Mulți au fost, mulți au rămas. C-așa-i în primele zile de Grand Slam – puhoi de lume, de jucători, de anturaj. De vise și speranțe, făcute maldăr într-un colț, până se termină totul. Iar stresul organizatorilor e mare. Dacă mai pică unul-doi campioni prin primul tur, nu e panică, atâta vreme cât sunt alții decât Halep.
La Paris, pofta de tenis e mereu mare, dar când începe Roland-Garros-ul, toată lumea parcă o ia razna – jurnaliștii se îmbrățișază, traficul încasează mai puține claxoane, iar norii de pe cer amorțesc gâturi. C’est bon.
Și tot la Paris, încă se dau bani și puncte; deci lumea e conectată, fericită, pusă pe treabă, nu ca dincolo, la verde. Macron, Amelie și restul organigramei-ecler nu au probleme existențiale, lasă pe toată lumea să joace, până și pe Zverev l-au primit. Deci dacă ați urmărit primele zile de spectacol, ați avut ce vedea. Capi de serie acolo unde le sunt picioarele, ploaie, dramele de rigoare cu urmele pe zgură, meciul nebun al Anei Bogdan (de ce, Doamne, n-o lași oleacă în pace și pe ea?!) și câte și mai câte.
Dar greul abia acum începe, dragi prieteni ai ramei și ai dublei greșeli. Pentru că, vedeți dumneavoastră, românul s-a născut privitor la români. Și cum grosul românilor (mă rog, al româncelor) au jucat azi, nu greșim dacă spunem că s-a chiulit de la muncă într-o veselie. Chiar eu, în timp ce scriu aceste rânduri, știu că am de predat un proiect cu deadline la finalul zilei, dar creativitatea și lipsa de scrupule m-au ajutat să explic clientului că am o problemă personală și trebuie să amânăm. Nici măcar nu e o minciună: Meșter o ia foarte personal dacă nu scriem cronicile astea. Vedeți? Unii își sacrifică viața profesională ca să-și hrănească pasiunile, ca să privească la aceste minunății de fete pe care încep să le înjure abia de la game-ul 3 încolo. E mare lucru. E vorba de pricepere, experiență și cumpătare. Un chibiț de anvergură va ști mereu când să se arate scârbit (”cu tot terenul liber, Simonooo???”) și când să încurajeze suveran (”Mă mir că ți-a intrat asta, Irino, bravo!”)
Știu că toți de pe-aici iubim tenisul. Chiar și fanii lui Djokovic înțeleg că au o oarecare aplecare către sportul ăsta, iar unii dintre ei (știu eu sigur!) chiar au pus mâna pe o rachetă în ultimii 3 ani. Deci pentru că suntem cu toții cunoscători, vreau să vă spun că anul acesta, turneu va fi câștigat de Tsitsipas, respectiv Alizé Cornet. Nu pun la pariuri pe ăștia doi, dar voi să puneți, pariurile ne scapă de tensiunea din minte și trup, știm foarte bine că banii ne stresează, iar lipsa lor ne eliberează.
Deci așa. Acum că am opinat în mod informat, o să vă spun poveștile a câtorva meciuri care s-au jucat azi. Unele dintre ele vor da motive de huiduieli (nimeni nu vrea să citească despre Simon, băiete!), în vreme ce pentru altele veți dori să donați în Patreon de bucurie (Buzărnescu ftw!).
ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE:
Halep – Schunk: 6-4, 1-6, 6-2
Soacră-mea când aude că e 2-0: ”Păi nu termină Simonica mia repede azi, ce crezi tu?”
Soacră-mea când aude că nu Halep are 2-0: ”O bate aia. Vai de capul nostru de proști”
Adevărul e că ce treabă are Schunk s-o conducă și s-o enerveze pe ditai campioana de Grand Slam? De unde și până unde a apărut copila asta să ne strice nouă juma’ de seară, cu tupeul ei glorios și backhandul inconștient? Ei bine, vine din patria wurstului de calitate și are o carieră frumoasă în față. E deprimant să vezi copii din ăștia care sunt atât de buni, că sigur or s-o ducă bine. Eu la vârsta ei chiuleam de la meditații și citeam povești erotice.
Foto: Ryan Pierse/Getty Images
Mno, așa cum știți, Simo a trecut recent de la El Lider MaSimo la El Lider MouSimo. Patrick a venit și cică i-a redat Simonei foamea de tenis și de trofee. Chiar dacă, până recent, Mouratoglou ne-a fost simpatic ca un ulcer de cursă lungă, trebuie să recunoaștem că e mare lucru ce zice Simo acolo. Tot ce rămâne acum este să vedem asta în rezultate. Să punem presiune, că sportivilor le place presiunea, ați văzut ce zice și domnul Hagi. Dacă presiune nu e, nimic nu e, decât poate plăcerea de a juca, dar nu toți putem fi Iohannis.
