Stimate domn,
Cu tot respectul pe care pot să-l port unui om în vârstă care probabil a ajuns pe la 65-70 de ani și are un cioc drăguț, ochi blânzi și o vestă tricotată peste cămasă – abordare demnă de un tip blajin – permiteți-mi să vă consider un om de nimic, un șantajist insipid și un caracter zero. În ciuda faptului că postura umilă ne face să vă înscriem fotografia la categoria Aww of the day și să vă considerăm, la prima vedere, personajul pozitiv al spotului, dați-mi voie să vă analizez puțin modul de acțiune demn de un tip care înainte de ’90 și-a câștigat pâine șoptind la urechea Securității de câte ori a mers după lapte vecinul de lângă, altfel prieten apropiat și demn tovarăș de table.
Stimate domn, atunci când fiul dumneavoastră vă întreba, atunci când a împlinit trei ani, ce-i arătarea cu aripi care vă brăzda câmpul vizual, o făcea cu inocența unui copil care-și dorește să afle lucruri aparent inexplicabile. Probabil că dumneavoastră râdeați în hohote în acele momente, mândru că mogâldeața începe să înțeleagă ce se întâmplă în jurul său, iar el intra în jocul dumneavoastră, întrebându-vă râzând la rândul său în hohote, de mai multe ori, cu gura deschisă a unui țânc cu dinți de lapte. Contextul era complet diferit, nu vorbim de o seară relaxată în parc. În acel moment, principala dumneavoastră grijă era el, copilul. În acest moment, principala grijă a fiului dumneavoastră este locul de muncă, casa, familia. Citește un ziar, are cearcăne mai mari decât ultimul tsunami care a măturat Japonia, și probabil că o întrebare redundantă venită din partea unui tip care evident știe ce dracu’ e ăla un fluture îl scoate din momentul liniștit pe care speră că îl petrece alături de tatăl său.
Am zis cumva “evident știe ce e ăla un fluture”? Lăsați-mă să schimb: “evident că știe ce e ăla un fluture și evident că încearcă să-și șantajeze sentimental fiul. Cu sau fără logică”.
Am reținut din kinetica și abordarea dumneavoastră câteva semne particulare care îmi arată că sunteți un om care nu merită ultima îmbrățișare. Sunt vreo patru și una generală, pe care permiteți-mi să le desfac în părți mici.
1. GESTUL “IO VORBESC, BĂ!”
O mână ridicată aproape așa cum ridicau o ridicau naziștii când își salutau liderul. O abordare dură în fața unui adult a cărui reacție ne arată tuturor faptul că gestul nu e singular. Vă place să-i tăiați pliscul, să-i omorâți orice șansă de a reacționa, să-i ucideți foarte probabilele scuze care urmau să vină din partea sa. Autoritatea se câștigă prin modus vivendi, nu prin gesturi care ne amintesc de perioade triste din istorie.
2. GESTUL “UITE-AICI, BĂ!”
Îi înmânați jurnalul și, cu un gest care denotă o abordare demnă de un profesor de epocă veche, îi indicați cu arătătorul, prin două mișcări verticale scurte, de unde să citească rândurile care ar trebui să-l umilească. V-ați pregătit mult timp pentru acest moment, probabil că l-ați regizat încă de acum 30-35 de ani, când ați scris respectivul pasaj, o strategie care denotă orice în afară de comportament plin de iubire față de progenitură.
3. “CU VOCE TARE!”
Adică, tradus, “nu te simți umilit în sinea ta, simte-te umilit în fața mea, autoritatea de drept și fostul tău tutore!”. A-i cere fiului de 30 de ani să se facă de rahat “cu voce tare” denotă caracter direct proporțional cu cel al unui pește pe care-l doare-n cot de frații săi atunci când pescarul îi prinde pe toți în plasă. Măcar ăla are o explicație, că-s mulți în familie.
4. ABORDAREA “DACĂ E SĂ TE FACI DE RAHAT, EU NU SUNT IMPLICAT!”
Imediat după cele trei episoade anteriuoare, va reluați poziția de sfânt, postura cu spatele drept, cu ochii moi, cu mâinile-ntre picioare și cu genunchii încrucișați. Pasați responsabilitatea scurt și fără replică, dându-i fiului o singură variantă: aceea de a vă face să îl priviți din nou ca pe un fiu, nu ca un jeg care n-are răbdare, așa cum el începe să se vadă pe sine. Îl faceți să se simtă un idiot care nu mai are de făcut decât să-și toarne cenușă-n cap. Gregory House mai face d-astea, dar ăla e personaj de film (sic!).
Peste toate, însă, trebuie subliniată atitudinea generală oportunistă și ipocrită pe care o aveți în relația cu fiul dumneavoastră. Era clar că doreați să-l “executați” sentimental din momentul în care v-am văzut cu jurnalul în mână. I-ați pus și coperți din piele, pentru a da greutate “amintirii” prefăcute. Trebuie să vă mai spun și că e puțin ciudat ca un părinte al unui copil de 3 ani (el având, deci, undeva pe la 25 de ani în vremurile de tristă amintire dinainte de ’89) să țină un astfel de jurnal, având în vedere că toate informațiile de acest tip erau puse la mare preț pe atunci? Devine din ce în ce mai clar că ați activat în structurile Securității, din moment ce pe de o parte ați avut timp să scrieți un jurnal destul de voluminos, pe de altă parte ați plănuit cu atâta conștiinciozitate acest moment. Nu m-ar mira să vă fi plănuit chiar și ziua și ora “atacului”, doar știm cu toții că securiștii se credeau nemuritori. Și reci. Asta se vede clar.
Bucurați-vă, stimate domn, că fiul dumneavoastră nu vă seamănă. E un tip natural, cu reacții naturale, care la vârsta pe care o aveați dumneavoastră “atunci” lucrează, are cearcăne și își îmbrățișează tatăl cu multă căldură și sinceritate. Dacă nu știți ce-i aia sinceritate, contactați-mă pe privat.
Vă mulțumesc.
Mircea.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
