În mentalul individual, Simona a clipit și a sărit de la dezmembrarea Serenei la traforarea Badosei ca și cum între cele două meciuri nu s-ar fi căscat o Apocalipsă, ci o pauză de toaletă.

O să-mi rămână în minte față Paulei între punctele în care Simona a telecomandat mingea pe tușe. Era un amestec între uluire și respirația pierdută a unui pește care-și umflă branhiile și caută lichidul. Era la un enter distanță de un mail în care cerea banii înapoi pe lecțiile de tenis și pe orele de fitness. “Fraților, singura iarbă pe terenurile din care vine fata asta crește prin crăpăturile din asfalt. Ce-are ea și n-am eu?”

Rădăcini n-ai.

Capilare care-ți pleacă din vârful rachetei, se prelungesc prin degetele mâinilor spre inimă, apoi se varsă în iarba reginei și-o hrănește cu sete. Iar iarba-i dă înapoi miros de reavăn și vis de alb.

Simona Halep – Paula Badosa: 6-1, 6-2

(cronica lui Axinescu)

Tenisul e impresionant când servește și lecții de viață. Paula Badosa e fancy și flancată de armate de PR care nu mai știu cum s-o transforme în noua Sharapova, în speranța unor viitoare mari succese. În schimb, a noastră Simo e cu munca cinstită și cu tenisul ăla curat, de pe teren, nu cu cel care se joacă între meciuri, la ședințe foto și dineuri. Și, cumva contrar realității zilelor noastre, constănțeanca a câștigat în fața duduii mai populare.

Pe terenul central, Halep i-a dat de înțeles spanioloaicei că poate face orice mai bine decât ea, cel puțin când e vorba de dat cu racheta în minge. Simona s-a apropiat ca niciodată de perfecțiune, cu un tenis parcă mai complex ca niciodată, cât să se oftice păreriștii care o trimiteau la întins rufe și călcat sacourile soțului.

S-a lăsat cu retururi la limita imposibilului, cu schimbări de direcție care au dat șah gleznelor Badosei, obligată să fugă până la epuizare după minge. Probabil că Paula a părăsit iarba simțindu-se ca după un maraton, deși toată treaba a durat sub o oră, adică mai puțin decât îi ia Paulei să se uite în oglindă înaintea unui meci.

Bulversată și fără timp să-și tragă sufletul ca să-și revizuiască strategia din mers, iberica s-a întrecut în greșeli neforțate și mutre descumpănite. A amintit oarecum de Sharapova prin setul doi, când a răcnit nearmonios după ce a avut dreptate la un challenge, de altfel cea mai mare realizare a ei în fața româncei.

Simona a controlat partida de la un capăt la altul, cu o siguranță care te face să visezi la duminici cu trofeul pe masă. Aș merge la metafora supremă chiar: a noastră a pus presiune pe nefericita Paula mai ceva decât pune Meșter pe noi să-i livrăm textele rapid. Bonus, Simo ne-a învățat încă o dată că nu-i musai să fim delăsători, afectați de critici și să ne mulțumim cu resturile, chiar dacă am avut ceva ghinion în viață și ne-am născut români.

Nick Kyrgios – Brandon Nakashima: 4-6, 6-4, 7-6, 3-6, 6-2

Cronicăresc de ceva timp la neica Meșter, dar soarta a făcut să nu consemnez până acum despre Kyrgios, acest Dănuț Lupu al tenisului. Norocul lui Nick, care când era la școală subtiliza pachetele cu mâncare ale colegilor și-i punea să-l tragă de deget ca să le arate o schemă, e că s-a născut în Australia. Dacă ar fi văzut lumina zilei la Balș, de pildă, astăzi ar fi făcut live-uri pe TikTok cu BMW-ul său „ursuleț” și-ar fi avut la descriere pe Facebook că lucrează la Hahaha Production.

Conștient că adversarul are o doagă lipsă și îți lipește două după ceafă doar dacă i se pare că te uiți mai ciudat, puștiul Brandon Nakashima a intrat speriat pe teren. Nu știu dacă americano-japonezo-vietnamezul e așa de înfricoșat mereu, ca un geniu în ale calculatoarelor în fața primei întâlniri cu o fată, dar în fața lui Kyrgios a părut realmente îngrijorat că băiatul ăla rău de peste fileu își iese din pepeni și-l aleargă chiar acolo, în iarbă.

Confruntarea a fost surprinzător de echilibrată, chestie la care au contribuit și problemele medicale ale lui Kyrgios, la umărul drept, dar și puterea lui de concentrare, similară cu a unui bebeluș. Apropo de umerii lui Nick, dubioasă postură pentru un sportiv. Cu umerii ăia în față și începutul de cocoașă, bașca șapca întoarsă ca la autogara din Ploiești, arată mai degrabă a băiat pe care l-a scos ultimul meci de pe bilet decât a jucător de tenis.