Da, Halep a revenit în primul set, cum au spus prorocii, dar meciul nu va rămâne în istorie ca unul fără istoric, așa cum îi șade bine unui R2 succedat de un R1 care nu a fost. Noi ne-am obișnuit cu Simo câștigând mereu, apoi ne-am obișnuit cu ea pierzând sau absentând. E ok, nu totul trebuie sau poate fi liniar în tenis, că doar nu ne aflăm în însorita Bundesligă, unde se știe campioana mereu.
Setul doi, dezastru ca pe Titanic. ”The Halep Titanic Quickly Schunk”. Acesta ar fi unul dintre titluri. Dacă mai era și bagel, treaba era treabă, noroc că la Simo orgoliul preia frâiele vreme de câteva minute (autonomie minimă, deh) atunci când mintea n-o mai ascultă. 6-1.
Și-apoi, decisivul. Fuck you, world! Friguț la Paris, dar dacă ești Simona Halep (nervoasă, bună, rea, campioană, zeloasă, perfecționistă, femeie, flămândă, flămândă, flămândă), ei bine, parcă nu simți frigul parizian, simți mai degrabă căldura, miroși victoria, guști din frăgezimea wannabe-ului de dincolo de fileu. Câștigi, tati, că de-aia te-ai apucat de tenis, ca să faci din jale punct și din restul, rai.
Foto: Ryan Pierse/Getty Images
Irina Begu – Jasmine Paolini: 4-6, 6-1, 7-6
Bună mai e ploicica de vară. Se face grâul, sufletele se-nmoaie pe sub streșini, Peppa sare prin băltoace. Dar când cade peste zgură, treaba se complică. Cel puțin acum, în 2022, când n-avem acoperișuri chiar pe toate terenurile din lume. Așa că meciul de ieri al Irinei s-a oprit când îi era dreapta mai dragă. Numai bine, că-n felul ăsta am putut vedea și eu finalul azi.
E mică Paolini și retrage ca Fognini. Și lovește tot cam ca el, cu sete și curaj. Nu are forța lui Tarzan din Sanremo, dar e ok și fără. În setul 2, italianca a servit ca să ia meciul, dar s-a trezit ca Robinson Crusoe, pe insula străină a Match-Tiebreakului până la 10. Și acolo a condus-o pe a noastră, dar noroc cu mine că am avut prezența de spirit să mă duc să mâncânc ceva, iar în alea 6 minute, Begoo a revenit, a luat două vârfuri de rachetă avans și dusă a fost. Cu plăcere, Irina, mai facem.
Foto: Jose Manuel Alvarez/Quality Sport Images/Getty Images
Jo Tsonga – Casper Ruud: 7-6, 6-7, 2-6, 6-7
Tenisul e dur ca un fâs de Malizia, dar ne mai dă și momente de Baccarat Rouge. Tribunele erau mai degrabă goale când a început ultimul meci din cariera lui Jo, apoi s-au umplut mulțumitor, iar la final a fost fix așa cum se aștepta toată lumea să fie. Bogdaproste pentru wildcard, Parisule, ai făcut ceva bine în viața asta. Tsonga a fost întotdeauna acolo, în prima sau a doua linie a jucătorilor cu cele mari două calități: tenis bun și carismă. I-a bătut pe toți, și-a luat-o de la toți, a zis și de bine, și de rău. Întotdeauna va avea 2008-ul ăla la Australian Open, întotdeauna va aduce un pic cu Cabral, din profil. Și uite așa, se mai retrage unul. Nu ăla care trebuie, dar ăsta e djokul, n-ai ce să faci.
În rest, o să lăsăm glumele pentru altă dată și o să-i urăm succes băietului ăsta înalt ca bradul și exploziv ca ce vreți voi. Mulțumiri maxime, în ciuda celor 6 victorii dezgustătoare în fața lui Federer.
Irina Bara – Yulia Putintseva: 3-6, 1-6
Când nu intră, nu intră. În tenis, la fel ca-n viață, trebuie să știi când să înveți și când să-i înveți pe alții. Doar Mândruță are capacitățile cognitive necesare de a preda totul, de la comunicare la mecanismele reactorului nuclear de la Doicești. În rest, noi, muritorii (cu tot cu Irinele, Simonele și Jaquelinele noastre din sport), facem ce putem ca să fim mâine mai buni ca azi. Boring, știu.
Cât despre Yulica P., ea este genul de jucătoare pe care ori o iubești, ori o dai în gât la ANAF că încasează la negru, deși săraca nu încasează nimic la negru. Ei bine, eu o ador de la distanță, așa cum adori cactusul ăla cu flori mov, pe care îl uzi o dată la câteva săptămâni, și-n rest uiți de el acolo, în clasamentul WTA (Weird Tiny Articles) din casă.
