Timona Halep

Gata, am înțeles. Deci nouă nu ne-a fost dor de jucătoarea de tenis Simona, de fapt. Că de corpuri atletice, de echipamente drăguțe pe care le găsești la suprapreț, de lovituri impecabile și de servicii bune nu am dus lipsă nici cât timp Simo a jucat în circuitul RMN în loc de WTA.

Ne-a fost dor de ce înseamnă jucătoarea de tenis Simona, pentru modul în care stimulează gradul de încredere al fiecăruia dintre noi. Ne-a fost dor inspirațional. De dinții ăia rămași în adversară ca un tatuaj 3D, de certitudinea faptului că, indiferent de cât e scorul, de cât e ora, de cât mai e euro și de cât chef de tenis mai avem după o zi la treabă, fata asta se agață de adversară și de punct și de minge ca o capsă care îmbrățișează încleștat colțul hârtiei. Ne-a fost dor să știm că nu ne facem speranțe degeaba când scorul pare că a alunecat în puț și i se mai aude doar ecoul. De meciurile în care le toacă pe atletele perfecte aparent sculptate în bazalt, cu un cap mai înalte și cu o inimă mai scunde, până le printează pe loc abonament laminat la fizioterapie.

Ne-au lipsit momentele în care, deși altfel am avea treabă prin casă sau prin oraș sau prin te miri unde, ne trezim cu ochii fuzionând cu ecranul și recitând celebrul poem de despărțire „Stai așa, că-i încinsă treaba aici”.

Și – de ce să mințim? – suntem niște masochiști sub acoperire care caută oxigen ca șalăul în timpul unui tiebreak terminat 13-11, cu pereți ai inimii care se contractă și se dilată ca umbrela de plajă. Pentru ca, la 30 de secunde după ce a noastră bagă cuțitul în set, să râdem apucați și să căutăm rapid mestecând interneți confirmarea faptului că ceea ce-am văzut s-a întâmplat și că ceea ce-am simțit nu e o problemă cronică, ci un blackout temporar. Venit dinspre o siguranță de 1.68 care se zbate punct cu punct să facă față valului de putere ce bate ca-n toacă de partea cealaltă a fileului.

E greu să te uiți la așa ceva fără să simți cum îți sare pigmentul cu zgomot din firul de păr. Se bagă careva să spună că știe mai bine cum e să fii acolo și să joci, să trăiești așa ceva? Că știe el mai bine decât omul de acolo, care trebuie să taie liane cu briceagul și să sufoce pantera prin metode constrictoare? Se mai bagă careva?

Cronicile de la US Open îți sunt oferite de:

Carlos Alcaraz – Stefanos Tsitsipas: 6-3, 4-6, 7-6, 0-6, 7-6

Fix de asta aveau nevoie ăștia din New Gen acum, când bătrânii dau semne de oboseală: de o generație și mai nouă care să se apuce să-i căsăpească pe unde-i prinde. Asta-i ca și cum l-ai doborî pe King Koopa în Super Mario, după 6 zile de labirint prin jocul ăla, doar pentru ca-n final să apară din spate un Luigi care-ți taie bretelele de la salopetă și te lasă-n instalația goală în fața prințesei.

Mă rog, Tsitsipas nu a prea apucat să-i doboare decât episodic pe Regii Koopa ai tenisului și n-a apucat să primească aplauzele tribunelor înainte să-și ia spârcâieli pentru înfumurare, dar orișicât, ați înțeles mecanismul.

Alcaraz este dovada vie a faptului că fabrica de tenis din Spania le-a înnodat și le-a potrivit frumos. Cum altfel să explici apariția puștiului de 18 ani fix în anul în care Nadal pierde meci la Roland-Garros după 860 de ani de domnie pe zgură? Nu mai zic că vorbește engleză fix ca Rafa, chestie care e aproape ombelibable. Deci se asigură continuitate pe toate planurile în tenisul mondial pentru mult timp de acum înainte: Nadal îl lasă Alcaraz, Federer o lasă pe Bencic, Nole nu lasă pe nimeni, că vrea loc în față pe Wikipedia.

