Dumnezeu cu Camila

Oh, New York!

Orașul plin de viață, plin de hotdogi la fiecare intersecție, plin de teatre și de reclame luminoase și de jucători de tenis în fiecare final de august. Jucători care iubesc orașul, care umplu Instagramul cu imagini și povești de acolo, care se plimbă din nou prin Manhattan, nu ca anul trecut, care iubesc viața și natura, care încearcă să bage mingi de tenis în traheea arbitrilor de linie, care pe această cale au și dispărut, ca ibexul pirinean.

Oh, New York, orașul adorat de toată lumea în halul în care mai c-ar sta toți două săptămâni pe acolo fără să-și miște fundurile până la Flushing Meadows, acolo unde se joacă cel mai urât Slam al anului.

Cu atât mai mult anul ăsta, când n-avem Federer și n-avem Nadal, semn că tenisul se va juca de acum înainte în special pe baza distanței până la bază, ca-n cazul avioanelor ușoare. În plus, am pierdut-o înaintea debutului de turneu și pe Jelena Ostapenko, detaliu care a transformat US Open într-un turneu pur și simplu nefrecventabil în condițiile în care Leana ne ține moralul sus de vreo 4 ani prin rezultatale sale care ne demonstrează că-n viață e mereu loc de mai nasol.

Gălăgios, rece, mare și mult prea încăpător, US Open a fost anul trecut ca o sală de nunți în timpul săptămânii, iar acum revine la starea în care spectatorii americani nu dau doi bani pe tradiții și cutume, sporovăind în timpul punctului ca italienii în tren. #Ampățit. Și una, și alta.

Dar US Open-ul ăsta are, totuși, ceva magic. Ne revine Simona pe teren la un Slam după ce la Roland-Garros și la Wimbledon ne-am uitat ca la filme străine. Și, după capul nostru, asta-l transformă în cel mai frumos Slam al anului, pentru că în jumătate de an fără Halep pe teren am pierdut 50% dintre fanii tenisului din România, aciuați pe unde-au nimerit în perioada asta: scrimă, canotaj, înot, sporturi de care ne amintim o dată la patru ani doar cât să-i luam la palme pe sportivii clasați mai jos de locul al patrulea pentru că n-au dat totul pentru țară.

Sau chiar mai jos de locul întâi, în cazul unor miniștri.

În fine, bine-ai venit la US Open și bine-ai venit pe internet, vorba lui Bo Burnham. În funcție de unde ești și de cum privești lucrurile, Vogue ar putea sau nu să aibă sfaturi utile pentru tine. De exemplu, dacă ești în România și scrii cronici în miez de noapte, ca știm-noi-cine, sfaturile Vogue sunt utile ca ața dentară la săpat tuneluri.

Ce-i frumos este însă faptul că avem cronici timp de două săptămâni de acum înainte. Noi le scriem, voi le citiți, băieții valabili de la Porsche le susțin pentru al patrulea an consecutiv (Like, Share, Buy Car, Enjoy Car), fiecare cu rolul lui în societate.

Pe cai putere, că se filmează.

Cronicile de la US Open îți sunt oferite de:

Simona Halep – Camila Giorgi: 6-4, 7-6

Dă-i Camilei un brand de haine care-i poartă numele amestecat, dă-i o victorie la un turneu mare anul ăsta, dă-i Italia și lacurile din nord, dă-i talent și fă-o statuie de zeiță. Dar dă-i-o pe Simona, fie ea și după un an în care a bifat mai multe ieșiri în Herăstrău decât în vestiarele turneelor. Și Camila se împrăștie, se vaporizează, se transformă din killer în jeleu.

La Rogers Cup, acum două săptămâni, termina turneul cu victorii la Mertens, Podoroska, Kvitova, Gauff, Pegula și Pliskova cea valabilă. Azi a dat de Simona și-a frânat brusc, opintindu-și simpatic propozițiile-n punct.

Cât despre Simo, rămâne cum am stabilit: talent, muncă, efort. Plus un echipament împrumutat de la LA Lakers. Plus un meci stelar la serviciu. Din fericire multe plusuri, din și mai multă fericire niciunul sub formă de cruce de ambulanță.

Chiar dacă nu-i tocmai cea mai fericită situație de care să ne bucurăm sincer, faptul că Simona a trecut prin meciul cu proaspăta campioană de la Montreal ca Bezos prin facturi ne fericește mult. Nu e de scor, cât e de faptul că nimic din structura Simonei nu a părut să gâfâie, bucurie care acoperă atât partea fizică de după accidentare, cât și inelele care se adună pe interiorul trunchiului de stejar. Nu e de joc, cât e de faptul că Simona pare că a folosit pauza pentru a pune vreo 30 de centimetri în înălțime. Că altfel nu avem cum să explicăm brusca apetență spre servicii pe care Linette (la Cincinatti) și Giorgi la US Open au fost nevoite să le-ndure ca la dentist: dureros și fără să ai voie să te miști.