Australianul și-a arătat adevărata față în decisiv, când l-a dominat categoric pe Nakashima și s-a certat un pic cu arbitrul, ca nu cumva să-și iasă din mână și să i se prăbușească faima. Ce-i al lui Nick e al lui Nick însă. Omul a reușit să atragă spre privitul de tenis și populație care nu-i neapărat interesată de sportul ăsta, ci mai degrabă de show, extravaganțe și clipuri cu perversul de pe Târgu Ocna.

Cristian Garín – Alex de Minaur: 2-6, 5-7, 7-6, 6-4, 7-6

Sunt momente-n viață când n-ai nevoie de nume grele ca să te alegi cu spectacol, dramatism și calitate, toate la pachet într-un singur meci. Una dintre reprezentațiile turneului au pus-o în scenă doi flăcăi care, între noi fie vorba, n-ar strânge 50 de curioși dacă ar anunța pe Facebook la dânșii că joacă între ei în fața blocului.

Ca orice român care răsfoia și pagina de sporturi din ziarele anilor ‘90, nu doar pe cele despre Steaua și Dinamo, imediat cum aud de acest De Minaur mă gândesc la a noastră Baia Mare. Cât despre señor Garín, marele său merit e că ne-a amintit iar de Chile în context de tenis. Ultima dată când scormoneam după informații despre Santiago și împrejurimi era când nenea Marcelo Rios făcea reclamă la rock și briantină.

Altfel, meciul de pe terenul 2 a fost un clasic al bătăliilor întinse pe cinci seturi. Maramureșeanul a avut 2-0 și două mingi de meci, după care a urmat o cădere greu de explicat. În popor ar fi descrisă drept „extorsiune a unui degajament”, în timp ce-n presa noastră ar fi catalogată ca „suspectă”.

Meritul e însă al sud-americanului, care a înflorit brusc, ca și cum și-ar fi amintit că n-are bilet de întoarcere acasă, iar emancipata Londră e nițel cam scumpă pentru o ședere pe banii tăi. Una peste alta, jos pălăria pentru băieții ăștia, mai ales că ne-au făcut să aruncăm un ochi la ei în timp ce presta însuși regele bufonilor de pretutindeni, Nick Kyrgios.

Rafael Nadal – Botic van de Zandschulp: 6-4, 6-2, 7-6

E întotdeauna o plăcere să-l văd pe Rafa jucând. Spaniolul nu-i neapărat favoritul meu, cu toate că și el e fan Real Mallorca, dar omul e de-o seamă cu mine. Când eu mergeam în Vamă cu 100 de lei, el câștiga la Roland-Garros, așa că-i motiv de bucurie să văd cum el a rămas practic la același nivel, în timp ce eu am progresat. Nu mai zic că eu am păr și-n creștet și (deocamdată) nici nu se anunță chelia la orizont, că nu vreau să-i creez complexe omului.

În fine, Nadal chiar e din altă lume, dragi cititori de cronici. Pentru că nu-s expert, nu-mi dau seama dacă e mallorquinul într-o formă de zile mari sau domnul Botic e realmente foarte modest. Ori poate că amândouă, cine știe, uite o temă la care am avea nevoie de puțină emfază de la CTP.

Ca să-i dăm olandezului ce-i al lui, Botic a avut o tresărire în al treilea set, când s-a târât până în tiebreak, unde chiar a început să spere. Profitând de un mic recul în jocul lui Nadal, a returnat cu sete, a prins niște tușe și a încercat câteva finețuri ca să rupă ritmul ăla de „țăcăneală”, cum se zice-n ping pong. Evident, fără succes. Rafa a câștigat tie break-ul la 6, iar duminica e cu o zi mai aproape.

Ajla Tomljanovic – Alize Cornet: 4-6, 6-4, 6-3

Alize Cornet e la al 62-lea Grand Slam consecutiv în carieră, un număr cu adevărat impresionant, în condițiile în care un IT-ist român nu iese de atâtea ori din casă într-o viață. Și franțuzoaica nu are decât 32 de ani, așa că probabil va ajunge o septuagenară în ale marilor slam-uri.

Asta e partea de bine despre Alize, urmează și aia de rău, că suntem aici să dăm cu o linguriță miere și cu una ciorbă fermentată. Cu tot respectul pentru Ajla, să pierzi în fața ei după ce ai trimis-o după țigări pe ditamai Swiatek e ca și cum, în fotbal, ai bate-o pe Real Madrid și apoi te-ai încurca cu FCSB. 

Altfel, Tomljanovic ajunge pentru a doua oară consecutiv în sferturile de la Wimbledon. La fel ca fostul ei partener și conațional, Nick Kyrgios. Mă rog, asta dacă suntem de acord că Ajla, croată cu acte-n regulă până-n 2018, e australiancă. Și putem accepta asta fără probleme, că toată lumea știe că nu există pe lumea asta australian get-beget.