Omul nostru Alcaraz e un tip care arată de parcă tocmai a chiulit de la ora de fizică ca să joace tenis. Doar că joacă tenis îndeajuns de amenințător și de agresiv încât să-l ia pe nepregătite pe Tsitsipas, care cu ocazia asta mai bifează un Slam la care pleacă acasă înainte să apuce Mouratoglou să-și scoată banii pe antrenamente și teren. În ritmul ăsta, Tsitsi va juca toată cariera pe datorie. Nu neapărat că n-ar câștiga bani grei din tenis, ci că-i scump Patrick. Recomandăm cu drag un telefon la Andrei Pavel, care n-are cum să aibă rezultate mai proaste decât Tsitsipas la Slam-uri nici măcar dacă se apucă să joace el din nou. Plus că Pavel nici nu te face să iei avertisment pentru coaching, cum ia mai mereu Mouratoglou pe Arthur Ashe. Name a better duo.

În fine, ne luăm cu altele și uităm să-l felicităm din suflet pe omul nostru Alcaraz pentru victorie. Asta chiar dacă cel mai fericit om de pe planetă e neamțul Gojowczyk în seara asta: tocmai a scăpat de pauzele de baie ale lui Tsitsipas în turul următor.

Daniil Medvedev – Pablo Andujar: 6-0, 6-4, 6-3

Țin minte de parcă a fost ieri momentul în care Medvedev a apărut ca o floare a soarelui ruptă de la mijlocul tulpinei în 2019 și a început să mi ți-i înșire pe toți timp de jumătate de an. Iar noi ne uitam la mișcările lui de leopard cu osteoporoză și ne întrebam care-i metoda prin care rusul nu se-mprăștie pe teren ca o cutie cu bețișoare de urechi. Specialiștii o numesc biomecanică atipică, dar noi am numit-o atunci, simplu, viciu de conformație. E ceva ce miroase a rugină în mișcările lui Daniil, așa că performanțele lui sunt absolut stelare în contextul în care, estetic vorbind, este fix în vitrina opusă celei în care stă poza lui Federer la cursurile de estetică funcțională a tenisului.

Între timp, însă, Daniil dovedește că-i unul dintre puținii băieți ai generației lui căruia nu-i joacă creierul în țeastă. Așa că devine mai mult decât frecventabil, poate chiar favorit al hârtiei pe care o folosim noi ca șablon pentru a ne alege iubirile și dezamăgirile. Da, Zverev e campion olimpic și pare ceva mai lansat anul ăsta, dar are mâna grea și trage la poartă cu palma. Da, Tsitsipas e un tip talentat și dă bine pe copertă, dar începe să fie iubit ca pangolinul la câtă aroganță și ignoranță îi trăznește prin piele. Deci, până la proba contrarie, ne găsim în situația altădată imposibilă de a ne îmbrățișa într-un dans teoretic al pinguinului cu un jucător din Rusia care joacă tenis mai degrabă geometric decât fluid.

De fapt, ziceți ce vreți despre loviturile omului, dar azi a câștigat cu Andujar în turul al treilea de la US Open bifând doar trei neforțate într-un prim set în care săracul spaniol n-a apucat să pună mânuța decât pe cinci puncte amărâte. A fost covrig, iar rușii recunosc ziua bună dacă începe cu vodcă, topor sau produse de panificație. Un alt motiv să-l considerăm pe Daniil unul al nostru.

Elina Svitolina – Daria Kasatkina: 6-4, 6-2

Ne știți deja de ani buni, deci cunoașteți faptul că nu ne interesează deloc statutul marital al jucătoarelor de tenis, altfel un subiect aparent deosebit de interesant pentru băieții care au rolul de a face tocană din creierele voastre pe la site-uri de cultură și civilizație a zoaiei. În fine, de data asta fac o mică excepție, pentru că doamna Monfils pare că n-a primit doar livret de familie de la starea civilă, ci și niscaiva vânt sub aripi de când Gael a devenit în mod oficial stâlpul casei.

Elina a câștigat bronzul la Tokyo și aurul la Chicago, în deschiderea US Open-ului, și a ajuns astfel la 8 victorii consecutive în circuit înaintea viitoarei înfrângeri cu Simona din optimi. Dar e ok, măcar Elina are acasă un umăr pe care să plângă la nevoie.

Susține cronicile pe Patreon.