Ne-a fost destul de greu să ne obișnuim cu acel contodent (12) din dreptul Simonei după ce fata ne-a ținut jumătate de deceniu în perne și spumă cu memorie, dar până la urmă nu joacă cifrele și clasamentele, iar adversarele știu prea bine că a noastră n-a alunecat la poalele Top 10 din cauze profesionale, ci mai degrabă terapeutice. O fi intrat gamba la macerat în primăvară, dar tocmai a ieșit din nou la protest în Victoriei.

Ana Bogdan – Rebeka Masarova: 7-6, 6-7, 6-7

Când te apuci de tenis, jocul ăsta pare ultimul romantic al vremurilor sale. E cu haine curate și frumoase, e cu mingi pufoase și cu adversari care înțeleg prin ce trece omul de peste fileu și-i respectă victoriile și căderile. E cu spectatori care înțeleg atât efortul, cât și prețul efortului. E cu un scor care păstrează izul vremurilor trecute, e cu reguli care în vremurile calculate în biți prin care trecem ar trebui să nu mai existe, dar care fac parte din poveste.

Apoi, când strângi racheta în palmă ceva mai serios și începi să schimbi des încălțările ronțăite de zgura în care dansezi zilnic câteva ore, tenisul se transformă. Și joaca pură începe să-și arate colții. E cu efort, cu transpirație. Praful ăla de zgură care dă bine-n poze la asfințit nu mai e tocmai feeric când se lipește definitiv precum cleiul pe gambe la 7 dimineața. Mingile alea pufoase nu-s prietenele tale când cad la un milimetru în afara tușei. Adversarul cere pauză de toaletă și te scoate din ritm fix când te simți inatacabil. Iar spectatorii nu vor înțelege de fapt niciodată prin ce procese complexe trece creierul unui sportiv pârjolit la 40 de grade într-o după-amiază caldă de august. Pot să încerce să înțeleagă, pot să joace cu prietenii ca să dibuiască măcar parțial mecanismele din spate. Dar nu vor înțelege niciodată.

Apoi vine un meci ca ăsta. Când ai set și 4-1, dar ești egalat la seturi. Apoi ai două mingi de meci în tiebreak-ul decisivului, dar iei bătaie în cel mai lung meci cu tiebreak în decisiv jucat vreodată în proba feminină de la US Open.
Și nu mai e greu, ci imposibil. Și-n loc de creier ai smoală topită și-n loc de picioare ai jeleuri și-n loc de mâini ai greble și-n loc de rachetă ai o mătură. Și-ți vine să lași dracului totul deoparte și să te ascunzi sub betonul ăla verde și albastru și ai impresia că tot ce-ai muncit până la vârsta asta a fost degeaba.

Dar tenisul are mereu o portiță de scăpare.

Mâine e o nouă zi. Săptămâna viitoare, viața se resetează. Și Ana va începe din nou urcarea. Uneori, va ajunge pe vârf sau în jurul lui. Alteori, se va prăvăli în colb, ca astă noapte târziu. Și adversara-i munte sau colină și tenisul e diavol sau înger. Ca-n viață.

Andrea Petkovic – Irina Begu: 6-2, 7-6

Petko nu mai e de mult timp a lor. E bun universal, stă alături de Steffi Graf în Hall of Fame-ul neoficial al jucătoarelor germane care ne plac nouă și ne bucurăm că există și că ne acordă interviuri în Taycan. În caz că ai ratat momentul, rușine ție. Ia de-aici:

Așa că, între toate jucătoarele care nu știu prima strofă din imn și ar putea s-o bată pe Begu, Andrea Petković ocupă pole position-ul în lista de intruși acceptați.

A fost și-un moment cu bubă pentru Irina, deci impresia a fost că nu s-a jucat cu armuri egale, dar asta face parte din tenisul mare. Sport în care singurul mod în care îți poți călca pe rănile fizice e să zbori psihic. Nu s-a întâmplat cu Irina.

Gabriela Ruse – Marketa Vondrousova: 5-7, 0-6

Te uiți la scor și ridici din umeri, nu? Îți șoptești singur un „asta-i viața”, un „eh, oricum era primul meci pe tablou la US Open pentru Gabi” și alte bătăi virtuale pe un umăr care ar putea să pară cătrănit. Doar Vondrousova e recenta finalistă la Jocurile Olimpice, deci nu aveai mari speranțe să-i strici briza.