Deci fără s-o mai lungim, astăzi, fetele au dat-o Bara-Bara și a câștigat a lor. Dar dacă a existat vreodată o jucătoare în stare să-și maximizeze toate calitățile și să-și strunească neajunsurile cu eleganță, nu vă uitați mai departe de ea. Nu vă uitați peste creștetul ei (deși e ușor), că ați găsit-o. Irina a avut șansele ei la victorie, așa cum USR-ul le-a avut pe-ale lui, însă neforțatele costă, copii. Poots lovește bine de pe ambele părți, trebuie doar să-i dai suficient de mult mingi înapoi, ca să o scape în lucernă. Sau îi va veni ideea de a pune o scurtă și-atunci jocul se schimbă, că le pune bine.
Ca să meargă în săptămâna a doua la un Grand Slam, Irina Bara trebuie să facă unul din două lucruri: ori mai crește 3 centimetri, ori îl ia antrenor pe Schwartzman, că trece și el de 30 de ani vara asta, cât să mai joace?
Foto: Clive Brunskill/Getty Images
Gilles Simon – Pablo Carreno Busta: 6-4, 6-4, 4-6, 1-6, 6-4
Undeva, un puști francez, nici măcar nu contează cum îl cheamă, sunt sute ca el care se zbat prin Challenger-uri, alors undeva în urbanul mic al Franței, un puști bea o bere acum, și le poartă pică veteranilor care și-o iau pentru ultima oară în primul tur la Paris, că wildcardul ăla i se cuvenea lui, gâl gâl gâl – sau poate nu, poate că eroul nostru bea apă și atât, că are antrenament peste 20 de minute și-și spune ”putain, sper să fie și la mine așa la final” și plânge, plânge în fața racordajelor și a dorului de părinți și a șosetelor murdare și transpirate, pe fundal se aude Zaz, motelul e ieftin, dar muzica e ok, bacul încă nu l-a dat, e a treia oară când îl amână, dar urmează, sigur urmează, dimineața și seara antrenamente, la prânz curicula școlară, Voltaire, Sartre, Hugo, Camus, nenorocitul de Camus, ar prefera o mie de mingi în cap și alte o mie acolo unde-i mai greu voinicului decât să-l analizeze pe nemernicul de Camus, iar acum e luna mai a lui 2022, Tsonga și Simon și urmează Gasquet, se lasă toți, se lasă peste amintirile lui din altă viață, mușchetarii care l-au făcut pe taică-său să pună totul pe cariera băiatului, casă, joburi, drumuri, prieteni, vacanțe, împrumuturi, totul mai puțin mașina, SEAT-ul ăla vechi și gălăgios în care au bătut Franța din Rouen până la Marseille și asa mai departe, tot mai departe și totuși pe loc, veri și primăveri la rând în care amândoi știau să schimbe un cauciuc în 3 minute sau mai puțin, făceau concurs, se cronometrau la fiecare pană, acolo taică-său era boss de boss, dar pe teren nu mișca nimeni, 22 de ași pe meci, forehand, backhand, scurte fine, fără nervi, fără stres, suntem aici să ne distrăm, mon chou, nu te gândi la datoriile familiei, ești aici să dai totul pentru tine, nu pentru mine, iar într-o zi – ascultă-mă-nu-mai-plânge! – într-o zi or să te aplaude pe tine pe Chatrier, or să plângă pentru-tine-după-tine toți, într-o zi o să ai porecla ta cât o lume, porecla ta stupid-perfectă, chicken legs, lion heart, crazy eyes, cranky pants, nu contează, într-o zi wildcardul ăla o să fie al tău, dar nu acum, acum bea-ți apa aia și hai că-ncepe ploaia, donnez-moi une suite au Ritz, je n’en veux pas, nu nu, eu vreau doar Chatrierul ăla, oh, Doamne, cât de tare vreau Chatrierul sau măcar un Simonne-Mathieu…
{Merci, Gillou!}
Foto: Ryan Pierse/Getty Images
Madison Brengle – Mihaela Buzărnescu: 6-1, 6-2
O stângace în minus pe tablou, fraților. Păcat că e româncă. Nu e mare lucru de spus la meciul ăsta, deși trebuie menționat că avea mai mult aur pe ea Mihaela decât Nuțica Udrea într-o zi bună.
Jocul de picioare al lui Miki e încă acolo, viteza cu care ia mingea din urcare e încă acolo, totul pare să fie ok dacă le iei individual. Dar când e s-o pui de-un meci pe tabloul principal, ciocolata se topește și nu rămâne decât urma unui tenis care pe vremuri era de-a dreptul bestial. Ritmul nu-i, iar unde nu e ritm, nu e nici tenis câștigat.
Punct și mâine de la capăt, prieteni. Iar între timp, dacă se poate, pace și drilluri!
Foto: Clive Brunskill/Getty Images
Codruț este fan declarat al lui Federer, dar îi iubește pe ascuns pe toți jucătorii de tenis, mai ales pe cei care joacă în WTA. Se pricepe la fotbal, inginerie atomică și cherestea. Atunci când nu urmărește competițiile sportive, face abdomene, gătește și bea bere. De cele mai multe ori în același timp.