Treaba e că scorul ăsta e o ciudățenie cruntă. Pentru că Gabi a avut 5-2 în primul set, juca stelar, iar eu mă apucasem deja să scot de pe umerașe epitetele alea bune care să-i facă dreptate jucătoarei noastre, aflată în mod evident în cel mai bun an al său.

Și nu doar c-a avut 5-2, dar Gabi a prăfuit și două mingi de set înainte să piardă 11 game-uri consecutive, ca să facă durerea și mai acută pe ambele maluri ale Atlanticului. Deci un lucru e cert: nu-i pronunțați niciodată numele Vondrousovei când o întrebați pe Gabi ce mai face. S-ar putea să vă încălziți cu o rachetă făcută guler, ca pe Triceratops.

Andy Murray – Stefanos Tsitsipas: 6-2, 6-7, 6-3, 3-6, 4-6

O fi scăpat Ștefan de pensionarii cu sclipici care-și ling rănile și recordurile acasă, dar a făcut cunoștință cu omul care amestecă caracteristicile Marelui Zid cu cele ale concetățeanului Highlander. Tsitsi e prea pifan ca să fi mirosit vreodată frustările care te acoperă când te pune Andy să lovești 962 de mingi consecutive doar pentru ca la a 963-a să inventeze un lob cu care te vaccinează (hooop-așa!) când ești la un metru de fileu. Dar a făcut-o azi. Și mi ți l-a alergat Andy pe Tsitsi până i-a dat tzatzikiul pe nas.

În primul tur de la US Open, venit după primul tur de la Wimbledon-ul în care Ștefan a fost evacuat urgent de pe tablou tot la primul meci de Tiafoe. Alt dement.

După un prim set pe care l-a câștigat în special pentru că vecinul grec era în transă și se freca la ochi că stafia din fața sa e reală, Andy Murray a fost în două rânduri la o minge de a face 2-0 la seturi. Era tiebreak-ul setului secund și fiul cârlionțat al Herei stătea să cadă din Panteon înainte să ajungă să se fi calificat să stea-n el cu adevărat.

Tsitsi și-a luat, totuși, rapelul în setul al treilea, când un break trântit la începutul manșei a umflat venele și vocabularul lui Murray la fiecare punct câștigat ulterior pe propriul serviciu. Omul s-a bucurat la fiecare minge de parcă afla că e admis pe locuri de buget la facultate. Se făcea deci 2-1, iar Tsitsipas a început s-o dea-n brigada diverse și să-și acuze piciorul stâng de insolvență.

Acolo s-a trezit grecul din somnul cel de moarte. Cu ajutorul unei pauze care va deveni celebră, pentru că Murray nu a ratat ocazia de a urla în toate direcțiile pe tema asta după meci: 8 minute a stat Tsitsi la baie înainte de setul decisiv.

Andy Murray clearly unhappy with Stefanos Tsitsipas’ extended toilet breaks! Lashes out at the supervisor#USOpen pic.twitter.com/24haG7r7g0

— Lakshya (@LakshyaNotLaksh) August 30, 2021

Confirm după o recentă săptămână în Grecia că nici măcar dacă scoți caracatița vie pe partea ailaltă nu ai nevoie de atât ca să rezolvi cazul. Motivul perfect pentru ca Andy să boscorodească tot setul la adresa oficialilor. Tot răul spre bine, însă: Tsitsipas a aflat cu ocazia asta că două doze de vaccin nu au nicio reacție adversă.

În fine, cert e că Ștef e obosit deja, nu mizați pe el să-i rupă ritmul lui Nole.

John Isner – Brandon Nakashima: 6-7, 6-7, 3-6

De Nakashima vom mai auzi în anii care vor veni. În primul rând a auzit Big John, care la Atlanta, anul ăsta, l-a bătut pe Brandon în finală. La cum îl știm pe Isner, omul a intrat în meci cu durere-n pelvis, considerând că o victorie contra unui copil de 20 de ani înseamnă că-l va bate la infinit. Mai ales că Nakashima a ajuns pe tablou la US Open pe firul roșu, primind un wild card care l-a sărit peste rând.

Una peste alta, orice jucător de tenis care scot din peisaj ucigașii artei sunt bineveniți. Uite, Kevin Anderson l-a bătut pe Jiri Vesely cu 7-6, 4-6, 3-6, 7-6, 7-6 și a nituit 49 de ași în procesul ăsta. Întreabă-l pe fratele Vesely azi dacă-i place tenisul.

Susține cronicile pe Patreon.

Aceste texte îți sunt oferite de: